ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 195/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă la 25 septembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C., D., E. și F., declararea ca inopozabile a contractelor de donație autentificate sub nr. x/09.02.2015 și nr. y/09.02.2015, cu consecința revenirii acestor bunuri în patrimoniul pârâților.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 406 din 10 martie 2022, Tribunalul Galați, secția I civilă a respins cererea, ca nefondată, și a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 6/A din 25 ianuarie 2024, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins apelul, ca neîntemeiat, și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimații-pârâți a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 6 martie 2024, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1. 562 și ale art. 1.170 din C. civ., instanța de apel reținând eronat că nu este îndeplinită condiția fraudei debitorului, respectiv reaua-credință a acestuia, sens în care a învederat următoarele critici: Instanța de apel s-a limitat la analiza condiției fraudei debitorului strict la momentul încheierii actelor frauduloase. Or, în materia acțiunii revocatorii, condiția fraudei debitorului este reglementată indiferent de natura actului juridic și are un înțeles larg, cuprinzând nu numai intenția directă de a-l prejudicia pe creditor, ci și simpla cunoaștere de către debitor a faptului că își provoacă sau își agravează starea de insolvabilitate, iar, prin perfectarea actului contestat pe cale pauliană, îi cauzează creditorului un prejudiciu. Referitor la anterioritatea creanței, aceasta nu trebuie privită ca o condiție autonomă a acțiunii pauliene, ci ca un element de natură a stabili frauda debitorului. Condiția anteriorității creanței, în raport cu actul atacat, suportă o excepție, și anume atunci când debitorul încheie un act fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor. În acest sens, în jurisprudență s-a subliniat că, atâta vreme cât debitorul s-a lipsit, cu bună știință, de unica valoare certă și serioasă din patrimoniul său, despre care era convins că va putea face obiect al executării silite, intenția de a crea o stare de insolvabilitate nu poate fi negată. Or, din probele administrate în cauză rezultă că intimații-pârâți C. și D., cu bună știință, s-au lipsit de unica valoare certă și serioasă din patrimoniul lor, despre care știau că face obiectul executării silite, dar și al partajului judiciar. Astfel, la data încheierii actelor frauduloase, intimații-pârâți erau urmăriți silit de alți creditori, activând în același domeniu de activitate ca al recurentei-reclamante. La dosarul cauzei a fost atașată hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2020 de către Tribunalul Galați, prin care un creditor anterior, cu același domeniu de activitate ca al recurentei, a solicitat și a obținut, pe calea acțiunii pauliene, inopozabilitatea contractului de donație autentificat sub nr. x/09.02.2015. Atitudinea de fraudare și reaua-credință a intimatului-pârât C., în raport cu creditorii anteriori, s-a extins și asupra recurentei-reclamante, cu care, la 23.02.2016, B. S.R.L., reprezentată de intimatul-pârât C., a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia, în perioada 2016- iunie 2017, au fost vândute mai multe categorii de inputuri. Obligațiile asumate de cumpărătoarea B. S.R.L. au fost garantate, printre altele, cu biletul la ordin seria x nr. x, avalizat de intimatul-pârât C. la 26.01.2016. Cum actele frauduloase au fost încheiate la 09.02.2015, este evident că, la data predării și avalizării biletului la ordin (26.01.2016), intimatul-pârât C. cunoștea că este insolvabil, acesta continuându-și rezoluția de fraudare a celorlalți creditori, prin contractarea de noi datorii, știind că nici societatea, nici persoana fizică nu le pot acoperi. De altfel, din probele administrate rezultă că intimații-pârâți C. și D. nu au putut prezenta un motiv legitim privind bunurile donate, în contextul în care au încheiat actele frauduloase cu fiii lor, respectiv F. (minor), reprezentat de curatorul special G., și E.. Din probele administrate a mai rezultat că posesia și folosința terenurilor donate au fost în permanență în beneficiul B. S.R.L., care a utilizat terenurile atât înainte, cât și după încheierea actelor de donație, creându-se o falsă reprezentare a situației patrimoniale a acestei societăți. În consecință, au fost dovedite frauda debitorului și reaua sa credință și, cu toate că recurenta-reclamantă are calitatea de creditor posterior față de actele frauduloase, totuși este evident că debitorul nu numai că a acționat cu rea-credință la data perfectării actelor fraudulose, ci, în baza aceleiași rezoluții inițiate la 09.02.2015, a contractat noi datorii, cunoscându-și insolvabilitatea.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 31 octombrie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a stabilit termen în ședință publică, pentru judecata sa. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Cu titlu preliminar, se reține că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită un control de legalitate asupra hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii instanțelor de fond (prima instanță și instanța de apel). Cu alte cuvinte, în recurs nu pot fi invocate orice nemulțumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. În mod special, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, presupune enunțarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de către instanța de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situația de fapt, prin raportare la modul de interpretare a probelor. În acest context normativ, astfel cum s-a pus în discuția părților în ședința publică din 23 ianuarie 2025, Înalta Curte nu poate analiza acele argumente prin care se aduce în discuție modalitatea în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, ci doar criticile de nelegalitate ce se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de lege. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, atunci când a reținut că nu este îndeplinită condiția fraudei debitorului, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiilor art. 1.562 și ale art. 1.170 din C. civ. Înalta Curte constată că motivul de recurs este nefondat. Potrivit art. 1.562 din C. civ.: "(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate." Conform art. 1.170 din C. civ., "părțile trebuie să acționeze cu bună-credință la negocierea și încheierea contractului și pe tot timpul executării sale". Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, aceste norme de drept material, atunci când a reținut că, deși actul presupus fraudulos nu trebuie să fie neapărat întocmit ulterior actului de vânzare-cumpărare, fiind îndeplinită condiția legală și atunci când debitorul încheie actul respectiv cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, totuși, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, nu rezultă că, la data încheierii celor două contracte de donație, ar fi existat discuții sau era iminentă începerea raporturilor contractuale dintre părți. În acest sens, se reține că acțiunea pauliană (revocatorie) este reglementată drept un instrument juridic menit să asigure realizarea creanței creditorului chirografar, prin declararea inopozabilității actelor juridice încheiate de către debitor, în frauda intereselor sale. Din reglementarea art. 1.562-1.563 din C. civ. rezultă că, pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: (i) creanța creditorului trebuie să fie certă, lichidă, exigibilă și, de regulă, anterioară actului contestat; (ii) actul încheiat de debitor cu terțul trebuie să fi cauzat un prejudiciu creditorului; (iii) frauda debitorului; (iv) complicitatea terțului la frauda debitorului. Referitor la prima condiție, aceasta este logică, întrucât doar creditorii anteriori pot fi prejudiciați prin actele frauduloase ulterioare ale debitorului. Față de creditorii posteriori, un act juridic al debitorului nu este, de regulă, prejudiciabil, dat fiind că, în momentul când se naște creanța lor, actul presupus fraudulos era încheiat și executat, astfel că bunul care conturează conținutul dreptului de gaj general a ieșit anterior din patrimoniul debitorului, iar creditorii, la momentul nașterii dreptului de creanță, știau sau puteau cunoaște acest fapt. Cu toate acestea, astfel cum s-a statuat în doctrină și în practica judiciară, un creditor posterior va putea introduce acțiunea pauliană, dacă, la momentul perfectării actului fraudulos, exista perspectiva certă de a intra într-un raport juridic cu debitorul, context în care s-ar putea reține că încheierea actului atacat s-a realizat în scopul prejudicierii creditorului. Așadar, chiar și în ipoteza posteriorității creanței față de actul atacat, acțiunea revocatorie este admisibilă doar în măsura în care se poate stabili cu certitudine frauda debitorului, raportat la existența unei perspective certe a debitorului de a intra în raporturi juridice cu creditorul la momentul încheierii actului atacat, anterioritatea creanței fiind unul dintre elementele în raport cu care se examinează frauda debitorului. În cauză, coroborând materialul probator administrat, instanța de apel a reținut că "apelanta-reclamantă nu a dovedit intenția de fraudare din partea intimaților-pârâți, în sensul că, la momentul încheierii actelor de donație, ar fi existat discuții sau era iminentă începerea raporturilor contractuale dintre părți", stabilind, în mod judicios, că intenția de fraudare nu trebuie afirmată și dovedită în general, cu privire la toți creditorii, ci trebuie să privească pe fiecare creditor. Sub acest aspect, instanța de apel a arătat că nu se poate reține intenția intimaților-pârâți de fraudare a reclamantei, atât timp cât, la momentul încheierii celor două contracte de donație, și anume 9 februarie 2015, părțile nu inițiaseră contacte pentru începerea unor raporturi contractuale, acestea fiind demarate chiar de reclamantă la aproximativ 9 luni de la încheierea contractelor de donație, respectiv în toamna anului 2015, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 23 iunie 2016 și biletul la ordin a fost avalizat la 26 ianuarie 2016 Prin urmare, în raport cu situația de fapt specifică litigiului, instanța de apel a reținut că nu este incidentă excepția de la regula anteriorității creanței, întrucât nu s-a demonstrat că, la data încheierii celor două contracte de donație, intimații-pârâți aveau deja intenția de a începe relații comerciale cu recurenta-reclamantă și de a o prejudicia. Recurenta-reclamantă nu poate combate, în această etapă procesuală, mijloacele de probă administrate de instanțele de fond cu privire la intenția de fraudare a intimaților-pârâți, întrucât situația de fapt a fost pe deplin stabilită de către instanța de apel și nu poate fi cenzurată în recurs. Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.