ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 71/2025

Ședința publică din data de 04 februarie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 2/F din data de 10 ianuarie 2025 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 99 alin. (2) lit. c) Legea nr. 302/2004 republicată, s-a respins cererea de executare a mandatului european de arestare emis la data de 9.09.2024 de autoritățile din Spania, în baza hotărârii judecătorești de condamnare definitive și executorii nr. 105 pronunțate la data de 30.04.2021 de Tribunalul Provincial, secția 1, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curții provinciale din Cantabria, pe numele persoanei solicitate A..

În baza art. 166 alin. (6) lit. a) și art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, a recunoscut pe cale incidentală hotărârea de condamnare nr. 105 pronunțată la data de 30.04.2021 de Tribunalul Provincial, secția 1, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curții provinciale din Cantabria prin care a fost condamnată A., la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de escrocherie, prevăzută de art. 248, 249 y 250 (40 y 50) y 250.2 C. pen. spaniol și în legislația penală română în infracțiunea prev. și ped. de art. 244 C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. rap.la 256/1 C. pen. (înșelăciune în formă continuată cu consecințe deosebit de grave), constând în aceea că "În 2015, l-a întâlnit pe B. într-un bordel unde aceasta lucra și, prefăcându-se că este într-o relație afectivă cu el, pentru a obține bani, aceasta a pretins că trece prin greutăți (prefăcându-se că trece prin probleme familiale grave sau afecțiuni grave chirurgicale), motiv pentru care victima sa i-a dat bani, în mod repetat, până la suma de 922.000 euro, aceasta din urmă vânzându-și averea și solicitând împrumuturi pentru a acoperi aceste costuri. Atunci când A. s-a convins că nu mai poate obține bani de la victimă, a întrerupt relația cu acesta și a dispărut din locul ei obișnuit de domiciliu".

A dispus executarea pedepsei de 6 ani închisoare în România, iar în baza art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei.

A dedus din pedeapsa de 6 ani închisoare perioada reținerii, a arestării provizorii și a arestării în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare în vederea predării privind persoana solicitată A. de la data de 26 noiembrie 2024 până la zi.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Pitești a reținut în conformitate cu dispozițiile art. 99 alin. (2) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent. În situația în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunțării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanța de judecată în fața căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunțării hotărârii prevăzute la art. 109.

În cauză, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile menționate la art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, respectiv mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării pedepsei de 6 ani închisoare aplicate prin hotărârea de condamnare nr. 105 pronunțată la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curții provinciale din Cantabria, persoana solicitată este cetățean român și a declarat că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent.

În acest sens, Curtea a reținut că acest motiv de refuz reglementat de art. 4 pct. 6 din Decizia - cadru 2002/584/JAI urmărește obiectivul de a crește șansele de reinserție socială a persoanei solicitate după executarea pedepsei. În concluziile sale Avocatul General în Cauza Lopes Da Silva argumenta că principiul recunoașterii reciproce nu are caracter absolut, iar instituirea unui astfel de motiv de refuz constituie o exprimare clară a voinței legiuitorului UE de a lăsa autorităților judiciare competente, dacă este cazul, posibilitatea de a realiza o conciliere cu respectivul principiu atunci când se află în prezența unei mize cum este cea a reușitei reinserției sociale a persoanei condamnate. În lumina acestor considerente, instanța apreciază că executarea pedepsei în țară, unde se află concubinul și familia sa, poate facilita reintegrarea în comunitate a acesteia.

Prin urmare, față de dispozițiile art. 99 alin. (3) raportat la art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, Curtea a analizat pe cale incidentală condițiile pentru recunoașterea sentinței nr. 105 pronunțată la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curții provinciale din Cantabria, prin care a fost condamnată A. la pedeapsa de 6 ani închisoare.

Curtea a observat că, în cuprinsul sentinței, ca temei al condamnării se reține că persoana condamnată a comis infracțiunea de înșelăciune, în formă continuată, prevăzută de art. 248, 249 y 250 (4

0

y 5

0

) y 250.2 C. pen. spaniol și în legislația penală română în infracțiunea prev. și ped. de art. 244 C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. rap.la 256/1 C. pen. (înșelăciune în formă continuată cu consecințe deosebit de grave).

Curtea a constatat că potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 256

1

C. pen., dacă fapta prevăzută la art. 244 C. pen. a produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (de la 9 luni la 4 ani și 6 luni), iar potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 36 alin. (1) C. pen. infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, astfel încât limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare este de 7 ani și 6 luni.

În acest sens, Curtea a reținut că, din conținutul hotărârii de condamnare, rezultă că la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere ansamblul circumstanțelor agravante incidente, pedeapsa de 6 ani închisoare fiind justificată în baza următoarelor aspecte: cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracțiunii, reiterarea acțiunilor de înșelăciune pe parcursul unei lungi perioade de timp, modalitatea de săvârșire a faptei, respectiv pretinderea unei prietenii intime, făcând victima să creadă că este vorba de o relație specială de încredere.

Prin urmare, Curtea a observat că, pe lângă modalitatea de săvârșire a faptei, la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere cuantumul foarte ridicat al sumei ce a făcut obiectul infracțiunii precum și caracterul continuat al infracțiunii, săvârșirea de acte materiale pe parcursul unei lungi perioade de timp, circumstanțe ce atrag, conform legii penale române, incidența dispozițiilor prevăzute de art. 256

1

C. pen. și ale art. 36 alin. (1) C. pen.

Pe cale de consecință, având în vedere cele reținute anterior, Curtea a constatat că limita maximă admisă de C. pen. român pentru infracțiuni similare este de 7 ani și 6 luni închisoare, iar pedeapsa aplicată acesteia din urmă prin hotărârea de condamnare este inferioară acestei limite maxime, astfel încât nu se impune aplicarea în cauză a dispozițiilor prevăzute de art. 141 alin. (6) lit. b) pct. i sau pct. ii cu privire la adaptarea sau stabilirea și aplicarea pedepsei

În ce privește solicitările formulate de persoana solicitată, prin apărător, cu privire la adaptarea pedepsei la care a fost condamnată persoana solicitată prin hotărârea nr. 105 pronunțată la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curții provinciale din Cantabria în sensul de a se face aplicarea dispozițiilor legale prevăzute în cazul procedurii recunoașterii învinuirii constând în reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime, respectiv de a se constata împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale a persoanei solicitate, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate.

Astfel, în cadrul verificărilor ce se impun a fi făcute din perspectiva recunoașterii și executării pedepsei aplicate de instanța străină se examinează incidența în cauză a dispozițiilor privind motivele de nerecunoaștere și neexecutare, iar în cazul în care nu există niciun astfel de motiv, se face aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 141 alin. (6) din același act normativ.

Așa cum s-a reținut și anterior, natura și durata pedepsei aplicate de instanța din Spania corespund cu natura și durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare, situația în raport de care nu se impune adaptarea pedepsei privative de libertate aplicate de instanța străină și nici stabilirea și aplicarea unei alte pedepse pentru infracțiunea săvârșită de persoana solicitată.

De asemenea, Curtea a evidențiat că instanța națională nu poate micșora pedeapsa aplicată de către instanța străină de condamnare ca urmare a aplicării dispozițiilor legii procesuale române privind procedura simplificată, cu consecința reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, întrucât aceasta ar echivala cu o ingerință adusă judecății efectuată de autoritatea judecătorească străină.

În consecință, solicitarea persoanei condamnate de a face aplicarea legii penale mai favorabile ca urmare a recunoașterii faptei nu poate fi primită întrucât atribuția de adaptare a pedepsei sub aspectul cuantumului ei, recunoscută de legea specială instanțelor naționale, se limitează exclusiv la reducerea acesteia până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiunea similară.

De asemenea, a apreciat neîntemeiată și solicitarea privind constatarea împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale a persoanei solicitate având în vedere că acțiunea penală s-a stins prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare definitive, nemaiputând fi incidentă vreo cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale, cum este cea a prescripției răspunderii penale.

Curtea a reținut că față de împrejurarea că în cauză nu se identifică niciunul dintre motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163 din Legea nr. 302/2004, ținând seama de toate considerentele precizate anterior, de faptul că persoana solicitată are doi copii în România, este caracterizată cu un comportament bun în comunitate, astfel încât executarea în România a pedepsei privative de libertate servește la reinserția socială a acesteia, Curtea a dispus recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii de condamnare nr. 105 pronunțate la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curții provinciale din Cantabria, în vederea executării în România a pedepsei de 6 ani închisoare, fără a se dispune în același sens și cu privire la amenda aplicată prin aceeași hotărâre, întrucât după cum reiese expres din Titlul VI și art. 153 din Legea nr. 302/2004, în această procedură se recunosc numai pedepsele sau măsurile privative de libertate.

Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal persoana solicitată a formulat contestație, solicitând în esență admiterea acesteia, și pe cale de consecință respingerea cererii privind executarea mandatului european de arestare emis la 09 septembrie 2024 de către autoritățile judiciare din Spania, respectiv de Tribunalul Provincial din Cantabrie - Secțiunea I.

Sub un prim aspect a arătat că limitele normei de incriminare corespondente în C. pen. român sunt mai mici în raport cu cele din legislația spaniolă, fiind astfel incidente normele naționale privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Astfel, a apreciat că în mod greșit Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 166 alin. (6) lit. a) Legea nr. 302/2004, în loc de art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004 "în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare, adaptează, prin sentință, pedeapsa aplicată de instanța statului emitent, potrivit alin. (8) și (9)."

În opinia contestatoarei, pedeapsa de 6 ani aplicată excede limitelor maxime prevăzute de legea penală națională pentru infracțiunea comisă.

În raport de modul de comitere a faptei, astfel cum a fost expus în hotărârea de condamnare a autorităților spaniole, rezultă fără echivoc faptul că aceasta se încadrează ipotezei de incriminare prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) raportat la dispozițiile art. 256

1

C. pen.

A solicitat ca în privința adaptării pedepsei cu ocazia recunoașterii hotărârii penale străine, să se aibă în vedere că pedeapsa de 6 ani închisoare nu reprezintă maximul prevăzut de legislația spaniolă, iar la calculul cuantumului maxim al pedepsei prevăzut de legislația penală națională, nu poate fi cumulat și sporul pentru infracțiunea continuată. Acest spor are un caracter facultativ și nu obligatoriu, o interpretare contrară ar echivala cu o adăugare la lege, aspect nepermis de principiile de drept.

Sub un al doilea aspect, a apreciat că fapta, astfel cum a fost reținută, nu are corespondent în infracțiunea de înșelăciune, ci în cerșetorie și prostituție, infracțiuni dezincriminate în legislația română.

Un alt aspect invocat vizează incidența prescripției răspunderii penale în condițiile art. 154 C. pen., având în vedere că au trecut aproximativ 9 ani de la data săvârșirii faptei.

Așadar, în opinia sa, sunt aplicabile dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004, care constituie motiv de refuz al punerii în executare a mandatului.

Analizând apelul formulat de persoana condamnată, atât potrivit susținerilor apărătorului, cât și în raport cu conținutul actelor și lucrărilor de la dosar, dar și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

În cauză, predarea și arestarea persoanei solicitate se întemeiază pe existența mandatului european de arestare emis la data de 9.09.2024 de către autoritățile judiciare competente din Spania, persoana solicitată fiind condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani închisoare prin Hotărârea Tribunalului Provincial, secția 1 nr. 105 pronunțată la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curții provinciale din Cantabria, pentru săvârșirea infracțiunii de escrocherie, prevăzută de art. 248, 249 y 250 (4

0

y 5

0

) y 250.2 C. pen. spaniol și în legislația penală română în infracțiunea prev. și ped. de art. 244 C. pen., raportat la art. 256

1

C. pen. (înșelăciune cu consecințe deosebit de grave).

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 84 și următoarele din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că, învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște asupra solicitării după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existența dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia și situațiile ce se constituie în motive de refuz la predare.

În consecință, în această procedură, instanței îi incumbă obligația verificării motivelor de refuz la predare invocate de persoana solicitată, la evaluarea acestora, ca și a celorlalte condiții prevăzute de lege pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, urmând a fi avute în vedere toate împrejurările cauzei, astfel cum impun dispozițiile art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Evaluând hotărârea atacată prin prisma considerațiilor teoretice anterior menționate, Înalta Curte constată că, prima instanță respectând rigorile legii, a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condițiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare analizând condițiile prevăzute de lege pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare spaniole față de persoana solicitată.

Astfel, instanța de fond a respins cererea de executare a mandatului european de arestare, reținând incidența motivului opțional de refuz al executării mandatului prevăzut de art. art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care vizează situația persoanei solicitate, cetățean român sau care trăiește în România, are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și care refuză să execute pedeapsa în statul de condamnare. A dispus recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii de condamnare nr. 105 pronunțată la data de 30.04.2021 de Tribunalul Provincial, secția 1, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curții provinciale din Cantabria prin care a fost condamnată A., în condițiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În aceste coordonate, procedând la analiza motivelor contestației formulate de către persoana solicitată, Înalta Curte reține că în esență, criticile aduse sentinței penale atacate vizează următoarele aspecte:

- greșita reținere a infracțiunii corespondente în legislația română, respectiv infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave în loc de cerșetorie și prostituție, în prezent dezincriminate;

- adaptarea pedepsei aplicate persoanei condamnate de instanțele spaniole, ca urmare a limitelor mai reduse prevăzute de legislația română;

- constatarea intervenirii unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv prescripția răspunderii penale, în raport de data săvârșirii faptei.

Sub un prim aspect, se constată că prin hotărârea de condamnare pronunțată de autoritățile spaniole, în sarcina persoanei solicitate A. s-a reținut faptul că, pe teritoriul Spaniei, "în 2015, l-a întâlnit pe B. într-un bordel unde aceasta lucra. Prefăcându-se că este într-o relație cu el și pentru a obține banii, aceasta a pretins că trece prin greutăți (prefăcându-se că trece prin probleme familiale grave sau afecțiuni grave chirurgicale), așa că victima sa i-a dat bani. S-a dovedit că victima i-a dat bani persoanei solicitate 922.000 euro, vânzându-și chiar și averea și solicitând împrumuturile pentru a acoperi aceste costuri, fiind lăsat fără nimic. Atunci când A. s-a convins că nu mai poate obține bani de la victimă, a întrerupt relația cu acesta și a dispărut din locul ei obișnuit de domiciliu".

Raportând situația factuală astfel reținută și valorificată de autoritățile spaniole și care a stat la baza soluției de condamnare, apreciază Înalta Curte că aceasta își găsește, în mod indubitabil, corespondent în legislația română în dispozițiile art. 244 alin. (1) C. pen., normă care incriminează infracțiunea de înșelăciune, respectiv "inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani."

Din perspectiva conținutului constitutiv al infracțiunii, analiza situației de fapt reliefează întrunirea tuturor elementelor de tipicitate obiectivă și subiectivă ce caracterizează infracțiunea de înșelăciune, astfel:

Elementul material constă în oricare dintre variantele infracțiunii, într-o acțiune frauduloasă de amăgire, de inducere în eroare a persoanei vătămate, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Acțiunea de inducere în eroare sau menținerea în eroare se poate realiza prin orice mijloace.

Urmarea imediată constă în crearea unei situații care a produs o pagubă, pentru existența infracțiunii fiind necesar ca între aceasta și acțiunea de amăgire să existe o legătură de cauzalitate.

Mai mult, apreciază Înalta Curte că în raport de cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracțiunii, respectiv 922.000 euro, precum și de caracterul continuat al activității infracționale, se justifică pe deplin și reținerea dispozițiilor art. 256

1

C. pen., care prevăd majorarea limitelor de pedeapsă, în situația în care fapta prevăzută la art. 244 C. pen. a produs consecințe deosebit de grave și a art. 35 C. pen., prin care este sancționată forma continuată a infracțiunii.

Așadar, susținerile contestatoarei în sensul că partea vătămată a beneficiat de prestații sexuale din partea contestatoarei o perioadă îndelungată, a preluat-o dintr-un bordel, dintr-un loc unde se practica prostituția, cunoscând elementele de fapt și de drept, iar prin aceste mijloace, daruri, sume de bani practic o condiționa pe contestatoare să rămână într-o relație cu acesta, astfel că fapta reținută în sarcina sa își are corespondent în legislația română în cerșetorie și prostituție, în prezent dezincriminate, nu pot fi primite de instanța de control judiciar.

Practic, aceasta solicită o modificare a bazei factuale, având drept consecință schimbarea încadrării juridice și înlăturarea răspunderii sale penale.

Or, în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare, instanța națională nu are competența de a schimba situația de fapt reținută cu titlu definitiv de instanța de trimitere și de a schimba încadrarea juridică dată faptei pentru care s-a dispus condamnarea persoanei solicitate.

A proceda altfel, ar însemna să se încalce principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Pentru considerentele expuse, susținerile contestatoarei din perspectiva greșitei rețineri de către autoritățile române a infracțiunii corespondent în legislația națională, apar ca neîntemeiate.

Sub un al doilea aspect, referitor la solicitarea contestatoarei de adaptare a pedepsei aplicate de autoritățile spaniole, reține Înalta Curte că pentru infracțiunea de înșelăciune, norma de incriminare a art. 244 alin. (1) C. pen. prevede o pedeapsă cu închisoare cuprinsă între 6 luni la 3 ani.

Deopotrivă, dispozițiile prevăzute de art. 256

1

C. pen., prevăd că în situația în care fapta prevăzută la art. 244 C. pen. a produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (de la 9 luni la 4 ani și 6 luni), iar potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 36 alin. (1) C. pen. infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, astfel încât limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare este de 7 ani și 6 luni.

În acest context, reține Înalta Curte că din conținutul hotărârii de condamnare, rezultă că la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere ansamblul circumstanțelor agravante incidente, respectiv: cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracțiunii (922.000 euro), modalitatea concretă de săvârșire a faptei, caracterul continuat al infracțiunii, săvârșirea de acte materiale pe parcursul unei lungi perioade de timp, circumstanțe ce atrag, conform legii penale române, incidența dispozițiilor prevăzute de art. 256

1

C. pen. și ale art. 36 alin. (1) C. pen.

Intervenția instanței naționale este permisă doar în limita dispozițiilor art. 141 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, atunci când este necesară adaptarea pedepsei aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, respectiv când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română; durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.

Adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța statului emitent constă în reducerea cuantumului până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare. Doar în aceste situații, adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

În acest context, constată Înalta Curte că pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată persoanei solicitate prin hotărârea de condamnare este inferioară limitei maxime, de 7 ani și 6 luni închisoare, astfel încât nu se impune aplicarea în cauză a dispozițiilor prevăzute de art. 141 alin. (6) lit. b) pct. i sau pct. ii din Legea nr. 302/2004, cu privire la adaptarea, stabilirea și aplicarea pedepsei.

Deopotrivă, se reține caracterul nefondat și al solicitării formulate de persoana condamnată privind existența unui motiv de refuz opțional, constând în împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

Potrivit art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 reglementează un caz de refuz al executării mandatului european de arestare, respectiv împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea sub aspectul căreia persoana solicitată este cercetată de autoritățile judiciare străine.

În acord cu instanța de fond, reține Înalta Curte că în cauză nu este incident acest motiv de refuz, având în vedere că acțiunea penală s-a stins prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, la data de 30.04.2021 nemaiputând fi incidentă vreo cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale, cum este cea a prescripției răspunderii penale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 2/F din data de 10 ianuarie 2025 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024.

Va obliga contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 2/F din data de 10 ianuarie 2025 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 februarie 2025.