ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 714/2025

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la data de 22.07.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Ilfov, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D. și Sălăreanu S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 453.326,702 RON, reprezentând obligații bănești derivate din ocuparea fără drept a Cantonului silvic nr. 18 Pustnicu - construcție și terenul fond forestier aferent, aflat în proprietatea publică a Statului Român și în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva Direcția Silvică Ilfov, evidențiat în Aranjamentul Ocolului Silvic Brănești U.P V Pustnicu, u.a 23M, situat în Pantelimon, str. x, jud. Ilfov; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3557 din 2 decembrie 2020, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâți; a respins pretențiile având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 2310 mp, în ceea ce privește perioada 20.07.2015 - 22.07.2017, ca prescrise; a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți, ca neîntemeiată; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva-Direcția Sivică Ilfov, în contradictoriu cu pârâții, A., B., C., D. și Sălăreanu S.R.L., ca neîntemeiată; a luat act că pârâții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 604 din 28 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvia Ilfov împotriva sentinței nr. 3557 din 2 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. (în calitate de moștenitor al defuncților A. și B.) și D., și cu intimata-pârâtă Sălăreanu S.R.L.; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că: a admis, în parte, acțiunea; a obligat pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 122.740 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a Cantonului silvic nr. 18 Pustnicu, compus din construcție în suprafață de 97,80 mp și teren fond forestier aferent în suprafață de 2310 mp, pentru perioada 22.07.2017 - 20.07.2020; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate; a obligat pe intimații-pârâți la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4000 RON, reprezentând contravaloare onorarii experți.

Împotriva deciziei nr. 604 din 28 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., pârâții C. și D..

Recurenții susțin că, în mod corect, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la primul capăt de cerere. Învederează că instanța de apel a reținut obiectul cauzei ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală și nu o acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile Codului de procedură fiscală sau a Codul fiscal, iar termenul de prescripție este cel general de 3 ani, neputând fi aplicat termenul de prescripție al unei creanțe bugetare de 5 ani.

Arată că prin sentința nr. 1413/1993, pronunțată de Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov, s-a constatat că recurentul C. este constructor de bună-credință ca urmare a edificării Cantonului silvic 18 Pustnicu, iar reclamanta din prezenta cauză are obligația de a-i asigura recurentului o locuință de serviciu. Prin sentința nr. 1782/2005, pronunțată de Judecătoria Buftea, s-a dispus evacuarea recurentului din Cantonul silvic 18 Pustnicu, iar prin sentința nr. 130/2009, pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2008, rămasă irevocabilă la data de 18 iunie 2023, reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să plătească recurentului despăgubiri reprezentând contribuția acestuia la edificarea Cantonului silvic 18 Pustnicu, achitate abia în anul 2021.

Susțin că, în raport cu oricare dintre datele la care au rămas definitive sentințele anterior invocate, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții învederează că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii având în vedere că reclamanta nu putea avea calitatea de proprietar al locuinței de serviciu, câtă vreme a fost construită cu acordul acesteia, și în contextul în care nu a achitat despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească.

Mai arată că Ordinul nr. 924/2011, invocat de reclamantă, se referă la scoaterea sau ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier, situație care nu se regăsește în speță.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Regia Națională a Pădurilor Romsilva-Direcția Silvică Ilfov a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenții C. și D. au depus răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 20 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul din perspectiva excepției de nulitate, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele:

Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac, fără caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate.

În speță, în cuprinsul memoriului de recurs, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții învederează, în esență, că instanța de apel a reținut obiectul cauzei ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală și nu o acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile Codului de procedură fiscală sau a Codul fiscal, iar termenul de prescripție este cel general de 3 ani, neputând fi aplicat termenul de prescripție al unei creanțe bugetare de 5 ani.

Susțin, totodată, că, în raport cu datele la care au rămas definitive sentința nr. 1413/1993, pronunțată de Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov, sentința nr. 1782/2005, pronunțată de Judecătoria Buftea, și sentința nr. 130/2009, pronunțată de Judecătoria Cornetu, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris.

Prin decizia civilă recurată, instanța de apel, analizând motivul de apel formulat de reclamantă cu privire la termenul de prescripție incident în speță, a constatat că acesta este cel de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., întrucât este vorba de obligații născute din fapte juridice extracontractuale, nu de creanțe bugetare colectate în temeiul Codului silvic, pentru a fi supuse termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de legislația fiscală.

În condițiile în care obiectul recursului îl reprezintă decizia instanței de apel, legala învestire a instanței de recurs presupune formularea, în cuprinsul motivării cererii de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității deciziei atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanța de prim control judiciar, care să tindă la reformarea hotărârii.

Cum recurenții-reclamanți nu tind la infirmarea soluției și considerentelor regăsite în decizia de apel, ci susțin tocmai ceea ce au dedus judecății instanței de prim control judiciar, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu constituie o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate.

În privința dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. de către recurenți, Înalta Curte reține că invocarea acestora este lipsită de valențe juridice, în contextul în care recursul nu cuprinde critici care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate vizând nemotivarea hotărârii.

Astfel, deși este necesar ca recurenții să formuleze o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin identificarea explicită a motivului ce reclamă nemotivarea hotărârii, existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei reținute de instanța de apel, în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăsește nicio critică referitoare la aceste aspecte, fiind deci invocate formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de evidențiat suplimentar că alegațiile recurenților, potrivit cărora reclamanta nu putea avea calitatea de proprietar asupra locuinței de serviciu, câtă vreme a fost construită cu acordul acesteia, și în contextul în care nu a achitat despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească, exprimă exclusiv nemulțumiri vizând modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat mijloacele de probă și a reținut îndreptățirea reclamantei, care exercită dreptul de administrare asupra imobilului, de a solicita contravaloarea lipsei de folosință asupra acestuia.

Or, evocarea unei situații de fapt contrare celei reținute de instanța de apel, fără prezentarea unor argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a unor normelor de drept, se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanței de recurs, care limitează verificarea jurisdicțională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Reținând ca atare că recurenții nu au prezentat critici ce pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac și constatând, totodată, că nu au fost identificate în cauză motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să anuleze recursul formulat de pârâții C. și D., în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva deciziei nr. 604A din 28 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată, astăzi, 20 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.