ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 127/2024

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 127/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1/F din data de 03 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 599 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de petentul A. cu privire la sentința penală nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a reținut că la data de 10.10.2023, sub nr. x/2023 a fost înregistrată contestația la executare formulată de contestatorul A. cu privire la sentința penală nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală.

În susținerea contestației s-a arătat că prin sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu, iar instanța a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere și a stabilit un termen de încercare de 2 ani.

De asemenea, a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) si (2) C. pen. (1969).

Prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație - Direcția Națională Anticorupție, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul Năvodari și o parte din inculpați și condamnarea contestatorului la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) cu referire la art. 248 C. pen. (1969) și art. 248

1

C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen. (pct. D Rechizitoriu) și la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) și art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), instanța a contopit pedepsele aplicate prin decizie contestată, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 6 luni închisoare.

Față de condamnat, a fost emis, de către Curtea de Apel București-Biroul Executări Penale, Mandatul de executare a pedepsei nr. 288/07.02.2019, iar, ulterior, a fost emis Mandatul de Arestare European nr. 2 din 08.02.2019.

La data de 13.01.2020, autoritățile judiciare italiene au procedat la punerea în executare a MAE nr. 2 din 08.02.2019, iar Curtea de Apel Napoli care a fost investită cu predarea acestuia către autoritățile române, a decis punerea în libertate, începând cu data de 14.01.2020.

Prin sentința penală nr. 20/2020 a Curții de Apel Napoli s-a decis ca, în baza art. 17 indice 5 și 18 bis lit. c) din Legea 69/05, să se refuze predarea lui A., (...) autorităților competente cu privire la mandatul european de arestare nr. x/2008 din data de 08.02.2019 emis de Curtea de Apel București, pentru executarea sentinței penale române de condamnare nr. 148 din 10.07.2017, pronunțată de aceeași Curte de Apel București, parțial modificată de decizia Curții de Casație nr. 32/A din 07.02.2019, devenită irevocabilă și executorie, față de persoana urmărită, de condamnare a acesteia la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea în România, la Constanța, din 2002 până în 2014, a infracțiunilor de participare la un grup infracțional organizat și complicitate la abuz în serviciu, corespunzătoare infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 416

2

și 110-323 din C. pen. italian și, prin urmare, dispune ca pedeapsa de 5 ani si 6 luni de închisoare ce i-a fost aplicată să fie executată în Italia în conformitate cu dreptul său intern."

Contestatorul a precizat că își întemeiază contestația pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu referire la teza privitoare la orice altă cauză de stingere a pedepsei, din perspectiva faptului că, urmare a Hotărârii nr. 20 din data de 15.09.2020 a Curții de Apel din Napoli, a început executarea pedepsei în Italia și, mai mult decât atât, a executat efectiv o mare parte din aceasta. Această împrejurare impune și obligă autoritățile judiciare române la analizarea situației sale din această perspectivă și, implicit, recunoașterea în favoarea autorităților italiene de executare a dreptului de gestionare a situației execuționale a acestuia așa cum s-a decis și s-a întâmplat până în prezent, în caz contrar drepturile și libertățile fundamentale ale acestuia fiind grav afectate, inclusiv din perspectiva principiului non bis in idem.

În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conform cărora Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune nu se aplică numai în cadrul jurisdicției aceluiași stat, ci si în cel al jurisdicțiilor mai multor state membre. Acest lucru corespunde acquis-ului, sens în care au fost invocate articolele 54-58 din Convenția privind punerea în aplicare a Acordului Schengen și hotărârea Curții de Justiție din 11 februarie 2003 în cauza C-187/01 Gôzotok (Rec. 2003, p. 1-1345), articolul 7 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunității și articolul 10 din Convenția privind lupta împotriva corupției. În ceea ce privește situațiile menționate la articolul 4 din Protocolul nr. 7, și anume aplicarea principiului în cadrul aceluiași stat membru, dreptul garantat are același înțeles și domeniu de aplicare ca și dreptul corespondent din CEDO.

Contestația la executare, ca și cale extraordinară de atac, privește numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispozițiilor din hotărârea instanței care au intrat în puterea lucrului judecat. Conform art. 598 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a reglementat 4 cazuri distincte în care se poate promova această cale de atac extraordinară, fiecare caz în parte aplicându-se unor situații particulare, acestea necăutând să se substituie unul celuilalt. Așadar, ipoteza de la art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., avută în vedere în cadrul contestației la executare se referă la situația în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pedepsele aplicate nu se mai execută (amnistia, prescripția executării pedepsei, grațiere sau orice altă cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei), la acest temei fiind avute în vedere și situațiile prevăzute în legătură cu formele de cooperare judiciară internațională în materie penală.

Contestatorul a menționat că practica judiciară referitoare la acest tip de procedură care se regăsește la nivelul instanțelor din România se întemeiază pe acest temei juridic. Mai mult decât atât, în toate aceste cauze deja soluționate, se regăsesc soluții favorabile de revocare a formelor de executare emise de statul român.

În ceea ce privește procedura de judecată de la Curtea de Apel Napoli, contestatorul a arătat că a fost realizată în conformitate cu dispozițiile Deciziei-Cadru a Consiliului 2002/584/JAI și ale Deciziei-Cadru a Consiliului 2008/909/JAI, acte comunitare transpuse integral și asumate, ca atare, de Parlamentul Italian.

Contestatorul a mai arătat că potrivit actelor pe care le-a atașat, după ce la data de 15.09.2020, s-a procedat la recunoașterea de către Curtea de Apel Napoli a sentinței de condamnare dispusă de autoritățile judiciare române, autoritățile judiciare italiene, în calitate de stat de executare, au procedat la analizarea, din perspectiva legislației italiene, a infracțiunilor reținute în sarcina sa, inclusiv din perspectiva perioadei de comitere, având în vedere că, în anul 2006 a fost adoptată Legea de grațiere nr. 241/2006.

Această activitate procedurală era obligatorie, din punct de vedere legal, deoarece, din momentul în care s-a recunoscut sentința și s-a preluat executarea pedepsei, legislația italiană era cea care prima în fața legislației statului de condamnare (legislația română). Demersul a fost realizat în baza dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Decizia - cadrul nr. 2008/909/JAI care prevăd, în mod expres, faptul că "Executarea unei pedepse este reglementată de legea statului de executare."

Urmare a acestei analize, instanța de executare italiană a constatat faptul că, în perioada aferentă comiterii infracțiunilor de către contestator, în Italia a fost adoptată Legea de grațiere nr. 241/2006 care se aplică, conform legii italiene, tuturor persoanelor aflate în executarea unei pedepse în Italia, motiv pentru care, constatându-se îndeplinite condițiile de admisibilitate, acest beneficiu i-a fost aplicat si acestuia. Pe cale de consecință, a fost emisă, de către Curtea de Apel din Napoli, secția a-Vlll-a Penală, Ordonanța din data de 13.10.2020 prin care s-a dispus grațierea a 3 ani închisoare din pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală recunoscută.

Contestatorul a invocat dispozițiile art. 19 alin. (1) din Decizia - cadru 2008/909/JAI care prevede, în mod expres, faptul că "Amnistia sau grațierea pot fi acordate atât de către statul emitent cât și de statul de executare(...)", astfel că măsura dispusă este una acceptată de Decizie, în conformitate cu legislația italiană, în vigoare, dar și cu dispozițiile prevăzute în legislație română, respectiv art. 156 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

La data de 15 iulie 2022, Tribunalul de Supraveghere a dispus încredințarea în probațiune, la serviciile sociale a contestatorului cu privire la sentința 20/2020, emisă la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, iar prin Ordonanța nr. 3057/28.06.2022, Tribunalul de Supraveghere din Napoli a decis care sunt obligațiile pe care acesta trebuie să le urmeze, obligații care i-au afectat, în mod serios, libertatea de mișcare și de manifestare publică, respectiv să nu părăsească municipiul de reședința (Milano) fără autorizatie; să se dedice permanent activității profesionale comunicate; să nu părăsească locuința înainte de ora 8:00 și se reîntoarcă acolo până la ora 18:00; să se prezinte în fata autorităților competente de trei ori pe săptămână.

În opinia contestatorului, din actele atașate rezultă, fără dubiu, faptul că executarea pedepsei recunoscute față de acesta, a început, efectiv, în Italia, la data de 15.07.2022, în conformitate cu dreptul intern italian, statul român pierzând rolul activ de a interveni în această procedură de executare.

Contestatorului i-au fost acordate în mod legal anumite remedii legale și beneficii: grațierea unei părți din pedeapsă și modalități alternative de executare a acesteia. Aceste modalități legale alternative de executare a pedepsei prevăzute de legea italiană de executare a pedepselor, nu pot fi transpuse în sistemul de executare a pedepselor din România deoarece Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor nu le prevede. Este motivul pentru care, în conformitate cu Decizia - cadru nr. 2008/909/JAI, rolul activ al statului emitent există doar până la începerea executării pedepsei în statul de executare.

În opinia apărării, un refuz din partea autorităților judiciare române de revocare a mandatelor de executare pedepsei și al MAE ar echivala cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Atâta timp cât, conform legislației europene la care România este parte, Curtea de Apel Napoli a dispus preluarea procedurii de executare a pedepsei față de contestator și a menționat că acesta va executa pedeapsa aplicată de instanța română în Italia, devine evident că acesta nu mai poate executa aceeași pedeapsă, încă odată, în România.

Odată recunoscută hotărârea de condamnare, regulile aplicabile, inclusiv în ce privește executarea pedepselor aplicate contestatorului, sunt cele prevăzute de legislația italiană și, în aceste condiții, toate măsurile adoptate de statul italian, ulterioare recunoașterii definitive a hotărârii de condamnare, au respectat acest principiu, inclusiv grațierea dispusă prin ordonanța din data de 13.10.2020 a Curții de Apel Napoli.

De asemenea, contestatorul a mai invocat și dispozițiile art. 2 din Decizia-Cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.

În raport de elementele proprii prezentei cauze, a rezultat că scopul emiterii mandatului european de arestare este același ca și cel al mandatului național, diferența constând exclusiv în aceea că, în prima ipoteză, se apelează la concursul autorităților judiciare străine pentru a se putea obține executarea pedepsei menționate în mandat.

Contestatorul a mai invocat și dispozițiile art. 95 din Legea nr. 302/2004 și a apreciat că analizarea coroborată a acestor prevederi duce la concluzia că, în ipoteza existenței unei executări a pedepsei conform dreptului intern al statului străin, a fost realizat scopul emiterii, atât a mandatului european de arestare, cât și a mandatului național. Ar fi contrar principiilor ce caracterizează cooperarea judiciară în materie penală ca, în această ipoteză, statul emitent să-și mențină propriile forme de executare, persoana condamnată fiind astfel expusă riscului de a executa (cel puțin parțial) din nou pedeapsa aplicată, după ce, eventual, a mai executat odată această pedeapsă, conform dreptului intern al statului străin.

A admite altfel, ar însemna lipsa de eficacitate a mențiunii (a condiționării, de fapt) din decizia-cadru, referitoare la angajamentul statului solicitat, ce nu dă curs cererii de predare a persoanei condamnate reprezentată, de a asigura executarea acestei pedepse pe teritoriul său, din moment ce statul emitent își rezervă eventual dreptul ca, în continuare, să procedeze la executarea aceleiași pedepse conform dreptului său intern, ceea ce se întâmplă prin menținerea formelor de executare a pedepsei închisorii.

Acest angajament reprezintă, de fapt, o formă subsidiară de realizare a cooperării internaționale în materie penală, justificată, exclusiv, de situația personală a condamnatului, ce legitimează opțiunea statului străin de a da sau nu curs cererii de predare a persoanei condamnate.

În prezenta cauză, completa eficacitate a acestui principiu a presupus, pe de o parte, recunoașterea de către autoritatea străină a hotărârii de condamnare pronunțate de instanța română, dar și, pe de altă parte, recunoașterea și deplina opozabilitate a hotărârii pronunțate de instanțele italiene, de a proceda la executarea acestei pedepse potrivit dreptului lor intern. Or, din moment ce se emit propriile forme de executare de către autoritățile italiene, este inutilă dublarea acestora prin menținerea formelor de executare pe care le-au emis autoritățile române.

În acest sens, se poate interpreta și dispoziția art. 22 din Deciziei Cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, potrivit căreia autoritatea judiciară de executare notifică, de îndată, autorității judiciare emitente decizia privind modul în care s-a dat curs mandatului european de arestare.

În sprijinul aceleiași interpretări pot fi invocate și alte dispoziții ale Legii nr. 302/2004, ce converg spre aceeași concluzie. Astfel, pe bază de simetrie, în ipoteza în care autoritatea română este cea sesizată cu executarea unui mandat european de arestare emis de autoritățile străine și apreciază incident același caz de refuz al executării ca și cel incident în cazul de față (art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, art. 3 pct. 2 din Decizia-Cadru), procedează conform art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, respectiv solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanța de judecată în fața căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunțării hotărârii prevăzute la art. 107. În aceste condiții, când autoritatea română procedează la emiterea propriilor forme de executare a pedepsei recunoscute, este contrar principiilor ce guvernează cooperarea judiciară în materie penală ca autoritatea străină să-și mențină propriile forme de executare a pedepsei, întrucât aceasta ar echivala cu lipsa de eficiență a dispoziției emise de autoritatea română.

Analizând aspectele arătate anterior, cu atât mai mult contestatorul nu poate accepta raționamentul conform căruia nu ar interesa autoritățile judiciare din România faptul că o persoană execută pedeapsa în alt stat și, în plus, folosind argumentul de interpretare logică reductio ad absurdum, în această ipoteză, A. ar mai trebui să execute, încă odată, această pedeapsă în România, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, tot ceea ce a executat și câștigat legal în legătură cu această pedeapsă, nu ar putea fi recunoscut în România. Or, acceptarea unui astfel de raționament, ar atrage după sine violarea tuturor reglementărilor internaționale referitoare la aplicarea principiului non bis in idem, inclusiv încălcarea prevederilor prevederile art. 50 din carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

S-a mai arătat că în Explicațiile cu privire la Cartă se precizează că, în ceea ce privește art. 50, regula ne bis in idem se aplică, nu numai între autoritățile judiciare ale aceluiași stat, ci si între autoritățile judiciare din state membre diferite. Așadar, se discută într-adevăr, de domeniul transnațional, implicând hotărâri pronunțate de organe din alt sistem decât cel care verifică incidența principiului analizat.

Dincolo de principiul încrederii și recunoașterii reciproce care stă la baza cooperării judiciare în materie penală, rațiunea reglementării rezidă în necesitatea evitării ipotezelor care ar conduce la o flagrantă încălcare a principiului ne bis in idem. În mod tradițional, principiul constituie o consacrare a efectului negativ al autorității de lucru judecat, recunoscut prin art. 4 din Protocolul 7 la CEDO și în art. 50 din Cartă și cuprinde trei garanții distincte, respectiv că nicio persoană nu va fi urmărită penal, judecată sau pedepsită pentru aceeași infracțiune.

Referitor la ultima componentă, respectiv interdicția pedepsirii pentru aceeași infracțiune, s-a arătat că, potrivit art. 3 pct. 2 din Decizia-cadru 2002/58425, unul dintre motivele obligatorii de refuz de executare a unui mandat european de arestare îl constituie ipoteza în care "din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare".

Din momentul recunoașterii hotărârii străine de condamnare, aceasta se integrează în sistemul juridic al statului de executare și produce același efecte cu hotărârile pronunțate de propriile autorități judiciare, iar executarea pedepsei pe teritoriul său este asimilată executării sancțiunii pe teritoriul statului de condamnare. În consecință, nu ar putea fi atribuită o altă semnificație juridică executării unei pedepse pe teritoriul statului de executare, decât cea care ar fi avut-o în cazul executării sancțiunii chiar pe teritoriul statului de condamnare.

Odată recunoscută hotărârea de condamnare și executată pedeapsa aplicată prin aceasta, raportul juridic execuțional derivat din obligația acesteia de a executa sancțiunea aplicată de autoritatea judiciară a statului de condamnare trebuie considerat stins și nu ar fi posibilă o nouă executare a aceleiași sancțiuni, fără a fi încălcat principiul ne bis in idem.

Acest raționament trebuie extins și la ipoteza în care a început executarea pedepsei întrucât, nu este posibilă coexistența a două sancțiuni executorii derivate din același titlu, respectiv din hotărârea de condamnare originară, și simultan, din cea recunoscută de autoritățile judiciare ale statului de executare și integrată în ordinea juridică internă a acestui din urmă stat, întrucât ar echivala cu o încălcare a principiului ne bis in idem, prin recunoașterea aplicării a două sancțiuni pentru aceeași faptă.

După ce executarea unei pedepse a început în statul care a procedat la recunoașterea hotărârii străine de condamnare, statul emitent "pierde" dreptul de mai pune în executare aceeași hotărâre și aceeași pedeapsă. Acest lucru înseamnă că autoritățile statului emitent nu vor putea să mai emită un mandat european de arestare în vederea executării pedepsei și nu vor putea să procedeze la încarcerarea persoanei condamnate, dacă aceasta se reîntoarce pe teritoriul său, inclusiv după liberarea condiționată din statul de executare.

Singura ipoteză în care statul emitent redobândește dreptul de a pune în executare pedeapsa, intervine în cazul prevăzut de art. 22 alin. (2) coroborat cu art. 21 lit. h) din Decizia-cadru și anume, în cazul în care persoana condamnată, după începerea executării pedepsei în statul care a recunoscut hotărârea evadează din custodia autorităților acestui din urmă stat. Doar într-o atare ipoteză, statul emitent redobândește dreptul de a pune în executare hotărârea de condamnare de la momentul când este informat cu privire la evadarea persoanei condamnate [art. 22 alin. (2) din Decizia-cadru] și ar putea, să emită mandat european de arestare, în vederea executării pedepsei sau de a proceda la încarcerarea persoanei condamnate, dacă aceasta s-a refugiat pe teritoriul său.

În legislația română, dispozițiile art. 22 din Decizia - Cadru 2008/909 au fost transpuse în art. 159 din Legea nr. 302/2004 din care, rezultă, fără dubiu, că situația contestatorului nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enunțate de acest articol întrucât, în 4 dintre situațiile prevăzute în acest articol, statul emitent poate menține formele de executare când persoana condamnată nu a început executarea pedepsei în statul de executare, iar, în singura situație în care persoana condamnată a început executarea în statul de executare, este obligatoriu ca persoana condamnată să fi evadat și să nu mai fie găsită pe teritoriul acestuia din urmă. În consecință, nu se aplică niciuna dintre dispozițiile art. 159 din Legea 302/2004, astfel că statul emitent (România) nu mai poate menține formele de executare.

De altfel, aspectele teoretice expuse anterior, au fost confirmate și de autoritățile elene care, constatând că, deși autoritățile italiene recunoscuseră hotărârea de condamnare, autoritățile române nu anulaseră mandatul european de arestare, contestatorul fiind arestat, la data de 09.08.2021; în baza acestui mandat, Procurorul Curții de Apel a Mării Egee emis dispoziția nr. x/11.08.2021 prin care i-a fost aplicată măsura restrictivă a interzicerii părăsirii țării și a Insulei Mykonos. Cu alte cuvinte, magistratul din cadrul Curții de Apel a Mării Egee, a considerat că starea de arest aplicată contestatorului, în baza mandatului european de arestare emis de autoritățile române trebuia să înceteze de îndată.

Învestită cu solicitarea de punere în executare a mandatului european de arestare, Curtea de Apel a Mării Egee a constatat că mandatul european de arestare fusese emis de către autoritățile judiciare române, în vederea executării de către contestator a pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 148 din 10.07.2017 a Curții de Apel București. S-a constatat că mandatul european de arestare îndeplinește condițiile de legalitate extrinsecă și intrinsecă prevăzute de Legea nr. 3251/2004, întrucât pedeapsa era mai mare de 4 luni, nu era necesară verificarea condiției dublei incriminări, mandatul cuprindea toate elementele referitoare la identitatea și cetățenia persoanei căutate, elementele de identificare ale autoritătii emitente, natura și încadrarea juridică a infracțiunii și pedeapsa aplicată, precum și dispozițiile legale care prevăd și pedepsesc fapta.

Cu toate acestea, Curtea de Apel a Mării Egee a reținut că, în urma corespondenței cu autoritățile judiciare din Italia, a rezultat că hotărârea de condamnare a fost recunoscută în Italia prin hotărârea Curții de Apel Napoli, prin care a fost respinsă predarea în baza mandatului european de arestare emis de autoritățile române, că ulterior s-a făcut aplicarea grațierii, cu privire la o perioadă de 3 ani din durata pedepsei, și că, la data de 01.10.2020, a fost emis un mandat de executare pentru pedeapsa reziduală, cu suspendarea executării acesteia, iar persoana căutată a depus o cerere pentru executarea, prin măsuri alternative, care se afla pe rolul Tribunalului de Supraveghere din Napoli.

Prin urmare, Curtea de Apel a Mării Egee a constatat că pedeapsa aplicată contestatorului, prin sentința penală nr. 148 din 10.07.2017, recunoscută prin hotărârea Curții de Apel Napoli, este în faza de executare, în sensul art. 4 paragraful 5 din Decizia - Cadru 2002/584/JAI. Eroarea cu privire la temeiul invocat de Curtea de Apel a Mării Egee este evidentă (art. 4 paragraful 5 în loc de art. 3 paragraful 2 din Decizia - Cadru 2002/584/JAI) având în vedere că toate statele implicate în situația contestatorului sunt state membre ale Uniunii Europene.

Astfel, instanța elenă a arătat că executarea mandatului european de arestare este interzisă, în condițiile în care există informații din care rezultă că persoana căutată a fost judecată irevocabil pentru aceleași fapte de un stat membru, cu condiția ca, în caz de condamnare, pedeapsa să fi fost executată sau să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform dreptului statului membru care a emis hotărârea de condamnare.

Curtea de Apel a Mării Egee a arătat că "pedeapsa pentru care este solicitată predarea persoanei căutate în România a fost recunoscută prin hotărârea nr. 4/2020 a Curții de Apel din Napoli care, conform dreptului italian, este considerată noua hotărâre de aplicare a pedepsei pentru aceleași infracțiuni, asimilată unei hotărâri de condamnare", iar pedeapsa menționată se afla deja în faza de executare în Italia, așa cum rezultă din ordonanța din data de 13.10.2020 a Tribunalului de Supraveghere din Napoli.

Prin urmare, s-a constatat că există un caz de refuz de executare a mandatului european de arestare și, prin hotărârea nr. 3 din 8 septembrie 2021, Curtea de Apel a Mării Egee a respins cererea de executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile române și a ridicat toate măsurile restrictive de drepturi ce fuseseră impuse contestatorului.

În considerentele hotărârii, Curtea de Apel a Mării Egee a subliniat că susținerea autorităților române în sensul că România nu a consimțit la executarea pedepsei în Italia nu produce efecte juridice întrucât, conform Deciziei - cadru 2002/584/JAI, care este aplicabilă și României în virtutea calității sale de stat membru al Uniunii Europene, consimțământul statului emitent nu este o condiție pentru executarea pedepsei într-un alt stat membru. Din aceleași considerente, s-a arătat că "nu produce efecte juridice nici susținerea autorităților române în sensul că nu este satisfăcută ordinea juridică românească prin modul de executare a pedepsei în Italia întrucât nici acest lucru nu constituie o condiție de executare a pedepsei de către statul membru de executare, care aplică dreptul său intern în ceea ce privește executarea pedepsei. De altfel, pedeapsa se execută și în regim de suspendare, prin urmare, susținerea autorităților române că nu a fost începută executarea pedepsei în Italia pentru că aceasta este în regim de suspendare și cč se așteaptă judecarea cererii. depuse de persoana căutată pentru măsuri alternative, se bazează pe o condiție greșită".

Astfel, dacă din informațiile deținute rezultă că pedeapsa a fost recunoscută de autoritățile judiciare ale unui alt stat membru și acestea comunică faptul că sancțiunea este în curs de executare, statul membru solicitat nu are competența de a cenzura această "punere în executare" și este obligat să constate incidența motivului de refuz de executare al mandatului european de arestare prevăzut de dispozițiile evocate anterior.

Contestatorul a considerat că menținerea formelor de executare de către statul român este complet inutilă și din perspectiva faptului că, recunoașterea de către statul italian a hotărârii de condamnare si începerea executării pedepsei pe teritoriul acestuia reprezintă un motiv obligatoriu de refuz a executării mandatului european, astfel că potențiala sa reținere pe teritoriul altui stat membru, în baza acestui mandat, va avea aceeași finalitate pe care a statuat-o și Curtea de Apel a Mării Egee, respectiv refuzul încarcerării și predării sale către autoritățile române.

Curtea, analizând contestația la executare formulată de contestatorul A., în raport de exigențele art. 598 din C. proc. pen. a reținut că urmarea a condamnării la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată și pentru comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, la data de 09.08.2021, Biroul Național Sirene cu adresa nr. x/09.08.2021 a informat Curtea de Apel București, secția a II-a Penală că la data de 09.08.2021, persoana condamnată A. a fost arestată în Mykonos - Grecia, solicitându-se transmiterea de urgență a mandatului european de arestare către autoritățile elene, atât în limba română, cât și tradus în limba greacă. Autoritățile elene au solicitat informații referitoare la valabilitatea mandatului european de arestare.

Prin hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curții de Apel a Mării Egee, s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București reținându-se că, în conformitate cu art. 4 paragraf 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleași fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare. În cadrul acestei proceduri, Republica Italiană a comunicat Greciei că persoana solicitată a depus cerere pentru măsuri alternative, care a fost transmisă Tribunalului de Supraveghere Napoli și care urmează a fi examinată (nefiind începută efectiv supravegherea persoanei solicitate la data pronunțării asupra mandatului european de arestare). S-a mai reținut că în cazul recunoașterii unei hotărâri nu este necesar consimțământul statului de condamnare.

La data de 03.12.2021, Ministerul de Justiție al Republicii Italiene a comunicat Curții de Apel București, Curții de Apel a Mării Egee din Republica Elenă, prin intermediul magistratului de legătură român în Republica Italiană, că potrivit unei ordonanțe a Parchetului Napoli din data de 02.12.2021, România nu a pierdut dreptul de a solicita executarea pedepsei, inclusiv a mandatului european de arestare față de persoana solicitată, pe considerentul că aceasta nu a început executarea pedepsei în Republica Italiană, în sensul că nu a fost stabilită modalitatea de executare.

La data de 08.12.2021, Ministerul de Justiție al Republicii Italiene a revenit cu o altă notă, pentru "rectificarea și înlocuirea notei din data de 03.12.2021", prin care a desființat această notă și s-a susținut că Parchetul Napoli a emis față de persoana solicitată, la data de 01.12.2021 (cu o zi înainte de emiterea ordonanței de constatare că România nu a pierdut dreptul de a proceda la punerea în executare a pedepsei), certificatul de executare și că ar fi început executarea pedepsei.

La data de 22.07.2022, Ministerul de Justiție al Republicii Italiene a comunicat faptul că prin ordonanța emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022, au fost dispuse condițiile ce urmează a fi respectate de A. pe durata încredințării în probațiune, acesta semnând procesul-verbal de luare la cunoștință la data de 15.07.2022, când a și început executarea pedepsei (prin măsuri de probațiune).

Din ordonanța nr. 3057/2022 a Tribunalului de Supraveghere din Napoli rezultă în mod evident faptul că executarea pedepsei nu va fi în regim privativ de libertate (nici măcar sub forma arestului la domiciliu).

Prin ordonanța din 11.10.2022 a Curții de Apel din Napoli, secția a VIII-a Penală, irevocabilă la 06.11.2022, a fost revocată sentința pronunțata la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, și în curs de executare, cu menținerea refuzului de predare către România a persoanei solicitate. În consecință, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinței de recunoaștere.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Instanța a contatat că, în esență, împrejurările care au stat la baza formulării contestației la executare și care, în opinia contestatorului, ar justifica anularea/revocarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x din 07.02.2019 emis de către Curtea de Apel București, secția a II-a Penală și a mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 sunt următoarele: sentința pronunțată la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, prin care Curtea de Apel din Napoli a refuzat predarea persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală și, în același timp, a recunoscut sentința penală nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală și executarea acesteia pe teritoriul Italiei; hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curții de Apel a Mării Egee prin care s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București reținându-se că, în conformitate cu art. 4 paragraf 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleași fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare; ordonanța din data de 08.09.2023 a Curții de Apel Napoli prin care a fost sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene; ordonanța emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 au fost dispuse condițiile ce urmează a fi respectate de A. pe durata încredințării în probațiune, acesta semnând procesul-verbal de luare la cunoștință la data de 15.07.2022, când ar fi și început executarea pedepsei (prin măsuri de probațiune); ordonanța din 11.10.2022 a Curții de Apel din Napoli, secția a VIII-a Penală, irevocabilă la 06.11.2022, prin care a fost revocată sentința pronunțata la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020 și s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinței de recunoaștere.

Curtea constată că în mare parte argumentele contestatorului au fost deja analizate de instanța de judecată, contestațiile la executare anterioare vizând aceeași hotărâre de condamnare și sunt formulate de către același contestator, fiind respinse prin sentința penală nr. 245/11.12.2020 a Curții de Apel București, secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv prin sentința penală nr. 22/02.02.2023 a Curții de Apel București, secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 259/A din 28.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, în cadrul contestațiile la executare anterioare contestatorul a invocat deja, iar instanțele de judecată au analizat, faptul că în urma recunoașterii hotărârii române de condamnare de către autoritățile judiciare italiene statul român ar fi pierdut dreptul de a executa această hotărâre, că petentul a început executarea pedepsei pe teritoriul italian, precum și că autoritățile judiciare din Grecia au refuzat predarea contestatorului către statul român, considerând că hotărârea a fost pusă în executare pe teritoriul statului italian.

Ca atare, Curtea a constatat că în privința acestora aspecte există autoritate de lucru judecat, stabilindu-se cu titlu definitiv că statul român nu a pierdut dreptul de executare a sentinței penale nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală.

Fără a relua argumentele din sentințele definitive sus-menționate, Curtea a reținut că este adevărat că prin sentința pronunțată la data de 15.09.2020 a Curții de Apel Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, a fost recunoscută sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, însă, în realitate, aceasta nu a fost efectiv pusă în executare, iar ca atare statul român nu a pierdut dreptul de executare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (2) din Decizia-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare, dreptul de a executa sentința revine statului emitent din momentul în care este informat de către statul de executare cu privire la neexecutarea parțială a pedepsei în conformitate cu articolul 21 lit. h) (evadarea persoanei condamnate din custodie).

Conform art. 25, fără a aduce atingere Deciziei-cadru 2002/584/JAI, dispozițiile prezentei decizii-cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei-cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 alin. (6) din decizia-cadru respectivă, sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alin. (3) din decizia-cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.

Din actele aflate la dosarul cauzei (referatul întocmit de Biroul Executări Penale al secției a II-a Penală din cadrul Curții de Apel București și înscrisurile atașate, filele x și următoarele dosar instanță), rezultă că, după refuzul autorităților italiene de predare a contestatorului și recunoașterea sentinței române de condamnare, prin ordonanța din 13.10.2020 a Curții de Apel Napoli s-a dispus grațierea, conform legii italiene, a 3 ani închisoare din pedeapsa definitivă de 5 ani și 6 luni închisoare. Ulterior, raportat la restul de 2 ani, 5 luni și 28 de zile rămase de executat s-a dispus, de către procurorul italian, suspendarea executării sentinței ca urmare a depunerii unei cereri de stabilire a unor măsuri alternative la pedeapsa privativă de libertate. În final, prin ordonanța emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 au fost dispuse condițiile ce urmează a fi respectate de A. pe durata încredințării în probațiune, acesta semnând procesul-verbal de luare la cunoștință la data de 15.07.2022. Sub acest aspect, Curtea a reținut că prin hotărârea de recunoaștere emisă de Curtea de Apel Napoli din data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, s-a dispus ca pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare aplicată de instanțele române să fie executată în Italia, în conformitate cu dreptul său intern.

Pe cale de consecință, din înscrisurile aflate la dosar rezultă cu certitudine că față de contestator instanța română a aplicat definitiv o pedeapsă cu închisoare în regim privativ de libertate, iar în urma seriei de acte emise de autoritățile judiciare italiene contestatorul nu a executat nici măcar o zi din durata pedepsei, acesta beneficiind de măsuri alternative de executare a pedepsei (probațiune).

Prin urmare, în condițiile în care contestatorul nu a fost privat de libertate în niciun moment pe teritoriul Italiei în executarea sentinței penale nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, recunoscută de instanțele italiene, rezultă cu necesitate că hotărârea penală română nu a fost în realitate pusă în executare efectiv de către autoritățile judiciare italiene, dispozițiile definitive ale instanței române fiind modificate unilateral de statul de executare.

În același sens, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea din 29 iunie 2017, Poplawski, C 579/15, EU:C:2017:503, punctul 22) s-a arătat că obligația impusă de articolul 4 punctul 6 din Decizia cadru 2002/584 și amintită la punctul 86 din hotărâre este de a asigura, în caz de refuz al executării mandatului european de arestare, preluarea efectivă de către statul membru de executare a pedepsei privative de libertate, trebuie să se arate că această obligație presupune un veritabil angajament al acestui stat de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate, chiar dacă, în orice caz, simpla împrejurare că acest stat se declară "dispus" să asigure executarea pedepsei respective nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. S-a mai reținut că rezultă că orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de executare, a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern.

Curtea a mai constatat că în cadrul sentinței penale nr. 22/02.02.2023 a Curții de Apel București, secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 259/A din 28.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost definitiv analizate și aspectele vizând ordonanța din 11.10.2022 a Curții de Apel din Napoli, secția a VIII-a Penală, irevocabilă la 06.11.2022, prin care a fost revocată sentința pronunțată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, iar în consecință, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinței de recunoaștere.

Astfel, s-a arătat că s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că ordonanța amintită nu produce nici un efect în privința dreptului statului român de a executa sentința penală nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală.

În acest sens s-a reținut că, practic, judecătorul italian s-a substituit instanțelor române și a reținut că la data pronunțării deciziei nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală (dosar nr. x/2008), termenul de prescripție a răspunderii penale pentru faptele pentru care contestatorul - condamnat A. a fost condamnat ar fi fost împlinit, ca urmare a aplicării art. 155 alin. (1) din C. pen., reconfigurat prin decizia Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și interpretat prin decizia nr. 358/2022 a instanței de contencios constituțional.

Curtea a mai reținut că modalitatea în care a procedat instanța italiană este discutabilă, în condițiile în care aceasta a aplicat o decizie a Curții Constituționale a României cu privire la o hotărâre penală italiană (hotărârea de recunoaștere), apreciind că infracțiunile pentru care a fost condamnat petentul erau prescrise potrivit art. 155 alin. (1) C. pen. (intrat în vigoare la data de 01.02.2014), deși contestatorul a fost condamnat definitiv potrivit dispozițiilor C. pen. din 1969. Mai mult, ordonanța amintită vizează o hotărâre emisă de autoritățile judiciare italiene, iar nu executarea sentinței penale nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală.

În acest sens, Curtea a reținut și dispozițiile art. 156 alin. (4) raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judecătorească internațională în materie penală conform cărora competența judecării unei căi de atac, exercitate de persoana condamnată, după transferarea sa în statul de executare, în vederea desființării sau modificării hotărârii judecătorești de condamnare, aparține instanței române. Orice decizie în urma căreia pedeapsa sau măsura privativă de libertate încetează să mai aibă caracter executoriu, precum și hotărârea prin care instanța română competentă a soluționat respectiva cale de atac se transmit direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției în vederea informării statului de executare.

După cum rezultă din relațiile comunicate de Biroul de executări penale din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a Penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/07.02.2019 emis față de condamnatul A. nu a fost anulat ca urmare a admiterii vreunei căi extraordinare de atac.

În privința celorlalte aspecte susținute de contestator (sesizarea CJUE de către Curtea de Apel Napoli în cadrul unei cereri formulate de petent vizând eliminarea semnalării din Sistemul de Informații Schengen - dosar Curte, faptul că în Grecia și Elveția au fost introduse notițe de invalidare a mandatului european de arestare emis de autoritățile române), acestea nu au nicio relevanță în privința existenței în continuare a dreptului statului român de a pune în executare sentința penală definitivă de condamnare, ținând seama de împrejurările reținute mai sus.

Față de toate aceste aspecte, Curtea a constatat că sentința penală nr. 148/10.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, nu a fost pusă efectiv în executare de către autoritățile italiene, situație în care punerea acesteia în executare este în continuare de competența instanței române.

În consecință, s-a apreciat că la acest moment nu există nicio situație de stingere a executării pedepsei închisorii aplicate prin sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, neimpunându-se anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii emis de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală nr. x/07.02.2019 și nici retragerea mandatului european de arestare nr. 2/08.02.2019.

Împotriva sentinței penale nr. 1/F din data de 03 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală a formulat contestație condamnatul A..

Examinând contestația formulată în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu dispozițiile legale în materie, Înalta Curte constată următoarele:

Situația juridică a contestatorului A.

Prin sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu, iar instanța a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere și a stabilit un termen de încercare de 2 ani. De asemenea, a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) si (2) C. pen. (1969).

Prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație - Direcția Națională Anticorupție, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul Năvodari și o parte din inculpați și condamnarea contestatorului la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) cu referire la art. 248 C. pen. (1969) și art. 248

1

C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen. și la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., iar, în baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) și art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), instanța a contopit pedepsele aplicate, urmând a fi executată pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 6 luni închisoare.

A fost emis, de către Curtea de Apel București - Biroul Executări Penale, Mandatul de executare a pedepsei nr. 288/07.02.2019, iar, ulterior, a fost emis Mandatul de Arestare European nr. 2 din 08.02.2019.

La data de 13.01.2020, autoritățile judiciare italiene au procedat la punerea în executare a MAE nr. 2 din 08.02.2019, iar Curtea de Apel Napoli care a fost investită cu predarea acestu