ÎCCJ, Decizia nr. 36/2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 29 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2021, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtei Biblioteca B din București (B) la emiterea unei decizii prin care să dispună ridicarea măsurii suspendării contractului individual de muncă al reclamantei nr. 589/21.12.2006 și reluarea raportului de muncă în funcția deținută anterior, respectiv cea de director economic, precum și plata despăgubirilor datorate reclamantei, reprezentând echivalentul salariilor indexate, majorate și reactualizate, precum și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în urma raportului de muncă.

La rândul său, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A la acoperirea prejudiciului material produs de aceasta, în valoare de 512.603,33 lei, reprezentând sumele de bani încasate de reclamanta-pârâtă și neînregistrate în evidențele financiar-contabile ale pârâtei.

Prin Sentința civilă nr. 8366 din 6 decembrie 2021, Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis în parte cererea reclamantei A, obligând pârâta B să emită o decizie prin care să revină asupra măsurii suspendării contractului individual de muncă al reclamantei nr. 589/21.12.2006 și reluarea raporturilor de muncă în funcția de director economic; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei despăgubiri, reprezentând echivalentul salariilor indexate, majorate și reactualizate, precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, actualizate cu indicele de inflație, la care se va calcula dobânda legală, începând cu data de 7 mai 2012 și până la momentul reîncadrării efective; s-au respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; a admis cererea reconvențională, reclamanta-pârâtă A fiind obligată să plătească pârâtei-reclamante B suma de 512.603,3 lei, cu titlu de prejudiciu material.

Prin Sentința civilă nr. 2662 din 18 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2021, s-a admis cererea de completare dispozitiv și s-a dispus completarea dispozitivului Sentinței civile nr. 8366 din 6 decembrie 2021 a Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în sensul că „Obligă pârâta la plata contribuțiilor sociale aferente acestor venituri. Obligă pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat”.

Prin Decizia civilă nr. 717 din 7 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2021/a1, s-a luat act de renunțarea apelantei-reclamante A la judecarea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 2662 din 18 aprilie 2022 a Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și s-a respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă B, ca rămas fără efect.

Prin Decizia civilă nr. 2831 din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2021, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă-pârâtă împotriva Încheierilor de ședință din 6 septembrie 2021 și 1 noiembrie 2021; s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă împotriva Încheierii de ședință din 6 septembrie 2021 și, în consecință, s-a schimbat, în parte, încheierea atacată, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul salariilor indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi pentru perioada cuprinsă între 7 mai 2012 și data reîncadrării efective; de asemenea, s-a admis excepția inadmisibilității cererii de anulare a adresei nr. 678 din 31 martie 2021 și a cererii de anulare a prezumtivelor măsuri de concediere sau de încetare de drept intervenite în perioada cuprinsă între 7 mai 2012 până la data pronunțării hotărârii, ca inadmisibile și, pe cale de consecință, s-au respins, ca inadmisibile, aceste capete de cerere; s-a menținut în rest încheierea de ședință din 6 septembrie 2021.

Prin aceeași decizie, s-au admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă A și de apelanta-pârâtă B împotriva Sentinței civile nr. 8366 din 6 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2021; s-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-au respins pretențiile reclamantei-pârâte privind plata despăgubirilor, reprezentând echivalentul salariilor indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi pentru perioada cuprinsă între 7 mai 2012 până la momentul reîncadrării efective, ca prescrise; s-a respins, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă; a fost menținută în rest hotărârea primei instanței.

Cererea de revizuire

La data de 9 iunie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub nr. x/1/2023, cererea de revizuire formulată de revizuenta A împotriva Deciziei civile nr. 2831 din 11 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2021.

Revizuenta consideră că Decizia nr. 2831 din 11 mai 2023 încalcă autoritatea de lucru judecat și este potrivnică Deciziei nr. 717 din 7 februarie 2023 a Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale (dosar nr. x/3/2021/a1) și Sentinței nr. 2662 din 18 aprilie 2022 a Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale (dosar nr. x/3/2021), prin care a fost soluționată cererea de completare dispozitiv, aceasta din urmă rămânând definitivă la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 717 din 7 februarie 2023 a Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În al doilea rând, revizuenta apreciază că Decizia civilă nr. 2831 din 11 mai 2023 încalcă autoritatea de lucru judecat și este potrivnică Deciziei nr. 19/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Deciziei nr. 15/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Decizia recurată

Prin Decizia nr. 1723 din 21 septembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A împotriva Deciziei civile nr. 2831 din 11 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivare, s-a avut în vedere că cererea de revizuire nu îndeplinește condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât ambele hotărâri – atât hotărârea supusă revizuirii, cât și cea față de care se pretinde contrarietatea – sunt pronunțate în cadrul aceluiași proces, în faze procesuale diferite.

Aceasta deoarece revizuenta A a susținut contrarietatea deciziei definitive a instanței de apel (Decizia civilă nr. 2831/2023 a Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2021), în raport cu sentința pronunțată în fond de prima instanță în unul și același litigiu și același dosar (Sentința civilă nr. 2662 din 18 aprilie 2022 a Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2021, prin care a fost soluționată cererea de completare dispozitiv).

Nici susținerea potrivit căreia Decizia civilă nr. 2831/2023 ar încălca autoritatea de lucru judecat și este potrivnică Deciziei nr. 19/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Deciziei nr. 15/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nu a fost primită de instanța de revizuire.

S-a constatat că Decizia nr. 15 din 19 septembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1065 din 03.11.2022, indicată de revizuentă, a cărei autoritate de lucru judecat ar fi fost încălcată prin decizia pronunțată în apel (decizia civilă nr. 2831/2023 din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale), este o hotărâre dată de instanța supremă în cadrul unui recurs în interesul legii.

Or, potrivit art. 514 și următoarele C. proc. civ., recursul în interesul legii este un mecanism de unificare a practicii judiciare, prin intermediul căruia Înalta Curte de Casație și Justiție lămurește probleme de drept soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești, a căror dezlegare este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că hotărârile a căror autoritate de lucru judecat se pretinde că a fost încălcată prin decizia civilă nr. 2831/2023 din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2021, sunt decizii date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu este îndeplinită cerința de admisibilitate reglementată de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul

În motivarea căii de atac, s-a arătat că decizia recurată este nelegală sub aspectul incidentei motivelor de casare prevăzute de pct. 5 și pct. 6 ale art. 488 C. proc. civ.

Referitor la pct. 5, recurenta a arătat că instanța de revizuire ar fi încălcat mai multe reguli de procedură.

Astfel, recurenta susține că Sentința civilă nr.8366/2021 nu a fost atacată cu apel principal decât de către reclamantă; ulterior, aceasta a înțeles să renunțe la apelul propriu ceea ce a făcut ca și apelul incident al pârâtei să fie respins prin Decizia nr. 717/2023.

Apreciază recurenta că Decizia nr. 2831/2023 nu este decizia de reformare a Sentinței nr. 2662/2022, ci decizia de reformare pronunțată în calea de atac formulată împotriva Sentinței nr. 8366/2021.

De altfel, instanța de revizuire a reținut corect că sentința primei instanțe respectiv Sentința nr. 8366/2021 ar fi încetat să mai existe în forma avută la data pronunțării pentru că a fost reformată/schimbată în limitele stabilite de instanța de apel; concluzia care se impune este: chiar dacă Sentința nr. 2662/2022 este o hotărâre de completare a Sentinței nr. 8366/2021, casarea și modificarea acesteia din urmă nu afectează sentința de completare.

A mai susținut recurenta că instanța ar fi încălcat regulile de procedură ce reglementează revizuirea, adică art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu art. 431 alin. (2), art. 7 și art. 9 alin. (2) C. proc. civ., pentru că analiza efectuată de instanță nu s-a bazat pe existența unor hotărâri potrivnice, ci pe existența a două cereri de chemare în judecată distincte.

De altfel, analiza pe care a făcut-o instanța de revizuire este greșită, pentru că s-a analizat aspectul triplei identități ceea ce excedează atunci când se invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În prezent, în noua reglementare a codului de procedură civilă nu se mai impune analiza triplei identități atunci când se invocă autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Susține recurenta că încălcarea normelor menționate anterior atrage nulitatea hotărârii pentru că acestea sunt norme generale ce ocrotesc un interes public iar vătămarea produsă prin judecarea cererii de revizuire cu aplicarea unor norme și cerințe ce nu erau aplicabile nu poate fi înlăturată decât prin reluarea judecării.

Referitor la contrarietatea și motivele contradictorii reținute de instanța de revizuire, recurenta a arătat că, pe de o parte, instanța a reținut că cererea de revizuire se referă pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, iar pe de altă parte s-a raportat la tripla identitate specifică autorității de lucru judecat sub aspect negativ.

În final, cu privire la împrejurarea că Decizia nr. 2831/2023 încalcă autoritatea de lucru judecat fiind potrivnică deciziei pronunțate în recurs în interesul legii sau deciziei pronunțate de completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenta a arătat următoarele: textul de lege, respectiv art. 509 alin. (1) C. proc. civ., prevede anumite condiții, dar nici una nu prevede distincțiile pe care le face instanța de revizuire.

A susținut că dacă legiuitorul a avut un vedere, în privința autorității de lucru judecat, hotărâri pronunțate în litigii contencioase de drept comun, cu atât mai mult a avut în vedere hotărâri de unificare a practicii judiciare pe calea mecanismelor specifice.

Instanța de revizuire a mai reținut și că cele două hotărâri pretins contradictorii ar fi trebuit să fie pronunțate în contradictoriu cu aceleași părți, dar această condiție privind încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ca litigiile să aibă aceleași părți nu este prevăzută de lege, ci este o creație a doctrinei și a practicii judiciare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a criticat decizia prin care i-a fost respinsă cererea de revizuire atât din perspectiva incidenței pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât și a pct. 6 al aceluiași text de lege.

Înalta Curte reține că ceea ce se reproșează instanței este că a încălcat prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., pentru că analiza instanței nu s-ar fi bazat pe existența unor hotărâri potrivnice, ci pe inexistența a două cereri de chemare în judecată distincte și neîntrunirea condiției triplei identități de părți, obiect și cauză.

Or, susține recurenta, analizarea cauzei sub aspectul respectării triplei identități excedează cerințelor legale, ce reglementează revizuirea când este formulată pentru efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, de vreme ce art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu mai impun analiza triplei identități.

Înalta Curte reține că cererea de revizuire a fost întemeiată pe motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8, coroborat cu art. 430 C. proc. civ., făcând referire la existența unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispozițiilor invocate, „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.

Invocarea normei de drept menționate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel: ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.

Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ,,Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Așadar, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, și anume aceea de excepție procesuală (conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure - din nevoia de ordine și stabilitate juridică - evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Aplicând aceste considerente teoretice cauzei, se constată că prin cererea de revizuire, s-a susținut că Decizia nr. 2831/2023 a Curții de Apel București este potrivnică atât Deciziei nr. 717/2023 a aceleiași instanțe și Sentinței nr. 2662/2022 a Tribunalului București, cât și Deciziei nr. 19/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Deciziei nr. 15/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Înalta Curte reține că în dosarul nr. x/3/2021 a fost pronunțată Sentința nr. 8366 din 6.12.2021, prin care a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta să emită o decizie prin care să revină asupra măsurii suspendării contractului individual de muncă al reclamantei nr. 589/21.12.2006 și să dispună reluarea raporturilor de muncă în funcția de Director economic. Instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri, reprezentând echivalentul salariilor indexate, majorate si reactualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, actualizate cu indicele de inflație, la care se va calcula dobânda legală, începând cu data de 07.05.2012 și până la reîncadrarea efectivă, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere, a admis cererea reconvențională și a obligat reclamanta – pârâtă Verdes Ileana să plătească pârâtei – reclamante B suma de 512.603,3 lei, reprezentând prejudiciu material.

Prin Sentința nr. 2662 din 18.04.2022, instanța a admis cererea reclamantei de completare a dispozitivului sentinței civile nr.8366/06.12.2021 pronunțată în dosarul nr. x/3/2021 de Tribunalul București Secția a VIII-a, în sensul că a obligat pârâta la plata contribuțiilor sociale aferente acestor venituri. A obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecata parțiale în cuantum de 5000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Ulterior, în același dosar, în calea de atac a apelului, prin Decizia civilă nr. 2831 din 11 mai 2023, Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă A și de apelanta-pârâtă Biblioteca B împotriva Sentinței civile nr. 8366 din 6 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale; a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-au respins pretențiile reclamantei-pârâte privind plata despăgubirilor, reprezentând echivalentul salariilor indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi pentru perioada cuprinsă între 7 mai 2012 până la momentul reîncadrării efective, ca prescrise; s-a respins, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă; a fost menținută în rest hotărârea primei instanței.

Din analiza acestor hotărâri judecătorești, Înalta Curte desprinde aceeași concluzie ca și instanța de revizuire, în sensul că ambele hotărâri – atât hotărârea supusă revizuirii, cât și cea față de care se pretinde contrarietatea – sunt pronunțate în cadrul aceluiași proces, în faze procesuale diferite.

Din această perspectivă, nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile textului de lege care constituie temeiul de drept al căii extraordinare de atac; ipoteza din dosarul pendinte nu conturează o contrarietate a două hotărâri definitive pronunțate în litigii diferite, ci este consecința reformării hotărârii primei instanțe de către instanța de apel, în unul și același litigiu, fiind de esența căii de atac a apelului ca instanța de apel să poată schimba, în tot sau în parte, sentința atacată, în măsura în care găsește fondate criticile formulate prin apelul declarat.

Cât privește susținerea privind contrarietatea dintre decizia a cărei revizuire se solicită și cele două decizii pronunțate în cadrul mecanismului de unificare a practicii, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul în interesul legii este un mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare, fiind reglementat de dispozițiile art. 97 pct. 2 și art. 514 - art. 518 C. proc. civ., precum și în dispozițiile art. 40 alin. (3) și art. 471 - 4741 C. proc. pen.

Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese; se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

Cât privește Hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reglementarea legală a competenței în materie civilă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se regăsește în cuprinsul art. 97 pct. 3 și art. 519 - art. 521 C. proc. civ.

În acest caz de asigurare a unei practici judiciare unitare, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 C. proc. civ., se poate face în anumite condiții: doar de către un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunță prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanța care a solicitat dezlegarea, de la data pronunțării deciziei.

Analizând aspectele particulare ale celor două mecaniste de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte constată, în deplin acord cu instanța de revizuire, că deciziile astfel pronunțate nu privesc soluționarea unui litigiu între două părți aflate pe poziții de contradictorialitate și nici realizarea unui control judiciar.

În concluzie, aceste decizii, fiind pronunțate în scopul asigurării unei practici judiciare unitare, într-un cadru procesual particular, nu pot fi analizate în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii, care presupune recunoașterea preeminenței chestiunii litigioase rezolvate, prin autoritatea de lucru judecat a hotărârii care o tranșează și vizează, în toate cazurile, o situație juridică particulară, într-un raport juridic determinat.

Hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedurile de asigurare a unei practici unitare nu au această valență, pentru că sunt generate de nevoia de interpretare unitară a legii și nu rezolvă o situație litigioasă determinată, ci una generală; de aceea, a invoca o astfel de decizie cu valența determinată de revizuentă excedează sensul și limitele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători constată că este legală concluzia instanței de revizuire, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători reține că, din această perspectivă, este edificatoare jurisprudența CEDO în care s-a arătat, cu referire la cererea de revizuire, că „unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61).

Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei.

Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […].

O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855 din 21 decembrie 2010)”.

În concluzie, se observă că în mod corect instanța de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanțele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct.8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A împotriva Deciziei nr. 1723 din 21 septembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/1/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2025.