ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 129/2025

Ședința publică din data de 26 februarie 2025

Asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 130/F din data de 21 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 462 alin. (4) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 189/F din data de 02.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a Penală, în dosarul nr. x/2022, definitivă prin decizia penală nr. 407/25.05.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală.

S-a dispus reluarea executării pedepsei de 2 ani și 8 luni închisoare aplicate condamnatului A., la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Au fost menținute până la rămânerea definitivă a acestei hotărâri obligațiile impuse revizuentului conform art. 460 alin. (1) C. proc. pen., prin decizia penală nr. 863/21.12.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la data de 23.06.2023, pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a Penală, persoana condamnată A. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 189 din data de 02.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a Penală în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 407 din data de 25.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a arătat, în esență, că prin decizia penală nr. 294/A din data de 09.11.2018 pronunțată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus condamnarea sa la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare cu aplicarea art. 91 C. pen., fiind suspendată sub supraveghere executarea pedepsei principale aplicate pe durata unui termen de 4 ani.

La data de 25.08.2022, Serviciul de Probațiune București a solicitat revocarea suspendării executării pedepsei, apreciindu-se că nu s-au îndeplinit cu rea-credință obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, fiind astfel înregistrată pe rolul curții de apel cauza cu nr. x/2022.

Urmare a acestei sesizări, prin sentința penală nr. 189 din data de 02.11.2022 pronunțată în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 407 din data de 25.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus, în baza art. 583 C. proc. pen. raportat la art. 96 alin. (2) C. pen., admiterea sesizării Serviciului de Probațiune București și revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate, persoana condamnată urmând să execute în regim de detenție pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare.

Pentru a se dispune revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 2 ani și 8 luni închisoare s-a avut în vedere reaua-credință a persoanei condamnate A. în neîndeplinirea obligațiilor civile stabilite în sarcina sa prin hotărârea de condamnare - sentința penală nr. 131/27.06.2017 a Curții de Apel București.

În acest sens, s-a constatat că, după rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 131/27.06.2017 a Curții de Apel București și până în prezent, intimatul A. a desfășurat activități din care a obținut venituri, însă nu a achitat nici măcar în parte obligațiile civile stabilite în sarcina sa prin hotărârea de condamnare. În plus, nu a manifestat nicio diligență sub acest aspect și, chiar dacă din actele dosarului a rezultat deplina cooperare a lichidatorului judiciar al părți civile B. pentru recuperarea sumelor datorate societății, s-a constatat că nu s-a recuperat/achitat nicio sumă din daunele la care inculpații fuseseră obligați.

Pentru a justifica pasivitatea pe care a manifestat-o pe parcursul termenului de supraveghere, contestatorul-condamnat a invocat că nu a fost notificat de lichidatorul judiciar al părții civile S.C. B. în legătură cu suma pe care o datorează personal și, ca atare, nu a cunoscut contul de insolvență în care pot fi virați banii.

Tot în apărare, contestatorul-condamnat a mai depus la dosarul cauzei, în cursul soluționării contestației la instanța supremă, oferta-angajament de plată din 8 martie 2023, referitoare la propunerea de executare silită a terenului situat în București, Drumul la Roșu nr. 11, pe care îl avea în patrimoniu și a unei părți din salariu, precum și dovezile de plată a câte 1.500 de RON în datele de 13 martie 2023 și 11 aprilie 2023, susținând că aceste probe demonstrează buna sa credință.

Cu toate acestea, s-a apreciat de către instanța supremă la momentul soluționării contestației că persoana condamnată a încălcat această obligație cu rea-credință, într-o manieră aptă să justifice o măsură de revocare.

Prin cererea de revizuire formulată, persoana condamnată a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 453 lit. a) C. proc. pen. și a solicitat instanței să constate că în cauză s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei si care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză, respectiv: înscrisuri medicale (rapoarte medicale, buletine de analiză, consultații, bilete de ieșire din spital, investigații, consulturi, scrisori medicale, dovezi de plată), dovezi de urmare a programului de reintegrare socială și dovada de plată, dovada lipsei de venituri din societatea în care este administrator - S.C. C. S.R.L., contract de închiriere și dovada achitării contravalorii chiriei, extras de carte funciară.

Astfel, a apreciat că aceste înscrisuri sunt de natură a influența stabilirea situației de fapt, în sensul că revizuentul-condamnat nu a acționat cu rea-credință la neachitarea despăgubirilor civile în cuantum de 2.821.786,03 RON, obligație stabilită în solidar cu inculpații D., E., F., G., H., I., J., K., prin sentința penală nr. 131/27.06.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 294/09.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci nu a avut posibilități materiale în acest sens. A conchis în sensul că aceste date sau informații sunt complet străine judecății anterioare, nefiind evaluate de instanțe la momentul pronunțării soluției.

În continuare, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 156/F din data de 30.08.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2023, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 189/F din data de 02.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

A fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii.

Prin decizia penală nr. 863/21.12.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, a fost admisă contestația formulată de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 156/F din 30 august 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, a fost desființată în totalitate hotărârea atacată, și, în rejudecare:

În baza art. 459 C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de revizuire formulată de revizuentul A., iar cauza a fost trimisă la Curtea de Apel București în vederea soluționării pe fond a cererii de revizuire.

În baza art. 460 alin. (1) C. proc. pen., a fost suspendată executarea sentinței penale nr. 189/F din 02.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2022, definitivă prin decizia penală nr. 407 din 25.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, până la soluționarea cererii de revizuire.

În baza art. 215 alin. (1) și alin. (2) lit. a) C. proc. pen., pe durata suspendării executării hotărârii, revizuentul A. a fost obligat să respecte următoarele obligații:

- să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

- să informeze de îndată instanța cu privire la schimbarea locuinței;

- să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază, desemnat cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

- să nu depășească limita teritorială a României, decât cu încuviințarea prealabilă a instanței de judecată.

Ulterior, cauza fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28.02.2024, sub nr. x/2023*.

Examinând pe fond cererea de revizuire, judecătorul de la prima instanță a reținut că faptele sau împrejurările prezentate de revizuent nu sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Referitor la probele administrate în cadrul cererii de revizuire, Curtea a reținut că aspectele invocate de revizuent privesc în esență pasivitatea creditorului obligației ori neregularități în desfășurarea procedurii de executare silită.

De asemenea, s-a avut în vedere că persoana condamnată a dovedit rea-credință, manifestată inclusiv prin dezinteres sau chiar prin contestarea faptului că are vreo obligație stabilită în sarcina sa, iar toate demersurile făcute de acesta au avut loc în contextul în care serviciul de probațiune a sesizat instanța.

În ceea ce privește veniturile din jocuri de noroc, s-a reținut încă de la momentul soluționării sesizării serviciului de probațiune că acesta a obținut pe parcursul supravegherii venituri din astfel de surse - aspect relevat de înscrisurile depuse la dosar. Cauzele înregistrate pe rolul instanțelor de judecată la care a făcut referire revizuentul sunt ulterioare hotărârii atacate, fiind evident că la momentul soluționării sesizării, acesta nu contestase câștigurile din pariuri și nu chemase în judecată vreo persoană.

Referitor la deficiențele ori neregularitățile existente în cadrul procedurii de executare silită, prima instanță a apreciat că aceste aspecte erau deja cunoscute de către instanțele de judecată.

În continuare, s-a apreciat că emiterea unei somații la data de 23.05.2023 nu constituie o împrejurare nouă care să aibă relevanță la aprecierea netemeiniciei hotărârii.

În ceea ce privește imobilul situat în strada x, nr. 11, sector 6 s-a reținut că a fost luată măsura urmăririi prin emiterea somației la 23.05.2023, însă existența acestui imobil era de asemenea cunoscută, la dosarul nr. x/2022 existând adresa D.G.I.T.L. Sector 6 prin care se comunica faptul că A. figurează înregistrat titular de rol fiscal (în coproprietate cu L.), fiind instituit sechestru. Cu toate acestea, urmărirea imobilului era suspendată de drept până la rămânerea definitivă a hotărârii în cauza privind partajul imobilului.

Curtea a mai avut în vedere că existența unor plăți parțiale era cunoscută la soluționarea definitivă a cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Deși nu a fost avută în vedere și plata sumei de 1500 RON din 10.05.2023, s-a apreciat că această împrejurare nu este de natură să conducă la o soluție diametral opusă, respectiv de respingere a sesizării.

Prima instanță a mai arătat că disponibilitatea contestatorului a fost manifestată doar ulterior pronunțării sentinței de revocare a suspendării executării pedepsei și nu înlătură reaua-credință avută pe parcursul termenului de supraveghere.

II. Împotriva acestei hotărâri a formula în contestație în termen legal revizuentul A..

Prin motivele de contestație formulate în scris, revizuentul a solicitat admiterea contestației, desființarea hotărârii atacate, pe care a apreciat-o nelegală și netemeinică, admiterea cererii de revizuire și respingerea sesizării serviciului de probațiune, având în vedere evidenta imposibilitate obiectivă a revizuentului de a achita integral prejudiciul imputat în cauza nr. 3935/2/2016, aspect ce reiese fără putință de tăgadă din înscrisurile depuse în probațiune.

Astfel, a arătat că a dat dovadă de bună-credință în îndeplinirea tuturor măsurilor și obligațiilor judiciare, procedura execuțională desfășurată împotriva sa coroborată cu lipsa unor venituri suficiente pentru a achita integral obligațiile civile imputate prin hotărârea de condamnare (în cuantum de 2.821.786,03 RON), dar și circumstanțele sale personale (stare precară de sănătate, plata unei chirii și a unor cheltuieli cu întreținerea, lipsa unor venituri periodice, etc.), dovedind imposibilitatea obiectivă de a stinge integral obligațiile civile, stare de fapt ce nu a fost cunoscută în totalitate de către instanță la momentul revocării suspendării.

O primă critică a revizuentului a vizat faptul că magistratul de fond a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 863/21.12.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, considerând în mod nelegal că faptele și mijloacele de probă prezentate nu sunt unele necunoscute, ele fiind deja analizate de către magistrații care pronunțaseră hotărârile de revocare a suspendării sub supraveghere, motivare ce intră în contradicție flagrantă cu soluția de admitere în principiu a revizuirii si, implicit, cu natura faptelor și mijloacelor de probă.

Un alt aspect a vizat faptul că prima instanță a încălcat dispozițiile Constituției României care reglementează separația puterilor în stat, modificând forma art. 96 alin. (2) C. pen., în sensul în care reține o așa-zisă rea-credință în neîndeplinirea obligațiilor civile rezultate din hotărârea de condamnare, cu toate că dovedise imposibilitatea obiectivă ce a condus la neplata integrală a prejudiciului.

Spre deosebire de prevederile legale care reglementează primul alineat al articolului 96 C. pen., reglementările alin. (2) nu mai prevăd ca realizarea obligațiilor civile dispuse în sarcina condamnatului prin hotărârea de condamnare să se realizeze cu bună-credință, ci impun persoanei supravegheate să achite integral tot prejudiciul reținut în sarcina sa, în termenul astfel acordat, sub sancțiunea revocării suspendării și executării efective a pedepsei.

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut pentru persoana condamnată posibilitatea de a nu îi fi revocată sancțiunea doar dacă dovedește că nu a avut posibilitățile necesare îndeplinirii obligațiilor civile reținute în sarcina sa, această situație putând fi probată ca reprezentând o situație mai presus de voința celui vizat de revocare.

În concluzie, a apreciat că, din moment ce în art. 96 alin. (2) C. pen. nu se menționează despre existența sau nu a unei rele-credințe a persoanei condamnate în imposibilitatea executării obligațiilor civile, magistratul de fond a încălcat prevederile art. (1) alin. (4) din Constituția României, substituindu-se puterii legislative și suplimentând norma precitată cu un criteriu inexistent în lege.

Mai mult, legiuitorul nu a permis prin norma stipulată în art. 96 alin. (2) C. pen. executarea în parte a obligațiilor civile imputate persoanei condamnate, pentru a se crea aparența de bună-credință. Prevederea imperativă din lege nu admite nicio tranzacție pentru condamnat, în vederea achitării parțiale ori în viitor a obligațiilor, singura excepție fiind dovedirea imposibilității de plată integrală a prejudiciului, stare de fapt pe care apreciază că a probat-o.

O a treia critică a constat în aceea că, în mod netemeinic, magistratul de fond a apreciat ca neconform probatoriul propus de revizuent în dovedirea faptelor și împrejurărilor necunoscute de către instanță la momentul revocării suspendării sub supraveghere, considerând ca în realitate aspectele relevate erau unele deja cunoscute și analizate, nefiind în măsură să conducă la constatarea netemeiniciei sentinței penale nr. 189/F/02.11.2022 a Curții de Apel București.

Revizuentul a arătat că la momentul soluționării sesizării de revocare:

- nu obținuse alte venituri, pentru perioada noiembrie 2018 - noiembrie 2022, în afară de cele două salarii aferente lunilor septembrie- octombrie 2022 și diverse câștiguri la jocuri de noroc, mult mai mici decât cele menționate de către ANAF;

- nu încasase niciun fel de chirii nici personal și nici prin societatea pe care o administra;

- nu deținea alte bunuri mobile/imobile în afara celor sechestrate și supuse procedurii executării silite de către M.;

- societatea pe care o administra - S.C. C. S.R.L., se afla în procedura falimentului fiind dizolvată din 12.12.2008, iar prin răspunsul furnizat de Cabinet Individual de Insolvență N. a rezultat că în perioada 2018-2022 ori în nicio altă perioadă ulterioară falimentului nu s-au încasat venituri, salarii ori alte sume de bani;

- procedura execuțională demarată împotriva sa în vederea valorificării imobilului-teren pe care îl deține a fost una despre care nu a avut cunoștința până în luna martie 2023, deci după expirarea termenului de supraveghere, respectivele nereguli fiind cauzate de personalul M., care îl citaseră la o altă adresă decât cea de domiciliu și tergiversaseră astfel vânzarea imobilului-teren, situație ce a condus la imposibilitatea acoperirii prejudiciului;

- societatea O. Filiala București, în calitate de lichidator al societății B., încasase atât între anii 2018 - 2022, cât si ulterior sume de bani în urma unor popriri puse pe salariile coinculpaților obligați în solidar cu revizuentul, fiind evident nereală susținerea că ulterior punerii în executare a hotărârii nr. 131/2017 a Curții de Apel București nu s-a recuperat nicio sumă de bani.

Astfel, a apreciat că aceste împrejurări confirmă netemeinicia sentinței penale nr. 189/2022 a curții de apel, solicitând să se aibă în vedere că nu a obținut niciodată venituri de 2.000/3.000 RON lunar din chirii, iar din salariile obținute în ultimele 2 luni ale termenului de supraveghere, după ce s-a angajat la P. S.R.L., a achitat 3.000 RON până la momentul pronunțării deciziei penale nr. 407/25.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, sumele încasate din jocuri de noroc au fost la nivelul câtorva mii RON, nu la nivelul sutelor de mii, cum eronat s-a vehiculat de către ANAF.

În aceeași ordine de idei, a apreciat nu putea în mod voluntar să dispună de bunurile sechestrate si care urmau să fie valorificate în procedura execuțională, la solicitarea lichidatorului judiciar al S.C. B.. De asemenea, procedura execuțională a fost una viciată, în condițiile în care a aflat despre existența ei ulterior lunii martie 2023, fiind citat la o altă adresă decât cea de domiciliu, iar valorificarea unui bun imobil al său care putea stinge o bună parte din prejudiciu nu se mai realizase din culpa exclusivă a executorului.

Prin urmare, având în vedere că procedura execuțională a fost una viciată, iar bunul nu a fost valorificat din culpa altora și nu a revizuentului, rezultă că s-a aflat într-o situație limitativă și de exonerare.

În final, a precizat că judecătorul de la prima instanță lipsește de valoare mijloace de probă care dovedeau cheltuielile pe care revizuentul le-a efectuat în perioada 2018-2022 pentru a se întreține, îngriji și a-și asigura traiul zilnic, fiind absurdă eliminarea lor, în condițiile în care persoana condamnată are obligația dovedirii prin orice mijloc a imposibilității îndeplinirii obligațiilor civile imputate prin hotărârea de condamnare.

Cauza a fost înregistrată la data de 01.07.2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind repartizată aleatoriu completului de judecată C8, cu termen de judecată la 16.10.2024.

La 15.10.2025, contestatorul-revizuent a depus la dosarul cauzei motivele de contestație formulate în scris și o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și o cerere sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (2) C. pen., admisă prin încheierea din 11.12.2024.

Ulterior dezbaterilor, respectiv la 23.01.2025, contestatorul-revizuent A. a depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care, în esență, a reiterat aspectele invocate prin motivele de contestație, relevând imposibilitatea obiectivă de stingere integrală a obligațiilor civile. De asemenea, la 10.02.2025, contestatorul a depus înscrisuri în susținerea contestației, respectiv angajamentul de plată încheiat cu O., lichidatorul judiciar al părții civile B..

III. Examinând contestația formulată de revizuentul A., în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte o apreciază întemeiată, urmând să o admită pentru următoarele considerente:

Revizuirea (restitutio in integrum) reprezintă o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri judecătorești definitive care conțin erori de fapt deosebit de grave.

Prin aceasta nu se urmărește o nouă reapreciere a probatoriului deja administrat sau administrarea altor probe cu privire la faptele intrate sub puterea lucrului judecat, ci se invocă necunoașterea adevăratei situații de fapt de către instanța de judecată, fiind descoperite împrejurări de fapt sau fapte noi care nu au fost cunoscute de instanță la momentul soluționării cauzei.

Fiind o cale extraordinară de atac prin care se îndreaptă erorile judiciare grave, cazurile în care se poate introduce o cerere de revizuire sunt limitativ prevăzute de lege, reglementarea asigurând, pe de o parte stabilitatea hotărârilor definitive, iar, pe de altă parte, securitatea raporturilor juridice, erorile minore neputând fi luate în considerare ca motive de revizuire. Astfel, revizuirea nu poate fi cerută doar pentru a se obține o nouă rejudecare a cauzei.

Fiind învestită cu soluționarea contestației declarate de persoana condamnată A. împotriva hotărârii prin care i-a fost respinsă cererea de revizuire, după etapa admiterii în principiu, Înalta Curte este chemată să se pronunțe asupra temeiniciei solicitării ce formează obiectul exercitării dreptului persoanei condamnate de a solicita și, eventual, de a obține revizuirea hotărârii judecătorești.

Preliminar, se constată că cererea de revizuire a persoanei condamnate A. s-a întemeiat pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Potrivit acestor dispoziții, revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;

Pentru a fi incident acest caz de revizuire, se cer a fi îndeplinite două condiții, respectiv să se descopere fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, iar acestea să fie apte să dovedească netemeinicia hotărârii atacate, impunându-se pronunțarea unei soluții diametral opuse celei ce formează obiectul hotărârii a cărei revizuire se cere.

Așadar, sub un prim aspect, faptele sau împrejurările invocate nu trebuie să fie cunoscute la momentul soluționării cauzei.

În ceea ce privește expresia fapte sau împrejurări, se impune a se sublinia că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte reține că faptele sau împrejurările descoperite trebuie să poată dovedi netemeinicia hotărârii definitive atacate și să conducă la pronunțarea unei soluții opuse celei pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se cere (în cazul de față o soluție de respingere a sesizării Serviciului de Probațiune București).

Dacă în prima fază, respectiv aceea a examinării admisibilității în principiu a cererii de revizuire, se analizează cererea sub aspectul regularității sale, adică a îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată și dacă elementele invocate pot fi apreciate ca fiind formal de noutate, în faza judecării pe fond a cererii de revizuire se analizează temeinicia acesteia și dacă temeiurile invocate pot căpăta valențe probatorii de natură a conduce la o soluție diametral opusă celei atacate.

Practic, elementele de probă noi la care se referă art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul reținut definitiv nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui.

În cazul de față, se solicită a se constata că persoana condamnată a fost în imposibilitate obiectivă de a îndeplini obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanța care a dispus revocarea suspendării executării pedepsei neavând cunoștință de anumite fapte sau împrejurări de natură a dovedi această imposibilitate de plată a despăgubirilor civile.

În opinia condamnatului, aceste aspecte conduc la netemeinicia soluției de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere și impun respingerea sesizării serviciului de probațiune.

În acest sens, persoana condamnată a invocat pe de o parte, faptul că nu a dispus de veniturile care au fost vehiculate în hotărârea a cărei revizuire se solicită, iar, pe de altă parte, că nu a avut cunoștință de procedura execuțională demarată împotriva sa, situație ce a condus la imposibilitatea acoperirii prejudiciului.

Procedând la examinarea temeiniciei cererii de revizuire prin raportare la aceste critici, Înalta Curte apreciază că se impune a se verifica pe de o parte, dacă acele fapte sau împrejurări invocate de apărare au fost cunoscute de instanță la momentul soluționării sesizării serviciului de probațiune, iar, pe de altă parte, dacă acestea sunt apte să probeze netemeinicia hotărârii atacate.

Sub acest aspect, cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect faptul că aspectele invocate de condamnat în susținerea cererii de revizuire au fost aduse în atenția instanțelor de judecată care au soluționat sesizarea Serviciului de Probațiune București, realizată în conformitate cu dispozițiile art. 94 alin. (4) lit. c) raportat la art. 96 alin. (2) C. proc. pen.

Prin urmare, chestiunea care se impune a fi dezlegată constă în a se stabili dacă faptele probatorii invocate, au fost sau nu avute în vedere la soluționarea cauzei, fiind efectiv examinate de instanța învestită cu soluționarea sesizării privind revocarea suspendării executării pedepsei, respectiv dacă reprezintă fapte sau împrejurări noi în accepțiunea dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Procedând în acest sens, Înalta Curte reține că, deși aspectele invocate de apărare în susținerea cererii de revizuire au fost aduse în atenția instanțelor care au soluționat cauza în fond, prima instanță de revizuire, analizând criticile persoanei condamnate, a interpretat în mod eronat sintagma ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei, din cuprinsul dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., apreciind în aceeași manieră că împrejurările factuale presupus a fi noi, cu referire la posibilitatea reală a condamnatului de a acoperi prejudiciul, respectiv prin valorificarea imobilelor deținute în procedura executării silite ori în nume propriu, au fost cunoscute de către instanțele de judecată la momentul soluționării sesizării.

Cu privire la acest aspect, al necunoașterii faptelor sau împrejurărilor de către instanța care a soluționat cauza ce formează obiectul revizuirii, Înalta Curte reține că starea de fapt la care face referire textul de lege nu trebuie interpretată în mod absolut, în litera legii, în sensul că faptele sau împrejurările respective nu s-au regăsit în actele sau lucrările dosarului ori că despre acestea nu s-a făcut vorbire în hotărârea atacată, ci ea trebuie înțeleasă în spiritul normei evocate.

Astfel, chiar în pofida existenței acestor fapte sau împrejurări în actele și lucrările dosarului, sintagma ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei trebuie interpretată și valorificată, inclusiv atunci când acele elementele de fapt pe care s-a sprijinit cererea de revizuire, nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei, instanța ignorându-le, sau, deși au fost evidențiate, instanța nu a procedat la examinarea efectivă acestora.

Această concluzie a fost marcată și în jurisprudența instanței supreme, reținându-se că necunoașterea faptelor sau împrejurărilor de către instanță nu trebuie înțeleasă în mod absolut, în sensul că despre faptele sau împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele și lucrările dosarului, ci în sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluționarea cauzei din lipsa posibilității dovedirii lor (Decizia nr. 953 din 10.03.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

A oferi o interpretare contrară, ar presupune reținerea situației absurde, când, deși invocate fapte probatorii noi, apte de a pronunța o soluție diametral opusă (spre exemplu: achitare în loc de condamnare), revizuentul ar rămâne condamnat doar pe baza unei idei doctrinare, aceea că faptele sau împrejurările noi trebuie descoperite ulterior rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere.

Aceasta este și opinia instanței de contencios constituțional care a statuat în Decizia nr. 15/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 476 din 30 mai 2023 că pentru a fi incidente dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. "este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că ele nu au putut fi cunoscute de instanță, indiferent din care motiv. Descoperirea lor ulterioară și invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidențierea unor erori de fapt, produse în judecata inițială din cauza necunoașterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situație să conducă la anularea hotărârii contrare legii".

Pornind de la cele evocate de Curtea Constituțională, trebuie subliniat că, în ipoteza analizată în prezenta cauză - aceea în care probe cu privire la faptele relevante invocate au existat la dosar, însă au rămas necunoscute instanței - se înscriu în cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., acele situații în care proba neexaminată este una atât de relevantă în economia cauzei încât se poate aprecia că orice instanță care ar fi avut cunoștință de ea, ar fi valorificat-o și i-ar fi dat eficiența cuvenită la aprecierea consecințelor atașate stării de fapt.

Dimpotrivă, o astfel de interpretare nu poate fi reținută atunci când în discuție sunt probe circumstanțiale sau nu atât de importante în stabilirea faptelor cauzei.

Această distincție este necesară pentru a nu permite ca motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a), să devină un prilej pentru o nouă judecată în fond a cauzei după epuizarea căilor ordinare de atac.

Revenind la situația factuală, ceea ce s-a invocat de către persoana condamnată A. în susținerea cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a constat în faptul că nu a dispus de veniturile care au fost vehiculate în hotărârea a cărei revizuire se solicită, iar, pe de altă parte, că nu a avut cunoștință de procedura execuțională demarată împotriva sa, situație ce a condus la imposibilitatea acoperirii prejudiciului.

În ceea ce privește prima critică, respectiv inexistența în ansamblu unor venituri suficiente pentru achitarea obligațiilor civile, Înalta Curte constată că, în forma prezentată de apărare, aceasta nu poate reprezenta motiv de revizuire, neconstituind o împrejurare nouă în economia cazului.

În primul rând, aspectul sesizat a fost examinat și valorificat de instanțele fondului în aprecierea asupra temeiniciei sesizării serviciului de probațiune, fiind administrate probe în acest sens, cu referire la veniturile persoanei condamnate, cheltuielile acesteia, starea locativă, starea de sănătate etc.

În al doilea rând, o reapreciere a acestui aspect ar implica o reevaluare a tuturor probelor administrate, cu consecința transformării căii extraordinare de atac a revizuirii într-o cale ordinară de atac deghizată, soluție contrară principiului legalității procesului penal, de natură a afecta autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive și, implicit, securitatea raporturilor juridice.

Nu același este cazul în ceea ce privește chestiunea vizând valorificarea bunurilor imobile ale condamnatului în vederea reparării daunelor materiale, aspect ce se putea realiza doar în procedura executării silite derulate împotriva persoanei condamnate, nu și direct de către condamnat, chestiune care, însă, nu a fost avută în vedere la aprecierea disponibilității condamnatului de a executa obligațiile civile.

În acest sens, trebuie reținut că prin hotărârea de condamnare, inculpații din cauză au fost obligați să plătească în solidar părții civile S.C. B. suma de 2.821.786,03 RON, reprezentând daune materiale.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere este că prin ordonanța nr. 2060/D/P/2009 din data de 03.08.2011, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București, au fost instituite măsuri asiguratorii asupra bunurilor inculpaților, măsuri menținute prin hotărârea de condamnare, tocmai în vederea recuperării pagubelor materiale.

Prin urmare, de la data instituirii măsurilor asigurătorii și ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, chiar după expirarea termenului de supraveghere, condamnatul, care cunoștea faptul că bunurile sale se află sub sechestru, nu avea posibilitatea de a le valorifica, iar situația sa materială - caracterizată prin lipsa unor venituri permanente cu caracter periodic - nu îi permitea să își îndeplinească obligațiile de plata ce îi reveneau în baza hotărârii de condamnare.

În plus, astfel cum rezultă din actele dosarului, condamnatul A. nu cunoștea că împotriva sa se desfășoară o procedură de executare silită, pentru a-și da concursul în vederea finalizării acesteia, comportament ce ar fi fost de natură să probeze o atitudine proactivă în recuperarea prejudiciului.

În acest sens, trebuie observat că somațiile de plată din dosarul de executare silită nr. x/2019 au fost emise de executorul judecătoresc până în anul 2023, la o altă adresă decât cea de domiciliu a condamnatului, dată ulterioară sesizării instanței de către serviciul de probațiune, aspect remediat doar după intervenția condamnatului care s-a adresat lichidatorului judiciar O. la data de 28.02.2023.

Pentru considerentele expuse, instanța de control judiciar constată întemeiată cererea de revizuire, motiv pentru care va admite contestația formulată de persoană condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 130/F din data de 21 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2023, pe care o va desființa.

Rejudecând, în temeiul art. 462 alin. (1) C. proc. pen., va admite cererea de revizuire formulată, urmând să anuleze sentința penală nr. 189 din data de 02.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 407 din data de 25.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu consecința rejudecării sesizării Serviciului de Probațiune București privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate persoanei condamnate A. prin sentința penală nr. 131 din 27.06.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 294 din 09.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală.

Reexaminând în aceste limite sesizarea Serviciului de Probațiune București, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, pentru următoarele considerente:

Prin adresa nr. x/24.08.2022, Serviciul de Probațiune București a înaintat Curții de Apel București Raportul de evaluare nr. x/24.08.2022 cu privire la persoana condamnată A., sesizând instanța, în conformitate cu dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. c) C. pen., cu privire la neîndeplinirea obligațiilor civile stabilite în sarcina condamnatului A. prin sentința penală nr. 131/F din 27.06.2017 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul penal nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 294/A din 09.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În esență, prin referatul de evaluare s-a reținut faptul că persoana condamnată a respectat măsurile de supraveghere impuse de instanță, însă nu a îndeplinit obligațiile civile, astfel cum obligă dispozițiile art. 93 alin. (5) C. pen.

Cu titlu preliminar, în vederea stabilirii coordonatelor cadrului procesual și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că, potrivit art. 583 alin. (3) C. proc. pen., dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) din C. pen., respectiv cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, condamnatul nu a respectat obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probațiune competent sesizează instanța care a pronunțat în primă instanță suspendarea, în vederea revocării acesteia, în limitele prevăzute de art. 96 C. pen.

Astfel, art. 96 alin. (2) C. proc. pen. prevede: Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

Având în vedere aceste dispoziții, Înalta Curte reține că în cazul de față legiuitorul a instituit o prezumție legală relativă de culpabilitate în neexecutarea obligațiilor civile, reglementând situția în care instanța, constatând că persoana condamnată nu și-a executat obligațiile civile și nu a profitat de clemența oferită prin hotărârea de condamnare, este obligată să revoce suspendarea pedepsei și să dispună executarea acesteia în regim de detenție, excepție făcând situația în care condamnatul s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a îndeplini aceste obligații.

Practic, pentru a se dispune revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este necesară reținerea neîndoielnică a unei neexecutări culpabile din partea condamnatului cu privire la achitarea obligațiilor civile.

Așadar, revocarea intervine atunci când persoana condamnată, deși dispune de posibilități financiare, nu își îndeplinește obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, alegând în mod voluntar să nu acționeze în maniera impusă de lege, nesocotind astfel clemența instanței de judecată.

Or, atunci când condamnatul dovedește că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească obligațiile civile, revocarea nu va fi dispusă de instanța de judecată.

Se poate observa că în acest din urmă caz, sarcina probei incumbă persoanei condamnate care trebuie să facă dovada că nu a avut nicio posibilitate reală și concretă să ducă la îndeplinire obligațiile civile, însă această responsabilitate se activează ulterior sesizării instanței de judecată, condamnatul nefiind obligat ca pe parcursul termenului de supraveghere, din proprie inițiativă, să-și justifice pasivitatea în executarea obligațiilor civile.

Reexaminând în aceste coordonate sesizarea Serviciului de Probațiune București prin raportare la dispozițiile legale incidente și având în vedere actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază că informațiile concrete ale cauzei nu pot fundamenta o soluție de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în condițiile în care în speță nu se poate reține că persoana supravegheată a avut posibilitatea de a-și îndeplini integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare.

Astfel, în raport cu informațiile obținute în virtutea dispozițiilor art. 57 alin. (2) raportat la art. 49 alin. (4) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, se constată că posibilitățile materiale ale intimatului-persoană condamnată A. sunt limitate, în sensul că acesta nu a obținut în perioada ulterioară dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere venituri periodice constante, excepție făcând anumite încasări provenite din jocuri de noroc, însă neînsemnate raportat la prejudiciul de achitat, în valoare de 2.821.786,03 RON.

Potrivit extrasului din registrul privind evidența salariaților înaintat de Inspectoratul Teritorial de Muncă București, a reieșit faptul că până la data sesizării instanței de judecată, persoana condamnată A. nu a obținut venituri din salarii.

Deși instanțele care au soluționat inițial sesizarea serviciului de probațiune au reținut faptul că persoana condamnată a obținut venituri din activități lucrative desfășurate în cadrul P., cât și din închirierea spațiilor aflate imobilul pe care firma sa îl deține în proprietate, aceste aspecte nu sunt susținute de înscrisurile de la dosar.

Referitor la veniturile încasate cu titlu de salariu, Înalta Curte constată că acestea au fost obținute începând cu data de 27.09.2022, când persoana condamnată a fost angajată în cadrul P., dată însă ulterioară sesizării instanței de către serviciul de probațiune, respectiv 25.08.2022.

În ceea ce privește veniturile obținute din chirii, acestea nu sunt susținute de probele de la dosar, societatea deținută de condamnat aflându-se în stare de faliment.

Prin urmare, din datele înaintate de Serviciul de Probațiune București nu rezultă că persoana condamnată ar fi avut o posibilitate reală și concretă să achite obligațiile civile ce i-au fost impuse. Practic, lipsa veniturilor constituie motivul pentru care persoana condamnată a fost în imposibilitate de a respecta dispoziția instanței privind latura civilă a cauzei.

Deopotrivă, instanța de revizuire nu contestă atitudinea pasivă a condamnatului, fiind adevărat că eforturile acestuia de a-și îmbunătăți situația materială au fost minime, astfel cum rezultă din referatul serviciului de probațiune, însă acest aspect, în contextul datelor reținute în cauză referitor la situația materială și familială a persoanei condamnate, nu constituie de plano un motiv pentru revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În realitate, raportat la cuantumul prejudiciului de acoperit, de ordinul milioanelor de RON, singura posibilitate concretă, dar relativă în același timp, de a acoperi obligațiile civile ar fi fost valorificarea terenurilor de 433 mp, respectiv 134 mp, singurele deținute de condamnat, chiar dacă în coproprietate cu o altă persoană, fie în procedura executării silite demarate împotriva condamnatului, dar necunoscute acestuia, fie în nume propriu de către condamnat.

Or, această chestiune, deși a fost adusă în atenția instanțelor care au soluționat sesizarea serviciului de probațiune, a fost ignorată, nefiind avută în vedere la aprecierea asupra posibilității condamnatului de a îndeplini obligațiile civile, motiv care a și condus la admiterea cererii de revizuire.

Cu toate că valorificarea imobilelor precizate supra reprezenta singura posibilitate de executare a obligațiilor civile, aceasta nu era la îndemâna condamnatului, dreptul de a dispune de acele terenuri fiind anulat prin instituirea măsurilor asigurătorii la data de 03.08.2011, iar condamnatul cunoștea că acele terenuri sunt indisponibilizate, fiind sechestrate tocmai în vederea garantării reparării pagubelor produse prin infracțiune.

Pe de altă parte, acesta se afla în imposibilitate de a contribui la valorificarea acelor terenuri prin materializarea procedurii de executare silită, întrucât, astfel cum a rezultat din somațiile emise la o altă adresă decât aceea a condamnatului de către executorul judecătoresc, procedura a fost una viciată, fapt ce a condus la necunoașterea de către condamnat a faptului că împotriva sa se desfășoară o procedură de executare silită, aspect sesizat și îndreptat abia ulterior învestirii instanței de judecată.

Or, în condițiile în care, din actele și lucrările dosarului, a rezultat că persoana condamnată nu dispunea de venituri periodice permanente, trebuind să-și asigure și propriile mijloace de existență, în cauză nu se poate reține o culpă în neexecutarea obligațiilor civile care să justifice soluția invocată prin sesizarea serviciului de probațiune.

Împrejurarea că persoana condamnată nu a achitat nici măcar o sumă de bani din totalul despăgubirilor civile la care a fost obligată în solidar cu ceilalți inculpați (sumă, de altfel, considerabilă: 2.821.786,03 RON), precum și faptul că a trecut un interval foarte mare de timp de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și, implicit, de la momentul aducerii la cunoștință a consecințelor neachitării acestor obligații, chiar și în condițiile în care condamnatul a început achitarea unor sume de bani doar după sesizarea instanței de către serviciul de probațiune, este irelevantă raportat la prevederile art. 96 alin. (2) C. pen. care exclud "pedepsirea" persoanei condamnate atunci când aceasta dovedește că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral obligațiile civile.

Aceasta, deoarece sesizarea instanței are loc și în situația în care inculpatul a fost sau nu de bună-credință, însă nu a achitat integral obligațiile civile.

Ca exemplu, instanța are în vedere că și în situația în care persoana condamnată a achitat doar o parte din obligațiile civile, subzistă obligația consilierului de probațiune de a sesiza instanța, pentru ca aceasta să aprecieze asupra incidenței dispozițiilor art. 96 alin. (2) C. pen., ceea ce exclude de principiu aprecieri referitoare la existența bunei ori relei-credințe.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a persoanei condamnate nu influențează sesizarea instanței de judecată și nu reprezintă o condiție sine qua non în vederea aprecierii asupra revocării sau nu a suspendării executării pedepsei.

Pe acest plan al discuției trebuie pornit de la dispozițiile art. 96 alin. (2) C. pen., potrivit cu care suspendarea sub supraveghere este revocată în cazul neîndeplinirii integrale a obligațiilor civile, afară de cazul în care se constată persoana nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Se observă că textul de lege nu distinge după buna sau reaua-credință în executarea integrală a obligației, criteriul după care intervine revocarea sau exceptarea de la revocare fiind unul obiectiv, respectiv starea materială a debitorului obligației, anume dacă avea sau nu posibilitatea de îndeplinire integrală a obligației.

Prin urmare, ceea ce trebuia analizat de instanțele ordinare era aceea de a stabili dacă condamnatul avea sau nu posibilitatea în mod obiectiv de a-și îndeplini obligația de plată, indiferent de poziția lui subiectivă.

Conchizând, Înalta Curte constată că, dovedind că s-a aflat în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile civile, nu se putea dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cu atât mai mult cu cât persoana condamnată a îndeplinit toate celelalte măsuri și obligații stabilite de lege sau dispuse de instanță.

Pentru aceste considerente, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (2) teza a II-a C. pen., în temeiul art. 583 C. proc. pen., va respinge,ca nefondată, sesizarea Serviciului de Probațiune București privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate persoanei condamnate A. prin sentința penală nr. 131 din 27.06.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 294 din 09.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală.

Va anula formele de executare emise în baza sentinței penale nr. 189 din data de 02.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 407 din data de 25.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de persoană condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 130/F din data de 21 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2023.

Desființează sentința penală contestată și, rejudecând:

Admite cererea de revizuire formulată de persoana condamnată A., anulează sentința penală nr. 189 din data de 02.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 407 din data de 25.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și, rejudecând:

Respinge, ca nefondată, sesizarea Serviciului de Probațiune București privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate persoanei condamnate A. prin sentința penală nr. 131 din 27.06.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 294 din 09.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală.

Anulează formele de executare emise în baza sentinței penale nr. 189 din data de 02.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 407 din data de 25.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2025.