ÎCCJ, Decizia nr. 204/2019

Deliberând asupra apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul intimat A. împotriva Sentinței penale nr. 363 din data 28 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

În baza art. 273 alin. (1) și (2) lit. d) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, pe durata unui termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune București sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere, să presteze 70 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității la o instituție din comunitate indicată de Serviciul de probațiune București.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul comiterii de noi infracțiuni sau al nerespectării cu rea credință a măsurilor de supraveghere și a obligațiilor impuse.

Totodată, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli judiciare statului. Onorariul parțial al apărătorului din oficiu, în sumă de 65 de RON a rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că prin rechizitoriul nr. x/2016 din 08 decembrie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Corupției s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea pentru infracțiunilor de - mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 273 alin. (1) și alin. (2) lit. d) din C. pen. și favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 269 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen.

În actul de sesizare a instanței s-au arătat, în esență, următoarele:

La data de 13 iunie 2016, audiat ca martor, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, martorul A. a refuzat, în fața judecătorilor instanței supreme, să spună tot ce știa în legătură cu faptele și împrejurările esențiale în care inculpata B. a luat, cu titlu de mită, suma de 17.500 euro, aceasta fiind judecată în dosarul menționat pentru infracțiunea de luare de mită.

La termenul respectiv, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la identificarea sa, apoi a făcut aplicarea dispozițiilor art. 119 și art. 120 din C. proc. pen. și i-a comunicat martorului A. obiectul cauzei, faptul că a fost citat pentru a fi audiat în calitate de martor și i-a pus în vedere să declare adevărul, atrăgându-i atenția că altfel este posibil să săvârșească infracțiunea de mărturie mincinoasă care este sancționată de legea penală.

Astfel, la întrebarea instanței supreme adresată martorului, dacă depune jurământ religios sau declarație solemnă, A. a declarat că depune declarație solemnă, în conformitate cu dispozițiile art. 121 alin. (5) din C. proc. pen.

După depunerea declarației solemne, în conformitate cu dispozițiile art. 121 alin. (5) din C. proc. pen., acesta a susținut în fața instanței supreme, în esență că:

"datorită situației sale din celălalt dosar în care este cercetat în calitate de inculpat, situația sa ar putea fi periclitată prin declarația dată în prezenta cauză în calitate de martor, dacă ar face referire la persoana cu care este coinculpat în cealaltă cauză, respectiv B. și a indicat acest motiv obiectiv ca fiind o piedică în a da declarație în cauza pendinte arătând prin urmare că, alege să nu dea declarație de martor".

S-a reținut, totodată, că inculpatul A. a fost cel care a sesizat organele judiciare cu privire la fapta ce formează obiectul Dosarului nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în care este judecată B.

Atitudinea sa, din fața instanței supreme, de a refuza să dea declarații în calitate de martor, a fost apreciată de organul de urmărire penală ca nefiind aptă să reprezinte o poziție procesuală permisă de dispozițiile art. 118 din C. proc. pen.

Astfel, s-a subliniat faptul că, în cursul urmăririi penale în cauza respectivă, a fost audiat numai în calitate de martor, nefiind dispusă punerea sa sub acuzare pentru faptele pe care le-a denunțat și la care a participat, după cum nu s-a dispus nici trimiterea sa în judecată alături de inculpata B.

Prin urmare, prin actul de inculpare s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 117 din C. proc. pen., împrejurare ce a fost adusă la cunoștința inculpatului și de completul de judecată al instanței supreme la momentul audierii sale în calitate de martor.

S-a mai subliniat că scopul urmărit de inculpatul A., prin refuzul de a depune mărturie și de a spune tot ce știa în legătură cu faptele și împrejurările esențiale în raport cu B., judecată în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost acela de a îngreuna judecarea cauzei, respectiv determinarea pronunțării unei hotărâri de achitare și ridicarea măsurii preventive a controlului judiciar luată față de inculpata B.

Totodată, prin mărturia sa mincinoasă, i-a dat ajutor inculpatei B., căreia i-a fost ridicată măsura preventivă a controlului judiciar de către instanța supremă, tocmai în raport cu poziția procesuală exprimată de martor la termenul din data de 13 iunie 2016.

Analizând totalitatea probelor administrate în prezenta cauză Înalta Curte, secția penală a reținut ca fiind corectă starea de fapt expusă în rechizitoriu în sensul că, la data de 13 iunie 2016, audiat ca martor, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, inculpatul A. a refuzat să dea declarație și astfel să spună tot ce știa în legătură cu faptele și împrejurările esențiale privind cauza în care inculpata B. era cercetată penal pentru faptul că ar fi luat, cu titlu de mită, suma de 17.500 euro.

Prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 273 C. pen. constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă "Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat."

Înalta Curte, secția penală, a reținut că infracțiunea de mărturie mincinoasă are două modalități alternative. Astfel, martorul fie "face afirmații mincinoase" ceea ce presupune, de plano, faptul că acceptă să depună mărturie însă denaturează adevărul cu privire la împrejurările esențiale ale cauzei în care este audiat - situație care nu este însă incidentă în speța de față - fie "nu spune tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat". "A nu spune tot ce știe" înseamnă a avea reticență în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde total sau parțial ceea ce "autorul" știe.

În prezenta cauză Înalta Curte, secția penală a constatat că se află în fața acestei a doua modalități de comitere a infracțiunii, prin refuzul inculpatului de a mai da declarație în cauză.

În ceea ce privește refuzul de a depune mărturie, din punct de vedere strict teoretic, instanța de fond a reținut existența a trei situații distincte și anume:

- refuzul de a avea calitatea de martor - caz în care persoana respectivă nu acceptă să depună jurământul și să aibă calitatea de martor. În această situație, a reținut instanța de fond că ne aflăm în prezența infracțiunii de mărturie mincinoasă, iar sancțiunea care ar putea fi aplicată persoanei respective, pentru că lipsește instanța de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, poate fi amenda și eventualele despăgubiri către persoana vătămată (dacă este vorba de o cauză civilă) ori, în cauzele penale, în anumite situații, fapta ar putea fi considerată ca fiind o altă infracțiune (de exemplu: nedenunțarea unor infracțiuni - art. 266 C. pen. obstrucționarea justiției - art. 271 alin. (1) lit. b) C. pen.).

- refuzul de a se prezenta în fața organelor judiciare - în acest context instanța a reținut că dispozițiile C. proc. pen. permit aducerea martorului cu mandat de aducere și amendarea sa, însă acesta nu poate fi obligat să depună jurământul.

- o altă situație privește cazul în care deși s-a depus jurământ, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esențiale în legătură cu care este întrebat.

În acest sens s-a reținut că refuzul total de a depune mărturie, în condițiile în care calitatea de martor este una câștigată cauzei (deoarece persoana a depus jurământul) echivalează cu "a nu spune tot ceea ce știe" în legătură cu elementele esențiale ale cauzei în care este audiat.

Ca atare, s-a apreciat că nu are importanță pentru existența infracțiunii dacă refuzul este unul explicit (când martorul declară expres că refuză să depună mărturie) sau implicit (când martorul, fără a face vreo referire expresă, alege să treacă sub tăcere anumite chestiuni legate de împrejurările esențiale ale cauzei în care este audiat).

Cu alte cuvinte, s-a apreciat că infracțiunea de mărturie mincinoasă, în această variantă, ar exista numai în condițiile unui refuz parțial și tacit, ci și în condițiile unui refuz total și explicit, deoarece ar fi un non-sens ca cel care comite mai puțin să săvârșească o infracțiune, iar cel care comite mai mult să nu fie considerat martor mincinos.

În considerarea acestor aspecte teoretice descrise anterior și a situației de fapt descrisă în actul de sesizare, dovedită de mijloacele de probă administrate în cauză, Înalta Curte, secția penală a constatat că fapta inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Astfel, a reținut că, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpatul A. a avut calitatea de martor, calitate dobândită încă din faza de urmărire penală. De asemenea, inculpatul este cel care a denunțat organelor judiciare o posibilă luare de mită din partea numitei B., a fost audiat în calitate de martor la urmărirea penală și a depus jurământul în acest sens. S-a reținut că toate declarațiile date de inculpatul A. la urmărirea penală, inclusiv cele date cu ocazia confruntărilor cu inculpata B., au relevat faptul că acesta cunoaște împrejurări esențiale pentru lămurirea acelei cauze penale.

Calitatea de martor, odată dobândită, a fost păstrată și cu ocazia audierii sale, în ședința publică la data de 13 iunie 2016, de către completul învestit cu soluționarea cauzei pe fond, împrejurare în care inculpatul A., din nou, a confirmat statutul său de martor și a acceptat depunerea jurământului.

Ulterior depunerii jurământului, pe deplin conștient asupra faptului că depoziția sa este esențială cauzei, inculpatul a refuzat în mod expres să mai dea vreo declarație, situație reținută de instanța de fond a se încadra în latura obiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă în modalitatea "nu spune tot ceea ce știe" cu privire la împrejurările esențiale ale cauzei în care este audiat.

Înalta Curte, secția penală, a reținut că refuzul inculpatului A. este unul nejustificat deoarece nu se afla în niciuna din situațiile prevăzute de art. 117 din C. proc. pen. - privind persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori - și nici nu era în situația prevăzută de art. 118 din C. proc. pen. - care reglementează dreptul martorului de a nu da declarație în cazul în care s-ar fi învinovățit în vreun fel.

În cauza în care era audiat în calitate de martor, inculpatul A. avea doar calitatea de "martor", nefiind dispusă punerea sa sub acuzare pentru faptele pe care le-a denunțat. Totodată, Înalta Curte, secția penală a reținut că temerea inculpatului că se va confrunta cu "un inculpat ostil", respectiv cu B., în Dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde ambii au calitatea de inculpați, este nejustificată, în condițiile în care inculpatul A. și-a recunoscut pe deplin vinovăția în acea cauză și a solicitat judecarea în procedură simplificată.

Prin urmare, Înalta Curte, secția penală, a reținut că fapta inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea și a alin. (2) lit. d) C. pen., întrucât mărturia viza o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.

Instanța de fond a constatat, totodată, că în sarcina inculpatului A. nu se poate reține și infracțiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 C. pen., pentru care a fost trimis în judecată, întrucât între infracțiunile de "favorizarea făptuitorului" și cea de "mărturie mincinoasă" există un raport de subsidiaritate de tipul infracțiune generală - infracțiune specială, infracțiunea de mărturie mincinoasă fiind o variantă specială a favorizării unui făptuitor prin realizarea unei mărturii mincinoase, în cauzele penale, se poate realiza implicit și o favorizarea făptuitorului.

Indiferent însă de faptul că, prin mărturia mincinoasă depusă, inculpatul acționează cu intenție directă - urmărind favorizarea unui făptuitor - sau cu intenție indirectă - neurmărind în mod expres favorizarea făptuitorului dar acceptând posibilitatea producerii și a acestui rezultat - aceeași faptă nu poate întruni elementele materiale a două infracțiuni distincte, sens în care se reține numai "infracțiunea specială", adică mărturia mincinoasă.

Ca atare, în speță, s-a reținut că fapta inculpatului A., astfel cum a fost descrisă în considerentele hotărârii, întrunește elementele constitutive doar ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, și nu cele ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

În conformitate cu dispozițiile art. 273 alin. (1) și (2) lit. d) din C. proc. pen. și ținând cont de criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei prevăzute de art. 74 din C. pen., instanța s-a orientat la o pedeapsă către minimul special prevăzut de legea penală, respectiv 1 an și 6 luni închisoare. În acest sens, instanța a acordat relevanță faptului că inculpatul nu are antecedente penale (chiar dacă este în curs de judecată în alte cauze penale) și este o persoană bine integrată social.

Totodată, a avut în vedere și modalitatea concretă de comitere a infracțiunii, scopul pe care inculpatul a susținut că l-a urmărit - acela de a nu se confrunta cu "ostilitatea" inculpatei B. în cealaltă cauză penală unde ambii au calitatea de inculpați - chiar dacă, din punct de vedere obiectiv, nu existau elemente care să-l îndreptățească să se considere "amenințat" în vreun fel, dar și starea de inconfort psihic în care s-a găsit inculpatul datorită mediatizării excesive a cauzelor penale.

Considerând că aplicarea unei pedepse în sine este suficientă pentru reeducarea inculpatului și că acesta nu va mai comite alte infracțiuni, constatând, totodată, că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 91 din C. pen., instanța a apreciat că nu se impune executarea pedepsei în regim de detenție, și a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 octombrie 2017, fiind fixat primul termen de judecată la data de 4 decembrie 2017.

Sinteza criticilor formulate de către apelanți

- greșita achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 269 din C. pen.

- greșita individualizare, sub aspectul cuantumului pedepsei și a modalității de executare stabilite ca urmare a condamnării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă în formă agravantă.

În esență, inculpatul A., a solicitat achitarea sa, pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 273 din C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., apreciind totodată, ca temeinică și legală soluția dispusă de instanța de fond, de achitare a sa pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 269 din C. pen.

Criticând soluția de condamnare pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 273 din C. pen., inculpatul a arătat, în esență, că refuzul său de a da declarații în calitate de martor la termenul din data de 13 iunie 2016, în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a avut ca scop periclitarea bunei înfăptuiri a justiției, ci a fost determinat, în mod real, de imposibilitatea sa de a da declarații în calitate de martor pe fondul temerii că ar fi putut să își îngreuneze situația în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aflat în faza cercetării judecătorești în primă instanță, reprezentând o exercitare cu bună credință a dreptului său de a nu se autoincrimina.

Prin Decizia penală nr. 13 din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul de 5 Judecători s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție au rămas în sarcina statului. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul intimat inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales pentru apelantul intimat inculpat, în sumă de 90 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte în Complet de 5 Judecători a reținut, în esență, că se confirmă valabilitatea argumentelor de fapt și de drept reținute prin actul de inculpare cu privire la acuzațiile care formează obiectul analizei, și a constatat că prima instanță, pe baza probatoriului administrat, a reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului A. în săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Respectiv, după formularea unui denunț în faza de urmărire penală referitor la faptele de corupție săvârșite de B., în fața instanței de judecată și de apel, după depunerea jurământului de martor în dosarul în care avea calitatea de denunțător, el însuși a refuzat să dea declarații.

În consecință, reținând existența faptei în materialitatea sa, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a analizat hotărârea prin raportare la acele chestiuni de fapt sau de drept care interesează din perspectiva cenzurării explicite a criticilor punctuale formulate în apel.

Astfel, Completul de 5 Judecători a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 273 C. pen. constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă "fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat".

Obiectul juridic general constă în relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, relații care presupun sinceritate din partea celor ascultați ca martori în orice procedură în care se ascultă martori. Obiectul juridic special al infracțiunii constă în acele relații sociale a căror existență este asigurată prin apărarea activității de înfăptuire a justiției împotriva faptelor de natură să împiedice sau să zădărnicească aflarea adevărului de către organele judiciare.

Elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă se materializează prin acțiune, constând în manifestarea subiectului activ de a face afirmații mincinoase, sau prin omisiune, constând în atitudinea acestuia de a nu spune tot ce știe.

Completul de 5 Judecători a mai reținut că, pentru ca acțiunea de a face afirmații mincinoase sau ca omisiunea de a spune tot ce știe să constituie elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să îndeplinească anumite condiții, care au caracter de cerințe esențiale: afirmația mincinoasă sau omisiunea de a spune ce știe să privească "fapte sau împrejurări esențiale".

Subiectul activ este calificat prin calitatea de martor, calitate pe care o au "numai persoanele ce au o sarcină judiciară [...] care decurge din existența unui raport special în care aceste persoane se găsesc față de organul judiciar" (Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale C. pen. român. Partea Specială. Vol. IV, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, București 2003, pag. 157).

Totodată, s-a reținut că, calitatea de martor a unei persoane instituie în sarcina acesteia obligația de a depune mărturie ori de câte ori persoana în cauză este citată de către organul judiciar (organ de urmărire penală sau instanța de judecată), în toate etapele procesului penal (faza de urmărire penală, prima instanță ori apel).

Pentru ca acțiunea de "a face afirmații mincinoase", ca și acțiunea de "a nu spune tot ce știe" să constituie elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții legale care au caracter de cerințe esențiale și anume: afirmația martorului sau omisiunea de a spune tot ce știe să privească "fapte sau împrejurări esențiale" martorul, expertul sau interpretul "să fi fost întrebat" asupra acelor împrejurări.

S-a reținut că, la data de 13 iunie 2016, audiat ca martor în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, A. a refuzat să răspundă la întrebările completului de judecată, motivând fapta prin aceea că, dacă ar fi dat declarație avea opțiunea de a retracta total sau parțial declarațiile anterioare, ceea ce ar fi atras răspunderea sa penală sau, dimpotrivă, ar fi susținut denunțul, situație în care s-ar fi regăsit în poziția de a fi "inculpat ostil" în raport cu B. în Dosarul nr. x/2014, cauză în care de altfel inculpatul își recunoscuse vinovăția.

Totodată, s-a reținut că, la același termen de judecată, respectiv cel din data de 13 iunie 2016, martorului A. i-au fost furnizate de către instanța de judecată toate informațiile pentru a avea reprezentarea că poziția sa procesuală este de martor, iar calitatea sa de coinculpat alături de B. este în Dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, dosar care nu are nicio legătură cu acuzațiile aduse inculpaților B., C. și D., în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Prin urmare, în raport de cele învederate Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că refuzul martorului A. de a da declarații a vizat aspecte și situații circumstanțial faptice în soluționarea cauzei în care cercetările au fost inițiate chiar urmare denunțului său.

Cu privire la solicitarea de achitare, determinată de incidența dispozițiilor art. 118 din C. proc. pen., instanța de control judiciar a apreciat criticile formulate de inculpat ca fiind nefondate.

S-a apreciat că dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut, care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție, și anume, dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele ce îi sunt reproșate și de a nu contribui la propria incriminare reprezintă o garanție implicită, aspecte esențiale ale unei proceduri echitabile în procesul penal.

Potrivit instanței de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală. Prin urmare, devin incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare.

S-a mai reținut că, în condițiile ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - în jurisprudența sa - a elaborat "teoria celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana", conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

Totodată, s-a mai reținut că, în realitate, o persoană, care inițiază procesul penal prin denunțul său nu mai poate ulterior să uzeze acest privilegiu deoarece prin chiar denunțul său a fost apărat de răspunderea penală (art. 290 alin. (3) din C. pen.).

În acord cu jurisprudența Curții Constituționale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că obligația organelor judiciare însărcinate cu ancheta este aceea de a administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului cu privire la faptă și la persoana care a săvârșit-o, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat în temeiul art. 118 din C. proc. pen.

De altfel, în speță, s-a apreciat că probatoriul nu susține ipoteza descrisă de inculpatul A. în sensul că nu relevă că mărturia acestuia cu referire la faptele de corupție săvârșite de inculpații B., C. și D., fapte pe care anterior le denunțase îl expuneau la urmări și nu poate conduce la concluzia existenței unei eventuale încălcări a dreptului de a nu se incrimina în legătură cu faptele de corupție ce făcea obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, (cauză privind pe inculpații B., C. și D. trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. x/2015 din 24.09.2015 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, dosar în care inculpatul A. avea calitate de martor), sau al dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (cauză privind și pe inculpatul A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.)

Cu referire la Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, dosar în care A. avea calitate de martor, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 290 alin. (3) din C. pen. "mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să se fi sesizat cu privire la aceste fapte".

Or, având în vedere că A. a fost cel care a sesizat organele de urmărire penală cu privire la implicarea și a altor persoane în comiterea unor fapte de dare/luare de mită mai înainte ca organul de urmărire penală să se fi sesizat cu privire la aceste fapte, acesta a beneficiat de cauza de impunitate prevăzute de norme legale.

Totodată, s-a mai reținut că în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la termenul din data de 9 octombrie 2015 inculpatul A., recunoscând acuzațiile aduse prin actul de sesizare, a solicitat judecarea în procedura simplificată prevăzută de dispozițiile art. 375 alin. (5) C. proc. pen., ceea ce presupune recunoașterea faptei astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare și dovedită de probele administrate în cursul cercetării judecătorești.

Așadar, s-a constatat că nici sub acest aspect nu se poate reține că declarația pe care urma să o dea în calitate de martor cu privire la săvârșirea unor fapte de corupție de către inculpații B., D. și C., în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ar fi constituit o incriminare a sa, aceasta nefiind de natură a-i afecta în vreun fel situația juridică în cauza ce forma obiectul Dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Prin urmare, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a reținut că refuzul martorului A. de a da declarații în legătură cu împrejurările esențiale privind săvârșirea infracțiunii de luare de mită de către inculpata B. se încadrează în tipicitatea faptei incriminate prin dispozițiile art. 273 alin. (1) teza II și alin. (2) lit. d) din C. pen.

În ce privește critica formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută și pedepsită de art. 273 alin. (1) și (2) lit. d) C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat-o ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:

Astfel, reținând vinovăția inculpatului A. în comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută și pedepsită de art. 273 alin. (1) și (2) lit. d) C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a constatat că, individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a inculpatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a acestuia în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.

Prin urmare, procedând la o nouă evaluare a criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului A., prin raportare la cauza dedusă judecății, fără a relua raționamentul primei instanțe, s-a apreciat, contrar susținerilor reprezentantului Ministerului Public, că pedeapsa aplicată inculpatului concordă cu gradul de pericol social al faptei reținute în sarcina acestuia, circumstanțele personale ale apelantului inculpat și cele reale ale speței fiind corect evaluate de instanța de fond.

Pe cale de consecință, deși reprezentantul Ministerului Public a susținut că pedeapsa aplicată de prima instanță este necorespunzătoare în raport de periculozitatea inculpatului A. dedusă din săvârșirea infracțiunii chiar în cauza în care el însuși a denunțat infracțiunile de corupție, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că în operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei instanța fondului a respectat cerințele art. 74 din C. pen. prin raportare la modalitatea în care inculpatul a desfășurat activitatea infracțională, gravitatea concretă a faptei, poziția procesuală adoptată în sensul justificării modului în care a încercat să se protejeze de rigorile legii, poziția sa în raport de inculpata B., astfel că nu se justifică majorarea pedepsei aplicate inculpatului, ci se impune menținerea pedepsei stabilite de prima instanță atât sub aspectul cuantumul cât și al modalității de executare.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat că pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de 3 ani este aptă să asigure funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei.

Referitor la critica formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, vizând greșita achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 269 din C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat-o ca fiind nefondată.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, procedând la o nouă evaluare a materialului probator prin raportare la criticile formulate fără a relua raționamentul primei instanțe, a apreciat că susținerile de ordin teoretic ale reprezentantului Ministerului Public, în sensul că nu în toate cazurile există un raport de subsidiaritate între infracțiunea de mărturie mincinoasă și cea de favorizarea făptuitorului, sunt întemeiate, dar nu au aplicabilitate concretă în cauza dedusă judecății având în vedere particularitățile speței.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut că afirmațiile mincinoase pot genera atât urmarea alterării aflării adevărului, cât și urmarea favorizării inculpatului în cadrul procesului penal în care este judecat, deoarece, deși obiectul juridic generic al celor două infracțiuni este identic, obiectul juridic special este asemănător, dar nu identic, astfel încât nu se poate accepta că infracțiunea de favorizarea făptuitorului are caracter subsidiar față de cea de mărturie mincinoasă, în condițiile în care chiar sancțiunea prevăzută în cazul comiterii infracțiunii de favorizarea făptuitorului este mai mare decât cea prevăzută pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

S-a reținut că, prin incriminarea faptei de favorizarea făptuitorului, legiuitorul a urmărit sancționarea oricăror denaturări ale actului de justiție penală, inclusiv în ceea ce privește exercitarea până la capăt a dreptului statului de a pedepsi (ius puniendi).

Astfel, s-a constatat, că în cauză, inculpatul A. a avut calitatea de martor ceea ce îl plasează în sfera ilicitului penal relativ la nesocotirea obligației de a spune tot ce știe în legătură cu faptele și împrejurările esențiale în raport cu B.

S-a apreciat că refuzul martorului A. de a da declarații respectiv de a refuza să depună mărturie în legătură cu faptele și împrejurările esențiale vizând săvârșirea unor infracțiuni de corupție de către inculpata B., judecată în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu definește și elementul material al laturii obiective al infracțiunii de favorizarea făptuitorului, în condițiile în care s-a reținut că inculpatul nu a comis și alte acțiuni concrete de ajutorare a inculpatei B., de natura celor care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de favorizarea făptuitorului.

II. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare condamnatul A., ce a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, la data de 3 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. d), art. 430 și art. 431 din C. proc. pen.

În motivarea contestației în anulare formulate, contestatorul condamnat a susținut, în esență, nelegala compunere a Completului de 5 judecători care a soluționat cauza în apel, considerând că în speță au fost încălcate dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce privește modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet. A invocat Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of. nr. 1.021/29.11.2018, făcând trimitere la parag. 188 și 192 din cuprinsul acesteia. În drept, a fost invocat cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen., având în vedere nelegala compunere a completului de judecată, care atrage, în opinia contestatorului condamnat, incidența dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Totodată, la data de 11 februarie 2019, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători Penal 1 în Dosarul nr. x/2017, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. d), art. 430 și art. 431 din C. proc. pen.

În motivarea căii extraordinare de atac, s-a arătat că modul în care au fost desemnați membrii Completului de 5 Judecători reprezintă un viciu de procedură care se încadrează în cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen., întrucât doar patru dintre judecătorii Completului de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți au fost desemnați aleatoriu, prin tragere la sorți, în schimb cel de-al cincilea judecător, respectiv vicepreședintele Înaltei Curți nu a fost desemnat aleatoriu, fiind încălcate dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce privește modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet. De asemenea, Parchetul a invocat Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018, făcând trimitere la parag. 198 din cuprinsul acesteia.

III. Prin încheierea din data de 25 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, s-au admis în principiu contestațiile în anulare formulate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, penal 1, în Dosarul nr. x/2017.

S-a fixat termen pentru soluționarea contestațiilor în anulare formulate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și de contestatorul A. la data de 25 martie 2019, cu citarea contestatorului condamnat. S-a dispus suspendarea executării Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, penal 1, în Dosarul nr. x/2017, până la soluționarea definitivă a contestației în anulare, în ceea ce îi privește pe condamnatul A.

Pentru a dispune astfel, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege în art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. pentru admisibilitatea în principiu a contestațiilor în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și de condamnatul A., respectiv contestațiile în anulare au fost formulate cu respectarea termenului stabilit de alin. (1) al art. 428 din C. proc. pen., împrejurările de fapt și de drept susținute de către contestatori se circumscriu, de principiu, cazului de contestație în anulare menționat de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., reținând, totodată, că și cea de a treia condiție de admisibilitate a contestațiilor în anulare este îndeplinită în cauză, întrucât s-au invocat, în dovedire, înscrisuri care se află la dosar.

Deopotrivă, s-a mai apreciat că, în raport cu împrejurările de fapt și de drept invocate de către contestatorul condamnat A. în cererea formulată, văzând contextul generat de necesitatea analizării în concret, în speță, a efectelor Deciziei nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale a României, în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 430 din C. proc. pen., s-a dispus suspendarea executării Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, penal 1, în Dosarul nr. x/2017, până la soluționarea definitivă a contestației în anulare.

IV. Prin Decizia nr. 143 din 27 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul de 5 judecători, s-au admis contestațiile în anulare declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2017.

S-a desființat, în totalitate, decizia penală contestată și s-au anulat toate formele de executare dispuse prin Sentința penală nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală sus-menționată.

S-a fixat termen la data de 24 iunie 2019 pentru rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016 și s-a dispus citarea apelantului intimat inculpat A. la adresele indicate în dosar. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestațiilor în anulare au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, Completul de 5 Judecători a reținut, în esență, că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) din aceeași lege, justiția se înfăptuiește de către judecători în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți.

Conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, aceștia trebuie să fie imparțiali, având libertate deplină în soluționarea cauzelor deduse judecății, în conformitate cu legea.

Pe de altă parte, prin dispozițiile art. 4 alin. (4) din legea anterior referită se instituie interdicția în sensul că judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Aceste prevederi legale cu valoare de principiu, care instituie, în sarcina instanțelor judecătorești, și implicit a judecătorilor, competența exclusivă de interpretare și aplicare a legii în procedurile judiciare pendinte au fost transpuse și în jurisprudența instanței de contencios constituțional. Astfel, prin Decizia nr. 108/2014 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească și autoritatea executivă, Curtea Constituțională a stabilit că aceasta nu poate da dezlegare unor probleme litigioase care intră în competența altor autorități și instituții publice, motiv pentru care modul de interpretare și aplicare al dispozițiilor legale incidente intră în sfera de înfăptuire a actului de justiție cu condiția ca instanțele judecătorești să fie sesizate prin acțiuni specifice.

Completul de 5 Judecători a apreciat că, din dispozițiile legale în vigoare la data soluționării cauzei ce a făcut obiectul deciziei penale atacate, rezultă că modificările textului de lege vizau numărul completurilor de 5 judecători din materie penală, al căror număr nu mai era limitat la două, implicarea președintelui secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în propunerea numărului și a componenței completurilor de 5 judecători, desemnarea judecătorilor din completurile de 5 prin tragere la sorți și stabilirea celui care prezida completul de 5 judecători în persoana președintelui sau vicepreședintelui Înaltei Curți, atunci când acesta făcea parte din complet, a președintelui secției penale, fără a se face vreo altă precizare și, în aceeași modalitate, a decanului de vârstă.

S-a constatat că modificările intervenite nu au fost corelate și cu alte texte din legea de organizare judiciară, care au rămas nemodificate.

Astfel, deși se reglementa un număr nelimitat de completuri de 5 judecători în materie penală și două completuri în alte materii, numărul total al completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți a rămas nemodificat, în număr de 4 (art. 19 din Legea nr. 304/2004).

Totodată, modificările aduse art. 32 nu au fost corelate cu dispozițiile art. 33, care, de asemenea, au rămas nemodificate și care prevedeau, în alin. (1), că: președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinți prezidează Secțiile Unite, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Completul de 5 judecători și orice complet în cadrul secțiilor, când participă la judecată, iar în alin. (3) că: președinții de secții pot prezida orice complet de judecată din cadrul secției, iar ceilalți judecători prezidează prin rotație.

Or, s-a constatat că, în enumerarea formațiunilor de judecată din cadrul instanței supreme prezidate de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreședinți era menționat expres de legiuitor și Completul de 5 judecători, alături de Secțiile Unite, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, conținutul prevederilor legale precitate anterior reglementau conducerea Completurilor de 5 judecători de către președintele, respectiv vicepreședinții instanței supreme, în contradicție evidentă cu prevederile art. 32 alin. (4) care reglementau tragerea la sorți a judecătorilor din cadrul acestor completuri.

Mai mult, conform noilor modificări, președintele secției penale avea competența exclusivă de a propune numărul și componența completurilor de 5 judecători, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, în toate materiile, deși în alin. (3) al art. 32 (rămas nemodificat) se instituia regula specializării judecătorilor din compunerea completurilor, în funcție de natura cauzei.

În plus, teza a doua din alin. (5) al art. 32, referitoare la prezidarea de către președintele secției penale sau a decanului de vârstă a completurilor de 5 judecători, cu privire la care legiuitorul nu a făcut nicio mențiune așa cum a făcut-o în cazul președintelui instanței și a vicepreședintelui (atunci când acesta face parte din complet) contrazice prevederea din alin. (4) al aceluiași articol conform căruia judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnați prin tragere la sorți. Interpretarea literală a art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, îndrituia președintele secției penale sau decanul de vârstă, după caz, să conducă completurile de 5 judecători indiferent de materie. De altfel, președinții secțiilor civile erau excluși de la conducerea Completurilor de 5 judecători în materie civilă, deși și în cadrul Completurilor de 5 judecători trebuie respectat principiul specializării.

Completul de 5 Judecători a apreciat că aspectele relevate anterior denotă lipsa de claritate a modificărilor legislative, imprecizia termenilor folosiți de legiuitor fiind de natură a conduce la interpretări juridice diferite.

De altfel, realitatea juridică a confirmat această concluzie. Deși desemnarea, prin tragere la sorți a patru din cei cinci membri ai completurilor de judecată a avut caracter public și transparent, fiind cunoscută publicului și, implicit, participanților din procesul penal, niciuna dintre părțile implicate în procedurile judiciare aflate pe rolul Completurilor de 5 judecători, apărătorii acestora și Ministerul Public, în intervalul cuprins între 01.02.2014, când au intrat în vigoare modific