ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 789/2025

Ședința publică din data de 14 mai 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 04.05.2023 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR), pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: anularea procedurii de recrutare și selecție pentru ocuparea funcției de director general al Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii referitoare la o nouă procedură de recrutare și selecție pentru ocuparea funcției de director general al Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

Prin sentința civilă nr. 125 din 31.01.2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1033 din 27 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii A. a declarat recurs.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011 și ale art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2000. Potrivit recurentului, prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale anterior menționate, instanța a reținut că acesta nu a indicat criteriul care ar fi aplicabil situației personale și care ar fi fost urmărit de către intimata-pârâtă pe calea indirectă a utilizării unor practici aparent neutre, însă generatoare de efecte discriminatorii.

În continuare, recurentul redă prevederile art. 35 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2021 și arată că propunerea de adăugare a criteriului referitor la inexistența litigiilor între persoana candidatului și compania de recrutare, a aparținut exclusiv comitetului de nominalizare, deși legea impunea ca criteriile de selecție să fie decise de Consiliul de administrație împreună cu comitetul de nominalizare, iar criteriul în sine creează premisa unei situații discriminatorii față de cei care, deși îndeplinesc toate criteriile de experiență și de calificare profesională, nu pot participa la procedura de selecție decât iluzoriu.

Totodată, recurentul arată că potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, impunerea unor condiții restrictive sau eliminatorii în procesul de angajare a unui director general este considerată o încălcare a principiului transparenței. Mai arată autorul recursului că selecția directorilor generali trebuie să fie transparentă, deschisă și să respecte principiul tratamentului echitabil al tuturor candidaților. Prin raportare la dispozițiile legale incidente, precizează recurentul, este evident că se impune existența unei legături între criteriile de selecție și domeniul de activitate al societății. De asemenea, recurentul susține că în mod nelegal instanța de apel a apreciat drept nediscriminatoriu și nedovedită discriminarea acestuia prin inserarea criteriului de selecție, în condițiile în care societatea intimată cunoștea intenția acestuia de a candida în cadrul procesului de selecție.

De asemenea, recurentul-reclamant redă prevederile art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2000, dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 16 alin. (1) din Constituție și arată că în raport de aceste prevederi legale, cerința impusă este de natură să excludă efectiv persoana care se află în litigiu cu intimata, chiar dacă se aplică tuturor candidaților, astfel încât, aparent neutră, această cerință este discriminatorie având în vedere că această cerință de a nu fi implicat în litigii cu intimata nu constituie cerință profesională veritabilă.

Potrivit recurentului, instanța nu a realizat o analiză a legitimității obiectivului urmărit prin criteriul de selecție privind absența litigiilor cu intimata și caracterul adecvat și necesar al unei astfel de măsuri, ci a utilizat în aprecierea respectării tratamentului egal și a caracterului discriminatoriu al criteriului o unitate de măsură cantitativă a aplicării acestuia.

În final, recurentul-reclamant susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 143

2

din Legea nr. 31/1990. Potrivit recurentului, referirile acestuia la dispozițiile art. 143

2

din Legea nr. 31/1990 reprezintă remediul ce poate fi utilizat într-o asemenea situație, respectiv împuternicirea altor persoane în cazul în care s-ar ivi existența unui conflict de interese urmare a unui litigiu existent între directorul general și companie. Sub acest aspect, recurentul face trimitere și la actele care reglementează activitatea intimatei-pârâte, respectiv art. 6 alin. (4) din Codul de comportament etic în Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere și art. 20 alin. (2) din Statutul Companiei.

În drept, recurentul-reclamant a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte reține că susținerile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea prevederilor art. 35 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece acestea sunt indicate în mod formal, fără a se arăta în concret cu ce a greșit instanța de apel și de ce norma materială nu a fost corect aplicată.

Nemulțumirile recurentului și susținerile legate de soluția pronunțată cu privire la cererea de apel, nu pot constitui critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că din expunerea argumentelor evocate, respectiv susținerile referitoare la criteriile de selecție și procedura de numire a directorului general în cadrul societății intimate, recurentul readuce în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Instanța supremă reține că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raționament care să justifice cum ori de ce instanța devolutivă a făcut o aplicare greșită a legii la starea de fapt lămurită.

Simpla menționare a faptului că recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și indicarea formală a unor texte de lege despre care nu se arată în ce modalitate ar fi fost aplicate eronat, nu echivalează cu încadrarea criticilor formulate în motivele de recurs de nelegalitate.

Totodată, instanța supremă reține că susținerile referitoare la discriminare și trimiterile recurentului la prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 alin. (1) și (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și la dispozițiile art. 143

2

din Legea nr. 31/1990, nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Reiterarea motivelor de apel nu echivalează cu dezvoltarea motivelor de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor acestuia, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac. De aceea, chiar dacă prin decizia recurată se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că a fost indicat formal, fără ca recurentul-reclamant să expună argumente pentru motivul de recurs invocat.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurentul-reclamant nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția nulității recursului și va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1033 din 27 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1033 din 27 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2025.