ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1058/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Ilfov a solicitat obligarea pârâtelor A. și B., în calitate de moștenitoare ale defunctului C., la plata sumei de 21.040,57 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor aferente suprafeței de pădure deținute de pârâte. În motivarea acțiunii, s-a arătat că între Direcția Silvică Ilfov prin Ocolul Silvic București, în calitate de prestator și autorul pârâtelor, C., în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. x/15.02.2008, obiectul contractului fiind efectuarea de către prestator, pentru beneficiar, a unor servicii silvice - lucrări de deplasare, prognoză și combatere a dăunătorilor, conform art. 2.2 lit. d) din contract. Reclamanta a solicitat plata penalităților de întârziere pentru perioada cuprinsă între 30 mai 2014 (data scadenței facturii nr. x din 30 aprilie 2014) și data plății (13 martie 2017) - anume pentru 1.018 zile de întârziere, la 1 aprilie 2011, debitul fiind în sumă de 21.040,57 RON. În drept au fost invocate prevederile art. 1270 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1972 din 20 decembrie 2017, Tribunalul București, secția IV-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Ilfov în contradictoriu cu pârâtele A. și B.. A obligat pe pârâte la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi întârziere, calculate la debitul principal de 20.668,54 RON, pentru perioada 4 ianuarie 2017 - 12 martie 2017. A respins, în rest, acțiunea ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1116 A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Ilfov în contradictoriu cu pârâtele A. și B.. S-a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 21.040,57 RON, reprezentând penalități de întârziere, aferente facturii nr. x din 30 aprilie 2014, pentru perioada cuprinsă între 30 mai 2014 (data scadenței) și 13 martie 2017 (data plății).

Timbrajul Recurentele-pârâte au depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 578,5 RON, calculată în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din același act normativ.

Termenul de declarare a recursului Recursul este declarat în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, fiind depus la 24 mai 2021 (dată plic - dosar recurs), iar decizia recurată a fost comunicată la 21 aprilie 2021 .

Calea de atac exercitată Prin cererea de recurs, recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. După expunerea istoricului cauzei, recurentele-pârâte au arătat că decizia pronunțată de instanța de apel a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material. Au precizat că factura nu le-a fost comunicată și nici nu au cunoscut, până în data de 13 iulie 2017, conținutul acesteia și, implicit, existența debitului. Cum nu au fost în posesia documentului fiscal, apreciază că debitul nu a devenit niciun moment exigibil, dovada de comunicare din 26 mai 2014 neputând fi apreciată ca document care să certifice recepția facturii, astfel cum s-a reținut prin decizia recurată. De asemenea, debitul aferent facturii nu a devenit scadent și, ca atare, reclamanta nu ar fi putut pretinde penalități de întârziere. În final, recurentele-pârâte au subliniat caracterul profund imoral, de evidentă rea-credință în ceea ce privește demersul judiciar al reclamantei. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările părților La 13 octombrie 2021 intimata-reclamantă Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Ilfov a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Procedura parcursă în fața instanței de recurs La 17 martie 2022 raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părțile din cauză. Totodată, s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la 12 mai 2022, în complet de filtru, fără citarea părților. În cuprinsul raportului s-a reținut că urmează a fi analizată cu prioritate excepția nulității recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Raportul a fost comunicat părților la 24 martie 2022, conform dovezilor de înmânare de la filele x. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Se reține că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Prin urmare, motivarea recursului conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ. presupune ca în cuprinsul motivelor de recurs să fie expusă o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Înalta Curte constată că, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că, în mod eronat, instanța a reținut că ar fi avut cunoștință de existența debitului anterior datei de 13 martie 2017, având în vedere că nu le-a fost comunicată factura până la această dată și, implicit, nu au cunoscut existența debitului. Au mai arătat că dovada din 26 mai 2014, privind comunicarea facturii nu poate fi apreciată drept un document care să certifice recepția facturii, așa cum s-a reținut prin decizia recurată, deoarece semnătura de primire nu aparține recurentelor-pârâte, împrejurare confirmată prin interogatoriul administrat. Analizând aceste susțineri, Înalta Curte reține că nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece criticile expuse de recurentele-pârâte privesc nemulțumirea părților referitor la situația de fapt stabilită de către instanța de fond în urma probelor administrate în cauză. Recurentele-pârâte au mai criticat că instanța a interpretat eronat prevederile contractuale atunci când a reținut că recurentele-pârâte au avut cunoștință de existența debitului, deși factura în baza căreia au fost obligate la penalități de întârziere nu le-a fost comunicată. Într-adevăr, circumscris acestui motiv de casare se poate invoca interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății de către instanță, în sensul că s-a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit al acestuia, de natură să atragă aplicarea greșită a unui text de lege. Însă, cum în dezvoltarea acestei critici recurentele-reclamante au făcut trimitere la împrejurarea că instanța a reținut, în mod greșit, că recurentele-pârâte ar fi avut cunoștință de existența debitului, Înalta Curte constată că aceste susțineri nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate indicat. Mai mult, recurentele-pârâte nu relevă dispozițiile legale greșit interpretate și aplicate de instanța de apel în soluționarea aspectului invocat, ci, în realitate, își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată, anume că au fost obligate să achite penalități de întârziere aferente facturii nr. x din 30 aprilie 2014, pentru perioada cuprinsă între 30 mai 2014 (data scadenței și 13 martie 2017 (data plății). Totodată, se constată că recurentele-pârâte au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în mod formal, fără a formula nicio critică de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și fără a arăta care sunt considerentele pentru care soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Printr-o altă critică, recurentele-pârâte au reiterat că pretențiile privind penalitățile de întârziere ar fi trebuit respinse, în condițiile în care factura în raport cu care au fost calculate nu le-a fost comunicată și, în consecință, debitul nu a devenit scadent. Astfel, se remarcă că întreaga motivare a recursului privește stabilirea situației de fapt legate de scadența facturii în baza căreia pârâtele au fost obligate la penalități de întârziere către reclamantă, aspecte ce țin de aprecierea asupra probelor și temeinicia hotărârii. Obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, dat fiind că recursul este calea de atac de reformare și nedevolutivă, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, rezultă că interpretarea probelor administrate de instanțele de fond este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie, iar în recurs nu se poate cenzura modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele relevante pentru soluționarea cauzei. Pentru considerentele expuse, reținând că în speță nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului.