ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1115/A din data de 03 iulie 2025 a Curții de Apel București, secția I Penală, în baza art. 431 C. proc. pen. s-a respins, ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 505/A/04.04.2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2024.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București a reținut că, prin sentința penală nr. 66 din data de 28.01.2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul București, secția I Penală în baza art. 459 alin. (5) cu referire la art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva sentinței penale nr. 176 din 23.02.2022 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 1350/A/21.09.2023 a Curții de Apel București, ca inadmisibilă.

Prin decizia penală nr. 505/A/2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2024, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul declarat de revizuenta A. împotriva sentinței penale nr. 66/28.01.2025 pronunțate de Tribunalul București, secția I Penală în dosarul nr. x/2024.

În motivarea deciziei penale amintite, s-a reținut că apelanta-revizuentă invocă faptul că sentința penală nr. 176/23.02.2022 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 1350/A/21.09.2023 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală este contrară sentinței civile nr. 409/09.06.2021 pronunțate de Tribunalul Călărași în dosarul civil nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 869/23.03.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, însă această susținere nu poate fi primită, de vreme ce dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. prevăd exclusiv că trebuie să existe cel puțin două hotărâri diametral opuse care să vizeze fondul cauzei penale, iar, prin dispozițiile pe care le conțin, să se excludă între ele.

Or, în prezenta cauză, s-a constatat că este vorba de o hotărâre penală și una civilă, fondul cauzelor este cu totul diferit, iar instanța penală nu poate anula o hotărâre pronunțată de instanța penală.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 431 C. proc. pen., indiferent de motivul invocat, presupune o primă etapă, aceea a admisibilității în principiu, în cadrul căreia se verifică dacă sunt îndeplinite, la nivel formal, condițiile pentru exercitarea acestei căi de atac. În cadrul acestei proceduri filtru, instanța analizează dacă sunt invocate motive dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen., dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestație în anulare sau dacă acestea se găsesc la dosar, dacă hotărârea atacată este definitivă, dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 428 C. proc. pen. și de către o persoană prevăzută de art. 427 C. proc. pen.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac (ce poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege), de retractare, instanța pronunțând anularea hotărârii în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părților, persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanța de judecată.

Contestația în anulare devine admisibilă în principiu dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiții:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Contestația în anulare privește, în principiu, numai hotărârile judecătorești definitive care conțin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin contestația în anulare se urmărește înlăturarea erorilor de procedură pe care le conțin hotărârile judecătorești, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale.

Inadmisibilitatea ca sancțiune procesual penală constă în lipsirea de efecte a unui act procedural, act prin care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual exercitat și epuizat anterior. Inadmisibilitatea operează automat și inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

În materia contestației în anulare inadmisibilitatea intervine, în principal, în trei situații și anume, când contestația în anulare nu este obiectiv încuviințat de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care nu este supusă acestei căi de atac, atunci când a fost declarată de o persoană care nu are calitate procesuală de a contesta precum și atunci când motivele invocate nu se circumscriu cazurile limitative când poate fi introdusă această cale de atac.

Curtea Europeană a subliniat în mod constant că "statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât (...) să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeași chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluționate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele" (Roșca c. Moldovei, Gjonbocari ș.a. c. Albaniei, Driza c. Albaniei).

În diferite cauze, Curtea, analizând noțiunea de "defect fundamental", a subliniat că simplul fapt că ancheta a fost incompletă și unilaterală sau a condus la o achitare greșită nu poate în sine, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări grave ale normelor de procedură, abuzuri de putere, erori vădite în aplicarea dreptului material sau orice alte motive fundamentale care decurg din interesele justiției, indica prezența unui defect fundamental în cadrul procedurii precedente (Radchikov c. Rusiei).

Or, potrivit art. 129 din Constituția României, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Așadar, accesul la justiție, în componenta privind analizarea cauzei de către o jurisdicție superioară, nu este nelimitat, ci este garantat în condițiile prevăzute de legea de procedură penală, care stabilește un mecanism menit să supună mai întâi cauza unei devoluții integrale în calea ordinară de atac a apelului iar, mai apoi, în situația în care au intervenit erori grave de fapt sau de procedură, legalitatea și temeinicia unei hotărâri definitive să poată fi repusă în discuție.

Dând eficiență principiului prev. de art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate de art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele și pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Aplicând aceste considerații teoretice la speța de față, Curtea a reținut că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Așadar, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

De asemenea, Curtea a subliniat că o cale extraordinară de atac nu permite persoanei care o introduce să solicite o reanalizare a situației de fapt în integralitate pe motiv că aceasta a fost stabilită în mod greșit (o analiză a cererii formulate ar presupune exact acest lucru). Reevaluarea se face strict prin prisma cazurilor prevăzute de art. 426 C. proc. pen., or, Curtea a constatat că în prezenta cauză contestatoarea condamnată A. a formulat o contestație în anulare împotriva deciziei prin care s-a respins ca nefondat apelul formulat de contestatoare împotriva unei sentințe de revizuire.

De asemenea, Curtea a constatat că din reglementările de ansamblu ale cazurilor de contestație în anulare și ale condițiilor pe care fiecare dintre acestea trebuie să le îndeplinească pentru a constitui motive de anulare a unei hotărâri judecătorești definitive, rezultă că soluțiile emise în procedurile soluționării unor căi extraordinare de atac, cum sunt deciziile prin care s-a dispus respingerea ca inadmisibile cererile de revizuire (fără a se fi dispus așadar rejudecarea cauzei), nu pot fi supuse contestației în anulare.

Pe de altă parte, câtă vreme prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii extraordinare de atac a contestației în anulare și împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea căii extraordinare de atac a revizuirii prevăzută de art. 352 și urm. C. proc. pen., o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât, în situația contrară, s-ar contraveni principiului instituit prin art. 129 din Constituția României potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile [...] pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

În același context, Curtea a avut în vedere, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, că se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat principiul autorității de lucru judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări si schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării. Dreptul la un proces echitabil în fata unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe sa nu mai poată fi supusa rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată in Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61).

Potrivit art. 426 lit. b) C. proc. pen. poate fi formulată contestație în anulare când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Or, prin decizia supusă contestației în anulare nu s-a dispus condamnarea contestatoarei, ci s-a respins apelul împotriva unei hotărâri prin care s-a respins o cerere de revizuire. Doar în cadrul unei căi de atac prin care este vizată efectiv o hotărâre de condamnare este posibilă examinarea incidenței cauzelor de încetare a procesului penal.

Instanța care soluționează apelul împotriva unei hotărâri prin care se soluționează o cerere de revizuire nu este obligată să procedeze la audierea celui care a făcut cererea. Această regulă se aplică doar în cazul apelurilor împotriva sentințelor prin care este soluționat fondul cauzei, motiv pentru care art. 426 lit. i) C. proc. pen. face referire la audierea inculpatului (ceea ce dovedește că situația premisă avută în vedere este un proces penal în curs).

În ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. i) C. proc. pen., acesta vizează ipoteza în care o persoană este judecat definitiv de mai multe ori pentru aceeași faptă, tinzându-se la desființarea ultimei hotărâri. Or, a reținut Curtea că, decizia prin care s-a respins apelul împotriva unei hotărâri pronunțate în procedura revizuirii nu este o astfel de hotărâre, prin ea nefiind soluționată acțiunea penală.

Împotriva acestei decizii, contestatoarea persoană condamnată A. a formulat apel, solicitând în esență, admiterea acestuia, desființarea deciziei penale atacate și și pe fondul cauzei, admiterea cererii de contestație în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

La termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2025, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac formulate de persoana condamnată A..

Examinând cauza cu prioritate din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea efectelor principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, a principiului privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală și a exigențelor stabilite prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Dispozițiile prevăzute de art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestației în anulare, iar legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului sau a contestației a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunțate.

Potrivit dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., sentința dată în contestație în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, dar aceste dispoziții reglementează procedura de judecare a contestației în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, așadar ulterior admiterii în principiu reglementată de art. 431 din C. proc. pen.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă că, atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestației în anulare, cât și sentința sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse niciunei căi de atac, cum este și cazul deciziei penale împotriva căreia s-a formulat prezenta cale de atac.

Prin urmare, aplicabilitatea dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, privește exclusiv hotărârile judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu.

În cauză, Înalta Curte a fost sesizată cu apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 1115/A din data de 03 iulie 2025 a Curții de Apel București, secția I Penală pronunțată în dosarul nr. x/2025, decizie definitivă, prin care a fost respinsă contestația în anulare formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 505/A/04.04.2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2024, ca inadmisibilă.

Așadar, Înalta Curte constată că în cauză, apelul a fost exercitat împotriva unei hotărâri penale definitive, nesusceptibilă de a face obiectul unei căi de atac ordinare, aspectul fiind de natură a încălca coerența sistemului căilor de atac reglementate de lege, dispoziții ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, dar și principiul unicității căilor de atac și modul de stabilire a ierarhiei acestora.

În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat în considerentele Deciziei nr. 5/2015 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015) aplicabile în cauză, mutatis mutandis, că, hotărârile judecătorești pronunțate în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, etapă reglementată distinct în dispozițiile art. 431 din C. proc. pen., sunt definitive.

În cuprinsul deciziei de unificare a practicii judiciare menționate s-a arătat că, "în concepția C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestației în anulare, cât și sentința sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului.

Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 431 și ale art. 432 din C. proc. pen. (...).

(...)Prin urmare, aplicabilitatea dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, privește exclusiv hotărârile judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu.

În același sens, atât după intrarea în vigoare a C. proc. pen., cât și anterior acestui moment, doctrina a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge în principiu contestația în anulare".

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelanta A. împotriva deciziei penale nr. 1115/A din data de 03 iulie 2025 a Curții de Apel București, secția I Penală pronunțată în dosarul nr. x/2025.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanta la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 753 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelanta A. împotriva deciziei penale nr. 1115/A din data de 03 iulie 2025 a Curții de Apel București, secția I Penală pronunțată în dosarul nr. x/2025.

Obligă apelanta la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 753 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.