ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 12 din data de 13.01.2025 pronunțată de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. x/2023, printre alții, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și art. 338 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și art. 272 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de influențarea declarațiilor.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și art. 47 din C. pen. raportat la art. 273 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru instigare la infracțiunea de mărturie mincinoasă.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și art. 47 din C. pen. raportat la art. 273 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru instigare la infracțiunea de mărturie mincinoasă.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și art. 47 din C. pen. raportat la art. 273 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru instigare la infracțiunea de mărturie mincinoasă.

În temeiul art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 9 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din durata celorlalte, respectiv 1 an și 2 luni închisoare, în final pedeapsa rezultantă fiind de 2 ani și 11 luni închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe o durată de 3 (trei) ani, calculată conform dispozițiilor art. 92 alin. (1) din C. pen., termenul de supraveghere urmând a se calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Conform art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele faptelor sale.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 90 zile.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 96 din C. pen., obligația de a presta o muncă în folosul comunității s-a dispus să fie executată în cadrul Primăriei Sectorului 6 București sau în cadrul Primăriei Sectorului 1 București, conform deciziei consilierul de probațiune.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen. și art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului că nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse precum și săvârșirea unei alte infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere va atrage revocarea suspendării și executarea pedepsei în întregime.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău și inculpații A., B., C. și D..

Prin decizia penală nr. 754 din data de 25 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, printre altele, în temeiul art. 415 alin. (1) din C. proc. pen., a luat act de retragerea apelului formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 12 din data de 31 ianuarie 2025 pronunțată de Judecătoria Buzău.

În temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de parchet cu referire la inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 12 din data de 31 ianuarie 2025 pronunțată de Judecătoria Buzău, ce a fost desființată, în parte și rejudecând s-a majorat pedeapsa principală la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din C. pen. de către inculpatul A..

S-au majorat cele 3 pedepse principale la câte 1 an închisoare pentru săvârșirea de către inculpatul A. a câte 3 infracțiuni de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 47 din C. pen. raportat la art. 273 alin. (1) din C. pen.

S-au menținut pedeapsa principală de 1 an și 3 luni pentru săvârșirea infracțiunii de influențarea declarațiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 38 și 39 din C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate în cauza de față, inculpatul urmând a executa, în regim de detenție, pedeapsa principală rezultantă de 3 ani și 5 luni închisoare, compusă din pedeapsa cea mai grea de 2 ani la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse.

Curtea a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, coroborate fiind și cu declarațiile inculpaților, prin care au recunoscut săvârșirea faptelor imputate, din care a rezultat atât existența faptelor pentru care apelanții inculpați au fost trimiși în judecată, cât și săvârșirea acestora cu vinovăție, în forma cerută de lege.

În privința apelului formulat de către inculpatul A., Curtea a reținut că în ședința publică din data de 07 aprilie 2025, apelantul inculpat a precizat că înțelege să își retragă apelul formulat împotriva sentinței penale nr. 12 din data de 13 ianuarie 2025 pronunțată de Judecătoria Buzău.

Referitor la critica parchetului vizându-l pe inculpatul A., Curtea a apreciat-o întemeiată, considerând că se impune o reindividualizare a pedepsei aplicată acestuia prin raportare la criteriile prevăzute de art. 74 din C. pen., dintre care a evidențiat caracterul grav al faptei. Curtea a arătat că pentru a-și putea îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, se impune majorarea pedepselor pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul de prima instanță.

Împotriva deciziei penale nr. 754 din data de 25.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs în casație recurentul A., invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație recurentul A., prin apărător ales, a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, suspendarea executării deciziei penale recurate și în principal admiterea recursului în casație și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia.

Recurentul a arătat că, pornind de la definiția infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate obiectivă, întrucât situația premisă a acestei infracțiuni o constituie producerea unui accident de circulație, care reprezintă evenimentul ce îndeplinește cumulativ condițiile de a se fi produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc, a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau producerea altei pagube materiale și în eveniment să fi fost implicate cel puțin un vehicul în mișcare.

A susținut că, așa cum ar rezulta din Decizia nr. 5/HP/2018 autorul infracțiunii trebuie să aibă reprezentarea rănirii uneia sau a mai multor persoane, căci independent de comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă rănirea constituie o condiție de tipicitate a infracțiunii de părăsirea locului accidentului. A considerat că, raportat la situația de fapt, așa cum a fost reținută de instanța de apel, în sarcina sa s-a reținut că nu a încunoștințat organele de politie despre producerea accidentului, nu a solicitat permisiunea să părăsească locul accidentului și nu a oprit imediat după producerea evenimentului rutier sau ulterior, dar nu rezultă din niciun mijloc de probă că în momentul în care a părăsit locul accidentului fără încuviințarea organelor care efectuează cercetarea locului faptei, ar fi avut reprezentarea că s-a produs o rănire a vreunui participant la trafic, în speță, lipsind unul din elementele esențiale de tipicitate.

În susținerea cazului de casare prevăzut la pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., recurentul a menționat că ar fi înglobată inclusiv tipicitatea subiectivă având în vedere scopul căii extraordinare de atac.

Recurentul a criticat și stabilirea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege pentru infracțiunea de instigare la mărturie mincinoasă ca urmare a greșitei încadrări, considerând că cele trei infracțiuni de instigare la mărturie mincinoasă au fost efectuate în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și din acest motiv ar fi o singură infracțiune de instigare la mărturie mincinoasă în formă continuată.

A arătat că chiar dacă nu erau prevăzute de la început toate detaliile acestei instigări tripartite și abordarea a fost distinctă cu fiecare dintre cele trei persoane instigate la mărturie mincinoasă, reprezentarea pe care o avea era una generală a activității ce urma să aibă loc, în vederea atingerii unui unic scop privitor la declarațiile date referitor la fapta de părăsire a locului accidentului.

Astfel, recurentul a susținut că pedeapsa ce i-a fost stabilită pentru aceste infracțiuni este nelegală și se impune rejudecarea cauzei de instanța de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 30.09.2025, când s-a stabilit termen la data de 21.10.2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată făcând parte din categoria celor care pot fi atacate cu recurs în casație.

Se constată îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., recurentul având calitatea de inculpat în cauză și exercitând calea de atac a apelului.

Cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., sunt, de asemenea, îndeplinite, în cuprinsul cererii fiind menționate numele și prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 754 din data de 25.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie), domiciliul recurentului, precum și semnătura.

Se constată că recurentul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen., respectiv că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv infracțiunea de părăsire a locului accidentului și că pedepsele stabilite pentru infracțiunile de mărturie mincinoasă nu sunt legale.

Din criticile formulate și subsumate cazului de casare prevăzut de pct. 7 al articolului susmenționat se observă că recurentul nu invocă lipsă condițiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) din C. pen., ci acesta solicită o rejudecare a cauzei, cu consecința achitării sale, prin reaprecierea și cenzurarea probelor.

Se constată că recurentul solicită a se da o altă interpretare declarațiilor de martori și declarațiilor de inculpat, însă prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, se reține că, prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Așadar, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei reținute în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În continuare, se observă că recurentul, subsumat acestui caz de casare a invocat și critici ce țin de latura subiectivă a infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, însă aspectele ce vizează neîntrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă, respectiv forma de vinovăție cu care a fost comisă infracțiunea, nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât dispozițiile art. 16 lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală."

Din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta constituie o contravenție/abatere disciplinară (atrage o altă formă de răspundere) și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective (aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzută de art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.).

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. se referă la limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel" (decizia nr. 463/RC/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro), or prin cererea sa recurentul urmărește o schimbare a încadrării juridice dată faptelor de instigare la mărturie mincinoasă pentru care a fost condamnat definitiv, aspect ce nu mai pot fi analizat de către instanța de recurs în casație, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea numai sub aspect legal, de drept a hotărârii definitive.

Schimbarea încadrării juridice a faptelor, cu consecința reindividualizării pedepsei nu se subsumează cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

De asemenea, se constată că potrivit art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare dacă, în cursul judecății, se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, or în calea extraordinară a recursului în casație nu se realizează o judecată propriu zisă a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea, ci o verificare a legalității hotărârii.

Solicitarea de schimbare a încadrării juridice constituie un proces complex de analiză asupra împrejurărilor concrete ale cauzei, care intră în atributul exclusiv al instanței de fond și de apel și nu pot fi cenzurate în cadrul prezentului demers judiciar, care nu aduce în discuție un aspect de legalitate a pedepselor sau a modalității de executare a acestora.

Prin urmare, formularea unor critici care nu se subsumează cazurilor de casare invocate echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, fapt ce atrage nerespectarea cerinței prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

În procesul penal, atunci când cheltuielile judiciare nu rămân în sarcina statului, trebuie suportate de partea care a generat producerea lor. În speță, în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat intră cele referitoare la comunicarea cererii de recurs în casație către parchet și către celelalte părți din dosar, la consumabilele folosite de instanță (gen hârtie, toner, plicuri, copertă dosar, etc.), precum și cele privind transportul pentru înaintarea dosarului în recurs în casație de la instanța de apel la instanța de recurs.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 754 din data de 25.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 754 din data de 25.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2025.