ÎCCJ, Decizia nr. 241/2019

Ședința publică din data de 21 octombrie 2019

Asupra apelurilor de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin rechizitoriul din 24.09.2015 emis în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, s-a dispus, între altele, trimiterea în judecată a inculpaților: A. , pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la dare de mită prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și B. - , pentru comiterea infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin actul de sesizare a instanței, s-a reținut că, în drept, fapta inculpatului A. care, în vederea realizării interesului numitului B. de soluționare a dosarului nr. x/2012, din suma de aproximativ 230.000 euro primită de la mituitor, a remis martorului denunțător C., la începutul lunii noiembrie 2014, suma de 20.000 euro, iar înțelegerea infracțională dintre complicele A. și martorul denunțător C. a fost ca suma de 20.000 euro să fie remisă de către cel din urmă procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, numita D., ca răsplată pentru că aceasta a determinat soluționarea dosarului nr. x/2012, în care era cercetat numitul B., printr-o soluție de clasare, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000; iar fapta inculpatului B., constând în aceea că, în vederea realizării propriului interes vizând soluționarea dosarului nr. x/2012, în care era cercetat la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a oferit suma de aproximativ 230.000 euro, cash și sub forma a două contracte de consultanță judiciară, complicelui A. care a remis martorului denunțător C., la începutul lunii noiembrie 2014, suma de 20.000 euro, pentru a fi remisă de către cel din urmă procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, inculpatei D., ca răsplată pentru că aceasta a determinat soluționarea dosarului nr. x/2012, în care era cercetat, prin clasare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

II. Prin sentința penală nr. 42 din data de 26.01.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015, între altele, în temeiul art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică pentru:

- inculpatul B., din infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea de cumpărare de influență prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- inculpatul A., din complicitate la infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

În temeiul art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență.

În temeiul art. 67 alin. (2) coroborat cu art. 292 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., s-a interzis aceluiași inculpat, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 291 alin. (1) din Codul C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

În temeiul art. 67 alin. (1) din Codul C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 72 din C. pen. și art. 399 alin. (9) din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului A. durata reținerii, arestării preventive și a arestului la domiciliu, începând cu data de 01.09.2015 până la data de 24.11.2015, inclusiv.

În temeiul dispozițiilor art. 291 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la inculpatul A. echivalentul în RON, la data punerii în executare, a sumei de 150.000 euro.

A fost menținută, pentru inculpatul A., măsura sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor imobile prin ordonanța nr. 95/P/2015 din 24.09.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Corupției, modificată prin încheierea de ședință din data de 13.10.2015 pronunțată în prezenta cauză, precum și poprirea instituită prin ordonanța nr. 95/P/2015 din 24.09.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Corupției, modificată prin încheierea de ședință din data de 13.10.2015 și, ulterior, prin încheierea de ședință din 13.06.2016, pronunțate în prezenta cauză, până la concurența sumei de 150.000 euro.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., inculpații B. și A. au fost obligați la plata sumei de câte 3000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală, coroborat cu art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații A. și B., în sumă de câte 360 RON, să se plătească din fondul Ministerului Justiției.

III. Prin decizia penală nr. 116 din 26.06.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de apelanta intimată inculpată D. împotriva sentinței penale nr. 42 din data de 26.01.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2015 și a desființat sentința penală apelată numai în ceea ce o privește pe această inculpată, reținând cauza spre rejudecare și menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin prezentei hotărâri.

Totodată, prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a respins, ca nefondate, apelurile formulate de inculpații B. și A. împotriva sentinței penale nr. 42 din data de 26.01.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2015, obligându-i pe ambii inculpați la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., a stabilit ca onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși pentru apelanții intimați inculpați, în sumă de câte 90 RON, să rămână în sarcina statului.

IV. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare ambii contestatori condamnați astfel: A. la data de 12.12.2018, prin apărător ales, cauza înregistrându-se la aceeași dată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 sub nr. x/2018 și primind prim termen de judecată la 19.12.2018, respectiv B., la data de 20.12.2018, prin apărător ales, cauza înregistrându-se la aceeași dată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Penal 1-2018 sub nr. x/2018, cu prim termen inițial de judecată la 14.01.2019, termen care, la solicitarea apărătorului ales al acestuia, a fost preschimbat la 21.12.2018, prin rezoluție administrativă.

În motivarea contestațiilor în anulare formulate de condamnatul A. și de condamnatul B. aceștia, prin apărători aleși, au invocat, în drept, dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. și au susținut, în esență, nelegala compunere a Completului de 5 Judecători care a soluționat cauza în apel, considerând că au fost încălcate dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet, mai concret al președintelui de complet.

În acest sens, s-a arătat că, deși dispozițiile legale în vigoare la data soluționării cauzei în apel prevedeau că judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnați prin tragere la sorți, în Completul de 5 Judecători care a pronunțat decizia penală atacată a fost inclus de drept președintele secției penale, nefiind desemnat aleatoriu un judecător, astfel cum impunea Legea nr. 304/2004.

Ambii contestatori condamnați au concluzionat că maniera de desemnare a compunerii Completului de 5 Judecători, în etapa soluționării în apel a dosarului nr. x/2017 s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, sancțiunea fiind nulitatea absolută a actelor întocmite de completul nelegal constituit, iar decizia penală nr. 116 din 26.06.2018 a fost pronunțată de un complet format cu încălcarea prevederilor legale, lipsit de atributele legalității și imparțialității, instituite prin legislația română și europeană.

Prin încheierea nr. 214 din data de 19.12.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Penal 2 - 2018 a admis, în principiu, contestația în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunțată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017.

Totodată, a admis cererea de suspendare a executării sentinței penale nr. 42 din 26.01.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 116 din 26.06.2018, pronunțată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, până la soluționarea definitivă a contestației în anulare.

Prin încheierea din cameră de consiliu pronunțată la data de 21.12.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Penal 1 - 2018 a admis, în principiu, contestația în anulare formulată de condamnatul B. împotriva deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunțată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017.

Totodată, a dispus suspendarea executării deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunțată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, până la soluționarea definitivă a contestației în anulare și a dispus punerea de îndată în libertate a contestatorului condamnat B. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei emis în baza sentinței penale nr. 42 din 26.01.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 116 din 26.06.2018, pronunțată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, dacă nu este arestat în altă cauză.

Pentru a se pronunța aceste soluții, s-a apreciat că în ambele situații sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege în art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. pentru admisibilitatea în principiu a contestațiilor în anulare formulate de condamnații A. și B., respectiv contestațiile în anulare au fost formulate cu respectarea termenului stabilit de alin. (1) al art. 428 din C. proc. pen. (fiind declarate anterior comunicării deciziei penale atacate), împrejurările de fapt și de drept susținute de către contestatorii condamnați se circumscriu, de principiu, cazului de contestație în anulare menționat de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., reținând, totodată, că și cea de a treia condiție de admisibilitate a contestației în anulare este îndeplinită în cauză, întrucât contestatorii condamnați au invocat în dovedirea celor susținute înscrisuri care se află la dosar.

Deopotrivă, s-a mai apreciat că, în raport cu împrejurările de fapt și de drept invocate de către contestatorii condamnați în cererile formulate, văzând contextul generat de necesitatea analizării în concret, în speță, a efectelor deciziei nr. 685 din data de 07.11.2018 a Curții Constituționale a României, în cauză se impune, în temeiul dispozițiilor art. 430 din C. proc. pen., suspendarea executării pedepsei aplicate contestatorului condamnat B. prin sentința penală nr. 42 din 26.01.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 116 din 26.06.2018, pronunțată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, până la soluționarea definitivă a contestației în anulare.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 a constatat că, în cazul contestatorului condamnat A., potrivit dispozițiilor Legii nr. 302/2004 aplicabile în această privință, nu îi revine competența să soluționeze cererea formulată de către contestatorul condamnat privind suspendarea efectelor mandatului național de executare a pedepsei închisorii nr. 4 din 26.07.2018 și, respectiv, a mandatului european de arestare emis pe numele acestuia, procedura de soluționare a acestor cereri fiind de competența instanței emitente, conform art. 94 din Legea nr. 302/2004, în raport cu precizările apărătorului ales al contestatorului condamnat A. de la termenul din 19.12.2018, care a relevat că acesta este arestat în Italia, în procedura de executare a mandatului european de arestare emis în cauză.

La termenul din 18 martie 2019 au avut loc dezbaterile pe fondul contestațiilor în anulare formulate de condamnații contestatori A. și B., iar aceștia, prin apărătorii aleși, au susținut, în esență, aceleași motive formulate în cererile scrise depuse la dosar.

Analizând contestațiile în anulare formulate de condamnații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017 prin prisma motivului invocat, respectiv prevederile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, cu majoritate, le-a apreciat ca fiind întemeiate pentru motivele expuse în decizia penală nr. 105 din 15.04.2019.

Față de cele relevate în considerente, în baza art. 432 alin. (1) rap. la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, a admis contestațiile în anulare formulate de contestatorii condamnați A. și B. împotriva deciziei penale nr. 116 din 26.06.2018, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, a desființat decizia penală contestată numai în ceea ce îi privește pe condamnații A. și B. și a dispus rejudecarea apelurilor declarate de inculpații A. și B. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015.

Totodată, a anulat formele de executare dispuse în baza sentinței penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală sus - menționată în ceea ce îi privește pe condamnații A. și B. și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate, decizia fiind definitivă în ceea ce o privește pe inculpata D., fixând prim termen pentru rejudecare după desființare, la 20.05.2019.

În opinie separată, doamna judecător E. a considerat că se impunea respingerea ca nefondate a contestațiilor formulate de contestatorii condamnați A. și B. împotriva deciziei penale nr. 116 din data de 26.06.2018, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017.

V. PROCEDURA DE REJUDECARE ÎN APEL DUPĂ DESFIINȚAREA DECIZIEI PENALE CONTESTATE

Cauza având ca obiect rejudecarea apelurilor declarate de inculpații A. și B. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015 a fost înregistrată sub nr. x/2018*, cu prim termen fixat la 20.05.2019, după desființarea deciziei penale contestate.

La termenul fixat, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Completul Penal 2-2018, reținând că, în ceea ce o privește pe D., este definitivă sentința penală nr. 42 din 26.01.2017, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015, a constatat că, în cauză, nu se impune citarea condamnatei D. și a amânat judecarea cauzei pentru ca Ministerul Public să fie reprezentat de un procuror al secției pentru Investigare a Infracțiunilor din Justiție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de faptul că în această cauză s-a formulat sau nu o contestație în anulare care să o vizeze pe D., fost magistrat.

La termenul din 10.06.2019, instanța a amânat judecarea cauzei la data de 23.09.2019, constatând întemeiate cererile de amânare formulate de apărătorii aleși ai apelanților intimați inculpați A. și B. și pentru a le acorda posibilitatea de a-și pregăti apărarea, fiind prima solicitare în acest sens.

La termenul din 23.09.2019 instanța a pus în discuție cererile de probatorii, precum și celelalte cereri formulate de apelanții inculpați B. și A. prin apărători aleși și a dispus amânarea pronunțării la data de 07.10.2019, dată la care doamnele judecător F. și G. au formulat declarații de abținere, iar pentru soluționarea de către un complet legal învestit a incidentelor procedurale astfel ivite, s-a amânat pronunțarea la data de 14.10.2019.

La data de 14.10.2019, după soluționarea incidentelor procedurale anterior ivite, prin respingerea, ca nefondate, a declarațiilor de abținere formulate de doamnele judecător F. și G., prin încheierea din cameră de consiliu de la acel termen, instanța a prorogat la data de 21.10.2019 pronunțarea asupra tuturor cererilor mai sus -menționate, având în vedere că la data de 10.10.2019 s-a publicat în Monitorul Oficial nr. 825 partea I, decizia nr. 417 din 03.07.2019 a Curții Constituționale, prin care instanța de control constituțional a admis sesizarea formulată de președintele Camerei Deputaților și a constatat că a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

La termenul din 21.10.2019, după reluarea cauzei, s-a constatat că au lipsit apelanții intimați inculpați care au fost reprezentați de apărătorii aleși, fiind detaliate, în partea introductivă a prezentei decizii, concluziile acestora, precum și ale reprezentantului Ministerului Public, cu ocazia dezbaterilor cu privire la:

- cererea formulată de apelantul intimat inculpat A. prin apărător ales de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată,

- cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu cele 3 întrebări preliminare

- și la motivele de apel susținute de apelanții inculpați prin apărători aleși, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

* * *

► Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018 examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., formulată în scris la termenul din 21.10.2019 de apelantul intimat inculpat A., prin apărător ales (atașată la f.144-147 dos. apel) și verificând actele și lucrările dosarului prin raportare la dispozițiile legale incidente, constată că este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce succed.

În esență, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat a susținut că dispozițiile criticate ca fiind neconstituționale intră în contradicție cu textele constituționale ale art. 21 vizând accesul liber la justiție și art. 24 privind dreptul la apărare și a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. în măsura în care acestea împiedică instanța de apel să trimită cauza spre rejudecare în faza camerei preliminare pentru soluționarea cererilor și excepțiilor vizând legalitatea sesizării instanței prin rechizitoriu de către un complet specializat, legal constituit, apreciind că și judecătorul de cameră preliminară trebuia sa facă parte dintr-un complet specializat în soluționarea infracțiunilor de corupție.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor mai sus menționate, formulată de apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., prin prisma cerințelor legale prevăzute de art. 29 alin 1-3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, se rețin următoarele:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2)Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3)Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, prin încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Din analiza dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe, respectiv:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanțele judecătorești au statuat în mod constant în sensul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ ori atunci când nu are legătură cu cauza.

Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale poate fi respinsă atunci când tinde, fie la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit competenței sale, intrând în sfera de competență exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 284/24.01.2011, 176/06.03.2012, 187/06.03.2012, 378/26.06.2014 ale Curții Constituționale), fie la un control de constituționalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din necorelarea unor dispoziții legale (mutatis mutandis deciziile nr. 486/11.12.2003, 85/27.01.2011, 537/15.10.2014 ale Curții Constituționale).

În contextul cauzei, se constată că prima condiție este îndeplinită, întrucât excepția a fost invocată în fața instanței învestite cu soluționarea apelurilor declarate de inculpații A. și B. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2015. De asemenea, având în vedere că se invocă neconstituționalitatea unor dispoziții în vigoare din codificarea procesual penală, cu privire la care Curtea Constituțională nu a admis anterior excepții de neconstituționalitate, se constată că și următoarele două condiții sunt îndeplinite.

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (decizia nr. 591 din 21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 916 din 16.12.2014).

De asemenea, condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconformității textului de lege invocat cu legea fundamentală (decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 345 din 06.05.2019). Prin urmare, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluționarea litigiului în care a fost ridicată. Practic decizia instanței de contencios constituțional trebuie să fie aptă a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului.

Referitor la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textului de lege a cărui neconstituționalitate a fost invocată și a obiectului cauzei, se constată că doar în aparență există o legătură între soluționarea ce se va da în cadrul litigiului și decizia ce va fi pronunțată de instanța de contencios constituțional, în realitate, autorul excepției tinzând la interpretarea și aplicarea dispoziției legale criticată ca fiind neconformă cu legea fundamentală în sensul dorit de acesta.

Astfel, în speță, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A. a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., potrivit cărora:

" Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: (...)

b) desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă."

Totodată, în raport cu prevederile art. 408 din C. proc. pen. care reglementează care sunt hotărârile supuse apelului reiese că încheierile prin care s-a dispus începerea judecății nu pot fi atacate cu apel.

În altă ordine de idei, prin reglementarea procedurii camerei preliminare s-a urmărit rezolvarea chestiunilor ce țin de legalitatea trimiterii în judecată și a administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond. Procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului și a trimiterii în judecată sunt soluționate în această fază.

Cu privire la etapa prealabilă a camerei preliminare instanța de contencios constituțional a statuat în decizia nr. 641 din 11.11.2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 05.12.2014 (paragraful 27), că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal.

Pe de altă parte, din conținutul dispozițiilor care reglementează camera preliminară, prin soluțiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabilește dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Din această perspectivă, singura procedură prevăzută de legiuitor pentru verificarea aspectelor de nelegalitate, atât pentru încălcări care atrag nulitatea absolută, cât și relativă, este cea reglementată în art. 340-347 din C. proc. pen.

Așa cum s-a arătat anterior, obiectul prezentei cauzei îl constituie rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 42 din data de 26.01.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2015, după desființarea deciziei penale contestate, fiind, în mod evident, demult depășită etapa camerei preliminare.

Practic, apelantul intimat inculpat, prin invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., și-a exprimat nemulțumirea cu privire la inexistența posibilității conferite de textul legal criticat de a se trimite cauza spre rejudecare direct la judecătorul de cameră preliminară, în situația incidenței cauzei de nulitate absolută evocată în cuprinsul motivelor de apel, legea procesual penală fiind, de altfel, de strictă interpretare și aplicare.

Or, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revine legiuitorului, fiind o aplicare a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 126 alin. (2). Ca atare, prevederile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. reprezintă opțiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, necontravenind dispozițiilor constituționale și celor europene invocate. Menținerea unei singure căi de atac, respectiv a apelului, în noua reglementare, dă expresie principiului dublului grad de jurisdicție, așa cum este prevăzut de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Această reglementare a fost generată de nevoia asigurării celerității procesului penal și a reducerii duratei de soluționarea a cauzei penale, în condițiile în care au fost asigurate garanții suplimentare, atât în faza de urmărire penală, cât și la judecata în fața primei instanțe.

Prin urmare, se constată că, în cauză, prin excepția ridicată, se tinde la interpretarea acestui text legal, ceea ce este de atributul instanței de judecată în fața căreia a fost formulată această cerere, nefiind invocate argumente veritabile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., întrucât doar formal s-a menționat neconformitatea textului cu prevederile constituționale vizând liberul acces la justiție și dreptul la apărare, fără a se indica în concret în ce constă atingerea adusă acestor principii constituționale, solicitare care este inadmisibilă în raport cu competența Curții Constituționale.

Astfel, în practica sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că atunci când critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale (art. 126 alin. (3) din Constituția României). Așadar, Curtea Constituțională "nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar" (decizia CCR nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016).

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admitere a cererii de sesizare, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată și, în consecință, va respinge ca inadmisibilă cererea formulată de apelantul intimat inculpat A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

* * *

► Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu cele 3 întrebări preliminare formulate în scris de reprezentantul Ministerului Public și susținută în ședința de judecată de la termenul din 21.10.2019, în majoritate, o va respinge, ca inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.

În esență, reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată și motivată, întrucât există motive care fac necesară sesizarea CJUE, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 267 din TFUE pentru formularea unei întrebări prealabile, deoarece textele supuse interpretării sunt prevederi din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), respectiv din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (Carta), iar în ceea ce privește art. 2 din TUE, este necesar a se lămuri dacă statul de drept, în sensul Tratatului, este compatibil cu o intervenție asupra justiției de natura celei realizate de Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 417/2019. Decizia CCR este de natură să impună instanței supreme soluția ce urmează a fi pronunțată într-un dosar penal, cu un impact direct în prezentul litigiu.

În ceea ce privește interpretarea articolelor 19 alin. (1) din TUE și art. 47 din Cartă, acestea trebuie privite în strânsă legătură cu articolul 2 din Tratat, independența sistemului judiciar, în ansamblul său, fiind o componentă a statului de drept.

În cererea formulată în scris, reprezentantul Ministerului Public a făcut referire la art. 99 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu privire la faptul că nerespectarea deciziilor Curții Constituționale constituie abateri disciplinare, menționând cu titlu exemplificativ, pe de o parte, încheierea din 13 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în materie civilă, în dosarul nr. x/2018

prin care s-a pus în discuție incidența deciziei Curții Constituționale nr. 685/2018, iar instanța supremă a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere tocmai compatibilitatea intervenției Curții Constituționale cu articolele 2 și 19 din TUE și art. 47 din Cartă, iar pe de altă parte, încheierea din 17 octombrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în materie penală, în dosarul nr. x/2019

prin care s-a pus în discuție incidența deciziei Curții Constituționale nr. 417/2019, instanța supremă dispunând sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, în esență, cu întrebări identice, cu cele care, în opinia reprezentantului Ministerului Public, ar trebui adresate instanței europene în aceasta cauză.

Reprezentantul Ministerului Public a mai arătat că, pentru a face posibilă aplicarea concomitentă a art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, două dispoziții legale necorelate între ele de către autorul lor - Parlamentul României - prin Ordinul nr. 109/2004 emis de președintele Înaltei Curți, Ia nivelul instanței supreme s-a stabilit desemnarea cu caracter permanent a tuturor judecătorilor din cadrul secției penale pentru a participa la judecarea infracțiunilor de corupție și a celor asimilate acestora, astfel că, în concret, începând cu anul 2004, toți judecătorii secției penale din cadrul instanței supreme au fost considerați specializați în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 și, pe cale de consecință, de atunci până în prezent, toate completele de judecată alcătuite în cadrul secției penale a Înaltei Curți au fost considerate specializate în această materie, la începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți validând această interpretare a legii, fapt ce a condus la o practică instituțională constantă și predictibilă.

A mai susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție procedând astfel nu a făcut altceva decât să respecte principiul eficienței actelor juridice, arătând că acestea trebuie interpretate și aplicate în sensul producerii de efecte juridice și nu altfel. Confruntată cu două reglementări a căror ipoteză normativă coincide (constituirea unor complete specializate), dar ale căror dispoziții sunt divergente (Legea nr. 78/2000 obligă la constituirea lor pentru judecarea infracțiunilor de corupție în vreme de Legea nr. 304/2004 permite constituirea lor la nivelul Înaltei Curți) instanța supremă a identificat încă din 2004 o soluție optimă și a confirmat printr-o practică instituțională constantă, reconfirmată inclusiv în 2019, că toți judecătorii din cadrul secției penale au specializarea necesară pentru a judeca, în primă instanță, cauze penale care vizează infracțiuni de corupție.

A mai apreciat că instanța de contencios constituțional obligând instanța supremă la reformarea anumitor hotărâri judecătorești s-a subrogat în atribuțiile instanței de control judiciar nefiind sesizată legal din punct de vedere formal, conform prevederilor art. 412 din C. proc. pen. și nici de subiectele de drept prevăzute de art. 409 din C. proc. pen.. Or, chiar soluția oferită de jurisdicția constituțională relevă faptul că rezolvarea pretinsului conflict ține exclusiv de competența instanțelor judecătorești.

A conchis argumentând în susținerea cererii de sesizare prealabilă că soluția din dosarul nr. x/2019 ar trebui să fie identică cu soluția care urmează a fi pronunțată în prezenta cauză, tocmai pentru a da eficiență efectului direct al tratatului, ale cărui dispoziții pot fi interpretate de CJUE, precum și faptul că dreptul comunitar trebuie să se aplice unitar în statele membre, Curtea europeană având rolul de a contribui la administrarea efectivă a justiției în statele membre.

Analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Penal 2-2018, în opinie majoritară, apreciază cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene ca fiind inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Procedura hotărârilor preliminare, prevăzută de art. 267 T.F.U.E., permite instanțelor naționale ca, în cursul unui litigiu aflat pe rol, să pună întrebări Curții de Justiție, privind interpretarea sau validitatea unei norme comunitare, înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul respectiv.

Sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, mecanism menit să confere instanțelor naționale mijloace de a asigura o interpretare și aplicare uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre.

Acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare este o procedură necontencioasă, de colaborare judiciară, independentă de orice inițiativă a părților.

Procedura trimiterilor preliminare este reglementată, cu titlul general, prin art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, reglementări particulare ale acțiunii privind pronunțarea unei hotărâri preliminare regăsindu-se și în alte surse ale dreptului Uniunii Europene, respectiv, Protocolul din 3 iunie 1971 privind convenția relativ la recunoașterea reciprocă a societăților comerciale și a persoanelor juridice din 29 februarie 1968 și Convenția de la Lugano din 16 decembrie 1968 privind competența instanțelor judecătorești și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, încheiate între statele membre ale Comunității Europene și AELS.

În raport de reglementarea dată chestiunilor prejudiciale prin normele Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și în absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii instanței naționale asupra admisibilității cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, doctrina relevantă în materie a stabilit că pronunțarea unei hotărâri preliminare presupune îndeplinirea unor condiții de admisibilitate privind calitatea procesuală activă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene putând fi sesizată cu o chestiune prejudicială numai de către o instanță a unui stat membru, obiectul chestiunii prejudiciale care se referă exclusiv la interpretarea sau validitatea normei comunitare, momentul formulării unei astfel de cereri, precum și condiția de pertinență și concludență a chestiunii prejudiciale asupra soluționării fondului litigiului dedus judecății instanței naționale.

Dacă în ceea ce privește calitatea procesuală activă Înalta Curte îndeplinește condiția de jurisdicție națională competentă a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, îndeplinită fiind și condiția formulării chestiunii prejudiciale în cursul unei judecăți aflate în derulare la o instanță națională, condiția privind obiectul chestiunii prejudiciale în raport de competența de jurisdicție a instanței comunitare, respectiv condiția pertinenței și concludenței chestiunii prejudiciale asupra litigiului dedus judecății nu sunt îndeplinite.

Astfel, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene și cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile uniunii, neavând, în mod evident, competența de a interpreta legile sau reglementările naționale, dar nici posibilitatea de a decide asupra validități unei proceduri a autorității interne.

Prin urmare, este necesar și obligatoriu ca trimiterea să vizeze interpretarea respectiv validitatea dreptului Uniunii Europene și nu a dreptului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene putându-se pronunța numai dacă dreptul Uniunii Europene este aplicabil cauzei deduse judecății.

Întotdeauna, îi revine exclusiv instanței naționale învestite cu soluționarea litigiului - care trebuie să-și asume responsabilitatea deciziei judiciare - competența de a aprecia, în lumina circumstanțelor particulare ale cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare, pentru a fi în măsură să pronunțe hotărârea pe fondul cauzei, cât și pertinența întrebărilor adresate Curții (Hotărârea Curții din 5 februarie 2004 pronunțată în cauza Gustav Schneider împotriva Bundersminister für Justiz).

Dispozițiile art. 267 din Tratat stabilesc că obiectul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare se referă exclusiv la interpretarea dreptului Uniunii Europene sau la aprecierea validității acesteia, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nefiind astfel competentă să răspundă unor chestiuni prejudiciale care exced sferei de aplicare a dreptului comunitar.

Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu poate fi sesizată decât în scopul clarificării unor dispoziții ale actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene, indiferent de categoria izvoarelor din care acestea fac parte.

În acest sens, art. 288 din Tratat stabilește posibilitatea formulării unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare în interpretarea privind tratatele Uniunii Europene (tratatele inițiale și de revizuire, anexele și protocoalele), actele juridice care fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene (Regulamentele, Directivele și Deciziile adoptate de instituțiile comunitare în executarea competențelor atribuite prin tratatele constitutive, în scopul atingerii finalității acestora), acordurile externe încheiate de Uniunea Europeană și statutele organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute prevăd astfel de dispoziții.

În raport cu aspectele invocate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, apreciază că cele trei întrebări, și anume: (i) Articolul 2 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, articolul 19 alin. (1) din același tratat și articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către Curtea Constituțională a României (organ care nu este, potrivit dreptului intern, instanță de judecată) care să soluționeze o excepție procesuală privind o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată (completuri compuse din judecători în funcție, care la momentul promovării îndeplineau inclusiv condiția specializării solicitată pentru a promova la secția penală a instanței supreme), din cadrul unei secții a instanței supreme, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție (neprevăzut de Constituția României) și să oblige această instanță de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului, spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeași secție a instanței supreme?; (ii) Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanței naționale să înlăture aplicarea unei decizii a instanței de contencios constituțional, care interpretează o normă inferioară Constituției, de organizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusă în legea internă privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, normă interpretată în mod constant, în același sens, de această instanță de judecată timp de 16 ani ?; (iii) Conform articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, "Principiul liberului acces la justiție" include specializarea judecătorilor și înființarea unor completuri specializate la o instanță supremă?- nu pot fi circumscrise unei norme comunitare în sensul prevăzut de dispozițiile analizate anterior, care să ajute la rezolvarea fondului litigiului, instanța supremă fiind învestită a se pronunța cu privire la o cale ordinară de atac, respectiv rejudecarea apelurilor inculpaților după desființarea deciziei penale contestate.

Nu este îndeplinită, nici condiția de pertinență și concludență a chestiunii prejudiciale asupra raportului juridic dedus judecății, în condițiile în care se examinează esențialmente o chestiune de procedură, și nu aspecte ce țin de protejarea intereselor financiare ale Comunităților Eur