ÎCCJ, Decizia nr. 103/2021

Ședința publică din data de 22 martie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

I. Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat aplicarea unei sancțiuni disciplinare pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m), k), h) și t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004).

II. Hotărârea instanței de disciplină

Prin hotărârea nr. 4P din 26 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis în parte acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, sancțiunea disciplinară constând în avertisment, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și k) din aceeași lege.

III. Recursul și hotărârea instanței de control judiciar

Împotriva hotărârii instanței de disciplină, pârâtul a declarat recurs care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 31 din 19 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2017.

IV. Cererea de revizuire

Împotriva deciziei instanței de recurs, pârâtul a formulat cerere de revizuire prin care a invocat motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., fiind format dosarul nr. x/2020.

V. Cererea de sesizare a Curții Constituționale

În dosarul nr. x/2020, revizuentul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

În susținerea cererii de sesizare, a arătat că, pentru un justițiabil care încearcă să obțină retractarea unei hotărâri a instanței supreme, pronunțate cu încălcarea dreptului la un proces echitabil în ceea ce privește imparțialitatea instanței, sintagma "sancționat disciplinar definitiv" din cuprinsul art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. încalcă o serie de dispoziții constituționale.

După evocarea unor texte de lege referitoare la răspunderea disciplinară a magistraților, autorul excepției de neconstituționalitate a învederat că rezoluția de clasare, emisă de Inspecția Judiciară într-un dosar disciplinar, poate fi contestată la Curtea de Apel București.

În ipoteza exercitării acțiunii disciplinare împotriva unui membru al Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, există îndoieli cu privire la aparența de imparțialitate a judecătorului învestit cu soluționarea contestației împotriva rezoluției de clasare.

Astfel, aparența de imparțialitate a judecătorului învestit cu soluționarea contestației este afectată prin prisma interesului său de a promova la instanța supremă și a temerii ca soluția sa va fi infirmată în calea de atac de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest context, titularul cererii de sesizare a învederat că este imposibilă angajarea răspunderii disciplinare a membrilor Colegiului de conducere al instanței supreme pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în raport cu aspectele reținute în considerentele deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale cu privire la nelegalitatea compunerii completurilor de 5 judecători.

Astfel, motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., care presupune sancționarea disciplinară definitivă a judecătorului pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, este pur teoretică și iluzorie, față de calitatea judecătorilor de membri ai Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, autorul excepției de neconstituționalitate a conchis că art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. încalcă normele de la art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 47 alin. (1) și (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20 și art. 148 alin. (2) din Constituție.

VI. Hotărârea atacată

Prin încheierea din 18 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut că excepția de neconstituționalitate a fost invocată prin raportare la presupuneri subiective ale autorului excepției cu privire la declanșarea și derularea unei potențiale proceduri administrative și judiciare de angajare a răspunderii disciplinare a membrilor Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție prin prisma considerentelor deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale.

S-a apreciat că excepția nu este susținută de veritabile critici de neconstituționalitate, iar autorul excepției tinde să obțină înlăturarea sintagmei "sancționat disciplinar definitiv" din cuprinsul art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., pentru a deveni admisibilă cererea de revizuire pentru suspiciunea de săvârșire a unei abateri disciplinare.

Aceeași instanță a mai reținut că titularul cererii de sesizare tinde să obțină o modificare a textului de lege criticat, ipoteză incompatibilă cu efectul admiterii excepției de neconstituționalitate.

VII. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare, A. a declarat recurs, prin care a susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării.

În acest sens, a arătat că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în față Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și vizează o dispoziție din C. proc. civ. care nu a fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Recurentul a subliniat că excepția invocată are legătură cu soluționarea cauzei deoarece textul de lege criticat impune condiția sancționării disciplinare definitive a judecătorului pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în vederea admiterii în principiu a revizuirii.

A mai arătat că singura instanță abilitată să se pronunțe asupra neconstituționalității unui text de lege este Curtea Constituțională, conform art. 146 lit. d) din Constituție.

Intimata nu a depus întâmpinare la recurs.

Recurentul a depus concluzii scrise la data de 17 martie 2021, prin care a completat criticile formulate prin cererea de recurs, cu depășirea termenului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

VIII. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Instanța supremă reține că, pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, trebuie să fie îndeplinite atât condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, cât și cerința prevăzută de art. 10 alin. (2) din aceeași lege care impune ca sesizările să fie făcute în formă scrisă și să fie motivate.

Cu privire la cea din urmă cerință, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate trebuie să cuprindă trei elemente: textul de lege criticat din punct de vedere al constituționalității, norma constituțională pretins încălcată, precum și motivarea de către autorul excepției a raportului de contrarietate dintre textul de lege criticat și norma constituțională pretins încălcată.

Primul element al excepției de neconstituționalitate se circumscrie simplei indicări a textului pretins neconstituțional sau menționării conținutului său normativ.

Al doilea element se circumscrie indicării textului sau principiului constituțional pretins încălcat.

Al treilea element vizează motivarea de către autorul excepției a raportului de contrarietate dintre textul de lege criticat și normele constituționale pretins încălcate.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurentul a indicat în cererea de sesizare a Curții Constituționale textul de lege criticat reprezentat de art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. și normele constituționale pretins încălcate, respectiv art. 20 și art. 148 alin. (2) din Constituție.

Autorul căii de atac nu a expus însă în cererea de sesizare argumente care să se circumscrie raportului de contrarietate dintre textul de lege criticat și normele constituționale pretins încălcate.

În concret, recurentul încearcă să demonstreze în cuprinsul cererii de sesizare că nu este posibilă sancționarea disciplinară a membrilor Colegiului de conducere al instanței supreme pentru săvârșirea unei abateri disciplinare, motiv pentru care apreciază că se impune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "sancționat disciplinar definitiv" din cuprinsul art. 509 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Astfel, argumentele recurentului din cuprinsul cererii de sesizare vizează aspecte referitoare la răspunderea disciplinară a magistraților, iar nu raportul de contrarietate dintre textul de lege criticat și normele constituționale pretins încălcate

Ca atare, recurentul urmărește să obțină, pe calea sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, modificarea textului de lege criticat pentru a deveni aplicabil la situația de fapt expusă prin cererea de revizuire, de natură a conduce la retractarea deciziei atacate cu revizuire.

Or, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Nefiind expuse argumente care să vizeze neconformitatea textului de lege criticat cu normele constituționale invocate, rezultă că nu este îndeplinită cerința impusă de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Neîndeplinirea acestei cerințe nu ar putea fi complinită nici de instanța de contencios constituțional. În acest sens se impune a fi evocată decizia nr. 559 din 26 septembrie 2019, prin care Curtea Constituțională a reținut că: nu se poate substitui autorului excepției în formularea motivelor de neconstituționalitate; dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate formulate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condițiile în care art. 29 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 47/1992 stabilește că "sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți".

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători va respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2021, pronunțată de aceeași instanță, în dosarul nr. x/2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 martie 2021.