Decizia nr. 196/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 363/2022 a Tribunalului Buzău

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă la 22 februarie 2019, ce a fost strămutată ulterior la Tribunalul Buzău, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților Consiliul Local al Comunei Scorțeni și Comuna Scorțeni, prin primar, la plata sumei de 408.208 RON, reprezentând contravaloarea subvențiilor cuvenite în anii 2013 și 2014, precum și a dobânzilor legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 363 din 5 aprilie 2022, Tribunalul Buzău, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat apel principal și împotriva încheierilor din 1 martie 2021 și 14 iunie 2021, pârâții au declarat apel incident. Prin decizia civilă nr. 1914 din 31 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul principal, ca nefondat, a admis apelul incident, a schimbat, în parte, încheierea din 1 martie 2021, în sensul că a respins excepția lipsei calității de reprezentant a S.C. B., a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, și a respins cererea, ca inadmisibilă, a respins apelul incident formulat împotriva încheierii din 14 iunie 2021, a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanții-pârâți a sumei de 9.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 16 mai 2024, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel a reținut, în mod greșit, incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, din moment ce cauza despăgubirilor nu o constituie anularea H.C.L. nr. 28/2013 și H.C.L. nr. 49/2013, ci imposibilitatea obținerii subvențiilor acordate pentru anii 2013 și 2014, astfel că în litigiu sunt aplicabile prevederile art. 1.349 din C. civ.. Contrar celor reținute de către instanța de apel, nu toate acțiunile formulate după anularea unui act administrativ urmăresc angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale. În cauză, prejudiciul nu decurge din adoptarea unui act administrativ nelegal, ci din împiedicarea reclamantei de a-și desfășura activitatea principală, astfel că nu sunt incidente dispozițiile speciale ale Legii nr. 554/2004, ci cele generale privind răspunderea civilă delictuală. Prin ipoteză, dacă s-ar considera că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, soluția instanței de apel este greșită, întrucât nu instanța civilă era competentă material să judece litigiul, ci instanța de contencios administrativ. Cu privire la soluția de admitere a apelului incident, instanța de apel a respins, în mod greșit, excepția lipsei calității de reprezentant al S.C. B. pentru intimații-pârâți, în condițiile în care aceștia din urmă nu au dovedit că aparatul juridic intern a prezentat motivele pentru care prezentul litigiu reprezintă un caz temeinic justificat pentru achiziționarea serviciilor externe, conform prevederilor O.U.G. nr. 26/2012, astfel că H.C.L. nr. 76/2012 nu poate reprezenta baza legală a prelungirii contractului dintre părți.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a reținut, în mod greșit, incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în contextul în care izvorul despăgubirilor solicitate nu îl constituie anularea H.C.L. nr. 28/2013 și a H.C.L. nr. 49/2013, ci imposibilitatea obținerii subvențiilor acordate pentru anii 2013 și 2014, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 1.349 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată. Conform art. 573 din Codul administrativ, aprobat prin O.U.G. nr. 57/2019, "răspunderea administrativ-patrimonială reprezintă o formă a răspunderii administrative care constă în obligarea statului sau, după caz, a unităților administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administrației publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim". Potrivit art. 575 alin. (1) din Codul administrativ, "autoritățile și instituțiile publice răspund patrimonial, din bugetul propriu, pentru pagubele materiale sau morale cauzate prin acte administrative, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere sau prin nesoluționarea în termen a acesteia", iar, conform art. 577 din același Cod, "răspunderea administrativ-patrimonială este angajată dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) actul administrativ contestat este ilegal; b) actul administrativ ilegal este cauzator de prejudicii materiale sau morale; c) existența unui raport de cauzalitate între actul ilegal și prejudiciu; d) existența culpei autorității publice și/sau a personalului acesteia". De asemenea, dispozițiile art. 1, art. 8, art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios administrativ de plină jurisdicție, în sensul că persoana vătămată în dreptul său subiectiv ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ nelegal, poate solicita instanței de contencios administrativ și repararea pagubei cauzate, prin acordarea de despăgubiri materiale și/sau morale, fie în cadrul acțiunii în anulare (prin intermediul unui capăt accesoriu de cerere), fie pe calea unei acțiuni separate, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Plecând de la motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că fapta ilicită afirmată constă în adoptarea nelegală a H.C.L. nr. 28/2013 și H.C.L. nr. 49/2013, în contextul în care aceste două acte administrative au fost anulate de către instanțele de contencios administrativ. Astfel, prin hotărârea nr. 28/2013, Consiliul Local al comunei Scorțeni a respins solicitarea de prelungire a contractului de închiriere nr. x/2010, având ca obiect transmiterea folosinței terenului reprezentând pășune comunală, în suprafață de 133 ha. Aceasta hotărâre a fost contestată de recurenta-reclamantă, iar, prin sentința nr. 3784/20.11.2014 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia nr. 666/13.04.2016 a Curții de Apel Ploiești, s-a dispus anularea ei. Prin hotărârea nr. 49/2013, Consiliul Local al comunei Scorțeni a dispus revocarea parțială a H.C.L. nr. 37/2010 privind aprobarea închirierii directe a izlazurilor comunale către crescătorii de animale constituiți în asociații, în sensul modificării duratei de închiriere a izlazurilor comunale de la 5 la 3 ani. Și această hotărâre a fost contestată de către recurenta-reclamantă, iar, prin decizia nr. 320/24.02.2016, Curtea de Apel Ploiești a dispus anularea ei. În acest context factual, instanța de apel a reținut, în mod corect, faptul că în litigiu se urmărește angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a unității administrativ-teritoriale Comuna Scorțeni și a autorității sale deliberative (consiliul local), pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unor acte administrative nelegale, ce a condus la pierderea subvențiilor acordate de A.P.I.A. în anii 2013 și 2014, astfel că acordarea despăgubirilor materiale se poate dispune doar în condițiile speciale reglementate de Legea nr. 554/2004, nu și pe calea unei acțiuni de drept comun, întemeiate pe prevederile art. 1.349 și urm. din C. civ. În raport cu motivarea în fapt și în drept a pretenției deduse judecății, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante, în sensul că prejudiciul invocat nu decurge din adoptarea unui act administrativ nelegal, astfel că nu ar fi incidente dispozițiile speciale ale Legii nr. 554/2004, ci cele generale privind răspunderea civilă delictuală. În realitate, instanța de apel a analizat, în mod judicios, cererea de chemare în judecată, în limitele trasate de către reclamantă (principiul disponibilității), constatând că aceasta nu are deschisă calea procesuală aleasă, ci trebuia să urmeze procedura specială reglementată de Legea nr. 554/2004. Într-adevăr, din moment ce legea specială care guvernează raporturile de drept administrativ cuprinde dispoziții în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unui act administrativ ilegal, partea interesată nu are posibilitatea de a alege între calea specială și dreptul comun, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant. Nu poate fi primită nici susținerea subsidiară a recurentei-reclamante, potrivit căreia aplicabilitatea prevederilor speciale ale Legii nr. 554/2004 atrage necompetența materială a instanței civile, cu consecința declinării competenței în favoarea instanței de contencios administrativ, întrucât necompetența materială poate fi invocată în condițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. Recurenta-reclamantă a mai susținut că este nelegală soluția de admitere a apelului incident, cu consecința schimbării, în parte, a încheierii de ședință din 1 martie 2021, în sensul respingerii excepției lipsei calității de reprezentant a S.C. B., argumentând că nu au fost dovedite motivele pentru care prezentul litigiu reprezintă un caz temeinic justificat pentru achiziționarea serviciilor externe, în sensul prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012, astfel că H.C.L. nr. 76/2012 nu poate reprezenta baza legală a prelungirii contractului, nefiind motivată necesitatea achiziționării serviciilor juridice. Înalta Curte constată că această și critică de recurs este nefondată. Pe de o parte, se constată că recurenta-reclamantă invocă aspecte ce țin de temeinicia deciziei civile recurate, din moment ce susține lipsa dovezilor pentru conturarea situațiilor temeinic justificate care să impună achiziționarea serviciilor juridice externe. Chiar dacă se face trimitere la prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012, totuși chestiunile de fapt învederate de recurenta-reclamantă exced controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă face abstracție de raționamentul instanței de apel, în cadrul căruia s-a reținut că intimații-pârâți au depus la dosar contractul de asistență juridică seria x nr. x/02.09.2013, încheiat între S.C. B. și Comuna Scorțeni, actul adițional nr. x, prin care s-a convenit prelungirea duratei contractului de asistență juridică, împuternicirea avocațială seria x nr. x și H.C.L. nr. 76/2012, prin care a fost aprobată achiziționarea de servicii juridice de consultanță, de asistență și reprezentare a comunei Scorțeni și a Consiliului Local, astfel că intimații-pârâți au făcut dovada calității de reprezentant convențional al S.C. B., în condițiile reglementate de art. 85 alin. (3) și de art. 151 din C. proc. civ. Față de aceste considerente, având în vedere că nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul. Constatând că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte Comuna Scorțeni suma de 9.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite a fi efectuate în etapa recursului prin documentele justificative depuse la dosar.