ÎCCJ, Decizia nr. 194/2022

Ședința publică din data de 10 octombrie 2022

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 319 din 10 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca inadmisibile cererile de revizuire conexe formulate de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 320/R din 25 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul Sport Club Municipal Timișoara.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, A. a declarat recurs, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, desființarea deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de revizuire.

Recurentul apreciază că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât cererea de revizuire îndeplinește condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârile judecătorești invocate sunt definitive, sunt contradictorii și sunt hotărâri judecătorești între care există tripla identitate reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, arată că în cauză este aplicabil efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin urmare nu este necesară existența triplei identități de obiect, cauză și părți.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, analizată de Curtea de Apel Timișoara, învederează că în nicio fază procesuală această excepție nu a fost invocată, deci nu a fost supusă analizei instanței. De asemenea, arată că aspectele la care face referire instanța de revizuire prin decizia pronunțată nu privesc soluționarea vreunei excepții de către instanțele de judecată inferioare, ce au analizat speța dedusă judecății, ci vizează respingerea argumentelor invocate de recurent de-a lungul procesului.

Precizează că a susținut neconcordanța existentă între hotărârile pronunțate de către Curtea de Apel Timișoara, ce a dus la încălcarea autorității de lucru judecat, însă consideră că aceste aspecte privesc chestiuni de fond, argumente analizate de către instanța de judecată într-o altă manieră decât soluționarea unei excepții.

Consideră greșit raționamentul instanței de revizuire care califică respingerea argumentelor invocate de recurent cu privire la autoritatea de lucru judecat pozitivă a hotărârilor, drept soluționarea unei excepții, câtă vreme condiția stipulată de legiuitor privește clar invocarea excepției autorității de lucru judecat în cel de al doilea proces. Reiterează că această excepție nu a fost invocată, deci nu a fost soluționată de-a lungul procesului.

În continuare, intimatul prezintă jurisprudența Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, în spețe similare, pentru a arăta soluția instanței indicate cu privire la abordarea rezonabilă pe care un nou club trebuie să o urmeze dacă creează impresia de a fi succesorul sportiv al unui vechi club, respectiv de a prelua nu numai drepturile unui astfel de club ci și obligațiile acestuia.

Intimatul Sport Club Municipal Timișoara a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul precizează că în acest litigiu nu s-a reținut că ar exista legătură între "Sport Club Municipal Timișoara" și datoriile B. anterioare contractului nr. x din 06 noiembrie 2015 și nici obligarea clubului sportiv la plata vreunor sume de bani.

Precizează că între intimată și recurent nu a existat niciodată raport contractual. Arată că recurentul a încheiat contractul cu B., care a fost reziliat cu acordul părților, cu câteva luni anterior înființării Clubului Sportiv "Sport Club Municipal Timișoara".

Intimatul afirmă că în cererea de recurs, precum și în alte cereri, sunt mai multe inexactități, pe care le-a arătat prin întâmpinările formulate atât în primă instanță, cât și în căile de atac.

Intimatul invocă excepția nulității recursului susținând că motivele de recurs invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate motivele arătate pe larg în întâmpinare, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei nr. 319 din 10 februarie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2002 ca fiind legală și temeinică.

Recurentul A. a depus răspuns la întâmpinare prin care reiterează susținerile din cererea de recurs.

De asemenea, face referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, arată că prin decizia nr. 1893 din 10 mai 2018 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal s-a statuat că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu impune condiția ca persoana care opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu să fi avut calitatea de parte în acel litigiu iar hotărârea să fi fost pronunțată în favoarea sa.

Aduce la cunoștința instanței de recurs o hotărâre a Tribunalul de Arbitraj Sportiv prin care s-a stabilit că succesiunea sportivă este bazată pe lex sportiva și pe principiul specificității sportului, chiar dacă conduita noului club nu contravine niciunei prevederi legale din România. Astfel, prin Hotărârea Arbitrală a Tribunalului de Arbitraj Sportiv, referitoare la C. S.A. și D., s-a stabilit că C., noul club înființat în anul 2018 este succesorul C. S.A. înființat în anul 1923 și lichidat în 2017 și a preluat toate datoriile acestuia din urmă.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători

Cu titlu prealabil, Înalta Curte va analiza excepția nulității recursului invocată de intimatul Sport Club Municipal Timișoara prin întâmpinare, în care se susține că motivele de recurs invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

În baza acestor considerații teoretice, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului reținând că cererea de recurs îndeplinește condițiile prevăzute de art. 489 C. proc. civ. iar criticile formulate privesc încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., referitor la neaplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al unor hotărâri judecătorești definitive, critici încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează situația în care prin hotărârea pronunțată instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

În ceea ce privește recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac ce permite remedierea acelor greșeli comise în activitatea de judecată care se înscriu în cazurile punctuale și pentru motivele specifice admise de legiuitor, iar extinderea acestor cazuri și motive nu se înscriu în voința expresă și neîndoielnică a legiuitorului, îndepărtându-se de la principiul securității juridice întrucât deschide căi de desființare a hotărârilor judecătorești acolo unde legislatorul nu a făcut-o.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri definitive, care evocă sau nu fondul, poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În speță, Înalta Curte constată că demersul judiciar al recurentului-revizuent nu a fost determinat de existența unei hotărâri judecătorești potrivnice în sensul dispozițiilor legale mai sus amintite, ci de nemulțumirea acestuia față de soluția nefavorabilă pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, spre deosebire de soluția pronunțată de aceeași instanță într-o altă cauză similară.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că în litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, Curtea de Apel Timișoara, examinând recursul formulat de reclamantul A., a avut în vedere autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 429/R din 12 iunie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Se reține că, în speță, Curtea de Apel Timișoara a analizat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul-revizuent, prin care a susținut că instanța de apel avea obligația procedurală de a lua act de cele statuate prin hotărârile tribunalului arbitral baschetbalistic, din perspectiva puterii de lucru judecat, dat și ulterior a autorității de lucru judecat rezultată din aceleași hotărâri, recunoscute de instanțele din România și care, cel puțin sub aspectul solidarității, ar fi produs efecte și ar fi condus la admiterea acțiunii. În acest sens, Curtea a constatat că, spre deosebire de cele statuate de instanța arbitrală, acțiunea a fost demarată de către recurent pe calea unei acțiuni întemeiate pe art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului și pe art. 1350 C. civ. privitor la răspunderea contractuală în principal. De asemenea, în ceea ce privește preluarea datoriei de către intimat, s-a reținut faptul că aceasta presupune existența unei convenții, asumate de acestea și din această perspectivă instanța de control judiciar nu a reținut ca fiind dovedită și opozabilă intimatei.

Ca atare, în speță, prin hotărârea a cărei anulare s-a solicitat pe calea revizuirii nu s-au ignorat cele statuate jurisdicțional anterior.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de revizuire, că posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența hotărârii judecătorești invocate ca fiind contrarie celei atacate cu revizuire. În aceste condiții, împrejurarea că instanța învestită cu al doilea litigiu nu a dat eficiență prezumției lucrului judecat, ar putea constitui, eventual, o greșeală de judecată, ce nu poate fi cenzurată pe calea revizuirii.

În consecință, nu intră în puterea de cenzură a instanței învestită cu judecarea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care cea de-a doua instanță a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri, căci astfel s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul definitiv al deciziei atacate. Prin urmare, dacă în cel de-al doilea litigiu au fost analizate efectele lucrului judecat ale deciziei invocată ca fiind contrară, partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorității lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un apel deghizat, de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni", constantă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, afirmată de exemplu în Cauza Stanca Popescu împotriva României din 7 iulie 2009.

Contrar susținerilor din recurs, instanța de revizuire, în cercetarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu avea competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice în opinia revizuentului pentru a decide care este cea corectă, deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, scopul acestui motiv de revizuire nu este de a corecta eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat. De aceea nu pot fi analizate nici criticile recurentului revizuent referitoare la modalitatea în care cea de-a doua instanță s-a considerat învestită cu verificarea autorității de lucru judecat, respectiv pe cale de excepție sau ca mijloc de probă, întrucât această analiză ar constitui o formă de control judiciar exercitată în afara cadrului legal.

Instanța are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […] (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul Sport Club Municipal Timișoara.

Respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 319 din 10 februarie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2022.