Decizia nr. 739/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.A. a formulat împotriva pârâților o acțiune revocatorie întemeiată pe prevederile art. 1562 - 1563 C. civ., susținând că deține calitatea de creditor urmăritor în dosarul execuțional nr. x/2021 al B.E.J. B., împotriva debitorului C., în temeiul Biletului la ordin seria x emis de către D. S.R.L. la data de 19.11.2018 și scadent la data de 20.11.2020, pentru suma de 74.762,78 RON, bilet la ordin avalizat de către pârâtul C., care este și administrator al D. S.R.L. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1562 - 1565 C. civ.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud Prin sentința civilă nr. 698/F/29.06.2023, Tribunalul Bistrița a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A., împotriva pârâților C., E. și F..

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia civilă nr. 91A/20.03.2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă îndreptată din oficiu prin încheierea din data de 04.07.2024 pronunțată în același dosar, instanța a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 698/F din 29.06.2023 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în dosar nr. x/2021, pe care o schimbă în tot în sensul că admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții C., E. și F. și pe cale de consecință: A declarat inopozabil față de reclamanta A. S.A., în calitate de creditor al pârâtului C., contractul de donație autentificat sub nr. x/24.09.2020 de BNP G.. A dispus indisponibilizarea bunurilor imobile obiect al contractului de donație autentificat sub nr. x/24.09.2020 de BNP G. până la încetarea executării silite a creanței reclamantei în valoare de 74.762,78 RON la care se adaugă dobânda până la achitarea integrală a sumei datorate, din dosarul execuțional nr. x/2021 al BEJ B.. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 2.675 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și în recurs. A obligat pe intimații pârâți să plătească în solidar apelantei suma de 2.338,68 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 91A/20.03.2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au formulat recurs recurenții-pârâți C., E. și F., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul memoriului de recurs, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită casarea deciziei recurate motivată de faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1562 alin. (1) și (2) din C. civ., art. 329 C. proc. civ. și a ignorat prevederile art. 1417 alin. (2) din C. civ. Prin decizia pronunțată în cauză, instanța de apel a apreciat în esență că sunt îndeplinite toate condițiile acțiunii revocatorii, impunându-se astfel admiterea apelului formulat de A. S.A. În ceea ce privește condiția fraudei debitorului, instanța de apel a reținut că în cauză aceasta ar fi fost dovedită, în sensul că pârâtul C. ar fi încheiat contractul de donație cu puțin timp înainte de scadența obligației sale asumate prin avalizarea biletului la ordin, rezultând astfel intenția de a sustrage de la urmărire bunul aflat în patrimoniul acestuia. Mai mult decât atât, instanța de fond a apreciat că acesta și-ar fi creat sau mărit o stare de insolvabilitate. Apreciază că prin raționamentul său, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1561 alin. (1) și (2) din C. civ. și a încălcat prevederile art. 1417 alin. (2) din C. civ. referitoare la starea de insolvabilitate, pronunțând o hotărâre nelegală. Astfel, o condiție esențială pentru admiterea acțiunii revocatorii, prevăzută de art. 1561 alin. (1) și (2) din C. civ., este aceea ca debitorul să își creeze sau să își mărească o stare de insolvabilitate. Întrucât art. 1561 din C. civ. nu definește în mod expres starea de insolvabilitate, era necesară analiza dispozițiilor art. 1417 alin. (2) din C. civ., care conțin o definiție a noțiunii de "stare de insolvabilitate", aplicabilă cu titlu general și în materia acțiunii revocatorii. De asemenea, solicită să se constate că în practica Înaltei Curți s-a apreciat că este necesară interpretarea art. 1561 alin. (1) și (2) prin raportare la art. 1417 alin. (2) C. civ. Prin urmare, având în vedere că instanța de apel a apreciat că pârâtul C. și-ar fi creat sau și-ar fi mărit o stare de insolvabilitate -înțeleasă drept inferioritatea activului patrimonial fată de valoarea totală a datoriilor exigibile, ar fi fost necesar să se stabilească în mod precis de ce activul patrimonial este inferior față de valoarea totală a datoriilor exigibile, în condițiile în care acesta deținea în patrimoniu dreptul de uzufruct asupra casei care putea fi executat silit și care era apt să satisfacă integral creanța A.. Prevederile art. 1417 alin. (2) din C. civ. sunt clare, întrucât se referă la inferioritatea activului ce poate fi supus potrivit legii, executării silite, ceea ce semnifică faptul că o persoană se află în stare de insolvabilitate chiar dacă deține bunuri a căror valorificare ar duce la acoperirea datoriilor exigibile, dacă aceste bunuri nu pot fi urmărite silit. Or, prevederile art. 813 alin. (2) C. proc. civ. au fost ignorate de instanța de apel, "Pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare și dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum și dreptul de superficie". Prin urmare, apreciază că instanța de apel avea obligația să analizeze din punct de vedere logic și gramatical prevederile art. 1561 alin. (1) și (2) din C. civ. și art. 1417 din C. civ. și să observe că aceste prevederi nu îi permit să efectueze aprecieri referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea de vânzare a unui bun cu privire la care legea face referire în mod expres că poate face obiectul executării silite. Însă, instanța de apel a încălcat prevederile legale sus menționate și a efectuat o serie de aprecieri nepermise, în sensul că publicația de vânzare nu ar demonstra vânzarea efectivă a dreptului de uzufruct în cadrul unei licitații desfășurate în cadrul executării silite cu privire la un imobil situat în municipiul București. Or, scopul pârâților a fost acela de a demonstra că există un bun în patrimoniul pârâtului C. care poate fi executat silit și care acoperă integral creanța datorată, executarea silită a dreptului de uzufruct fiind permisă în mod clar de dispozițiile legale. Înscrisul la care face referire instanța de apel a fost depus doar cu titlu exemplificativ, iar prevederile art. 1561 alin. (1) și (2) din C. civ. și art. 1417 alin. (2) nu îi permiteau instanței să efectueze o analiză de oportunitate în ce privește eficiența desfășurării unei astfel de licitații având ca obiect dreptul de uzufruct ci să evalueze, dacă potrivit art. 1417 alin. (2), există un bun în activul patrimonial care, teoretic, este apt să acopere pasivul. În acest sens, în interpretarea și aplicarea art. 1561 alin. (1) și (2) din C. civ., instanța de apel trebuia să analizeze în ce măsură "bunul"- dreptul de uzufruct face parte din activul patrimonial al pârâtului, fără să evalueze posibilitatea practică de executare silită a acestuia (care oricum este confirmată de prevederile legale), prin urmare apreciază că în raport de prevederile art. 1561 alin. (1) și (2) din C. civ. și art. 1417 alin. (2) din C. civ., instanța de apel trebuia să constate că: intimatul nu a donat integral imobilul, ci doar nuda proprietate, cu rezerva dreptului de uzufruct, în patrimoniul acestuia există un bun apt să fie executat silit - dreptul de uzufruct și să acopere valoarea totală a datoriilor exigibile, ceea ce proba lipsa stării de insolvabilitate, precum și faptul că nu sunt îndeplinite condițiile acțiunii revocatorii întrucât din publicația de vânzare rezulta faptul că bunul se vindea pentru o sumă de 182.608,50 RON, aspect de natură să demonstreze că posibilitatea de vânzare a dreptului de uzufruct nu este una iluzorie. Prin decizia pronunțată în cauză, instanța de apel a reținut că pârâții nu ar fi reușit să înlăture susținerile apelantei în sensul că ar fi greu de imaginat că vreo persoană ar putea fi interesată să achiziționeze, pe calea executării silite, un drept de uzufruct asupra unui imobil care are un proprietar străin de debitorul titular al dreptului de uzufruct. Dincolo de faptul că o astfel de analiză nu era necesară, concluziile instanței de apel sunt eronate, putând fi ușor imaginată situația unei persoane fizice și juridice care ar dori să beneficieze de folosința imobilului fie pe durata vieții, fie pe o perioadă de maxim 30 de ani. Prin contractul de donație a cărui revocare a fost cerută s-a transmis doar nuda proprietate asupra imobilului, care nu conferea pârâtei F. un drept locativ propriu, fiind vădit eronată susținerea potrivit căreia ar fi greu de imaginat situația în care diverse persoane fizice sau juridice ar fi interesate în folosirea imobilului -teren intravilan de 700 mp și casă de locuit de 153 mp și în dobândirea uzufructului viager asupra acestora. Mai mult decât atât, instanța de apel trebuia să observe faptul că în cauză nici măcar nu s-a încercat, în cadrul dosarului de executare silită, să se execute dreptul de uzufruct al pârâtului, motiv pentru care supozițiile referitoare la dificultatea valorificării acestuia nu pot fi luate în calcul. În concluzie, apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1561 alin. (1) și (2) și art. 1417 din C. civ., fapt care determină incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 329 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că simpla calitate de soție a pârâtei E. prezumă faptul că ar fi știut că soțul acesteia, C., a luat decizia de a dona bunul fiicei acestora pentru a evita executarea silită a pârâtului. Susținerile instanței de apel sunt vădit eronate și ignoră că principiul autonomiei de voință în materie contractuală presupune că o convenție se bazează doar pe voința exclusivă a celui care se angajează contractual, voința fiind una autonomă, întrucât intenția pârâtei E. a fost de a o gratifica pe fiica acestora. Prin urmare, instanța de apel a dat în mod greșit eficiență dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., care îi impuneau să se întemeieze pe prezumțiile judiciare doar în cazul în care aveau greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins. Totodată, întrucât în cauză s-a pus în discuție voința pârâtei în momentul încheierii contractului, apreciază că prezumția judiciară nici nu putea fi primită, întrucât legea nu admitea dovada cu martori. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceștia învederează că, în ceea ce privește susținerile referitoare la lipsa intenției pârâtului C. de fraudare a intereselor creditorului, instanța de apel nu a analizat toate argumentele aduse în apărare, plecând de la prezumția eronată că încheierea contractului de donație înainte de scadența obligației prezumă intenția de a sustrage bunul aflat în patrimoniu de la urmărirea silită. Astfel, instanța de apel susține în mod greșit faptul că pârâții ar fi încheiat contractul de donație "cu puțin timp înainte" de scadența obligației pârâtului C.. Contrar acestor susțineri, contractul de donație a fost încheiat la data de 24.09.2020, iar biletul la ordin a devenit scadent la data de 28.11.2020. În consecință, instanța de apel nu a stabilit în mod corect situația de fapt incidentă și a apreciat în mod eronat că perfectarea donației cu două luni înainte de scadența biletului la ordin ar fi avut loc "cu puțin timp înainte" de scadența obligației. În al doilea rând" deși instanța de apel a motivat faptul că în opinia sa, nu prezintă relevanță deschiderea procedurii insolvenței față de D. S.R.L., nu a analizat totuși susținerile pârâților referitoare la lipsa intenției de a frauda a pârâtului C., prin prisma următoarelor elemente: La data scadenței biletului la ordin se putea declanșa executarea silită împotriva D. S.R.L., care nu intrase în procedura insolvenței - fapt ce proba că pârâtul C. nu a avut niciodată intenția de a o frauda pe intimata-reclamantă; Pârâtul C. nu putea anticipa faptul că banca ar urma să declanșeze urmărirea silită împotriva acestuia, întrucât D. S.R.L. formulase o cerere de obținere a unui credit bancar destinat acoperirii sumei prevăzute în biletul la ordin - fapt ce probează lipsa intenției de a frauda întrucât cu acel credit, D. ar fi putut să își plătească datoriile. La data exigibilității biletului la ordin D. S.R.L. putea fi notificată sau executată silit. Toate aceste susțineri nu au fost analizate de instanța de apel, care s-a rezumat la a reține că este relevantă încheierea contractului cu puțin timp înainte de scadența biletului la ordin, că declanșarea procedurii de insolvență nu înlătură posibilitatea creditorului să se îndrepte împotriva pârâtului și că acțiunea revocatorie nu ar avea caracter subsidiar. Cu toate acestea, argumentele pârâtului referitoare la lipsa fraudei acestuia prin prisma elementelor de mai sus nu au fost analizate deloc de instanța de apel, care a încălcat și prevederile art. 1562 din C. civ., din acestea decurgând necesitatea existenței unei intenții calificate a debitorului de a-l prejudicia pe creditor, neputând astfel ca instanța să se bazeze pe o simplă prezumție ce are în vedere doar data încheierii actului atacat. Prin urmare, apreciază că în lipsa analizei concrete a tuturor susținerilor pârâtului referitoare la absența fraudei, instanța de apel a încălcat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și din C. proc. civ., hotărârea fiind parțial nemotivată.

Apărările formulate în cauză La data de 15.11.2024, intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Aceasta susține că recurenții se plâng de faptul că instanța de apel ar fi ignorat prevederile art. 1417 alin. (2) din C. civ., dispoziții aplicabile din perspectiva lor, speței deduse judecății instanței în prezentul dosar și invocate pentru prima dată prin cererea de recurs. Cu prioritate, arătă că instanța nu a putut proceda la analiza dispozițiilor art. 1417 C. civ. - referitoare la Decăderea din beneficiul termenului în sensul arătat de recurenți, în primul rând pentru că aceste dispoziții nu au fost invocate de către aceștia prin întâmpinările formulate în cauză în fond și în apel, și mai mult decât atât textul menționat nici măcar nu privește materia analizată în prezentul dosar. Din punct de vedere procedural, aceste argumente reprezintă apărări complet noi, ce nu au fost expuse nici în cadrul primei instanțe și nici în cadrul apelului, fiind încălcate dispozițiile cuprinse în art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, contrar criticilor recurenților, prejudiciul intimatei-reclamante este dovedit în contextul inexistenței altor bunuri în proprietatea acestora, demersurile acesteia pentru recuperarea sumei de la recurentul C. sunt neînsemnate, singura suma recuperată în dosarul execuțional nr. x/2021 este în cuantum de 4-310,97 RON potrivit extrasului de cont din data de 26.01.2024 depus la dosarul cauzei. Deși recurenții au susținut că dreptul de uzufruct este lesne de valorificat si satisface creanța intimatei-reclamante, neîndoielnic fiind că această valorificare este permisă și în afara cadrului executării silite, aceștia nu au făcut dovada identificării un terț dispus să preia acest drept, contra unei sume aptă să stingă creanța reclamantei. În concluzie, solicită înlăturarea tuturor afirmațiilor recurenților și respingerea, în consecință, a recursului exercitat de către aceștia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin motivele de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții - pârâți F., E. și C. susțin în esență că, întrucât, art. 1562 C. civ. nu definește în mod expres starea de insolvabilitate, instanța de apel trebuia să facă aplicarea și a art. 1417 alin. (2), care conține o definiție a noțiunii de stare de insolvabilitate, aplicabilă cu titlu general și în materia acțiunii revocatorii, fapt ce nu s-a întâmplat în speță. Înalta Curte reține că acțiunea revocatorie sau pauliană este acea acțiune prin care creditorul urmărește obținerea inopozabilității pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale, scopul final constând în repararea prejudiciului cauzat creditorului. Dispozițiile art. 1562 și 1563 C. civ. reglementează condițiile de admisibilitate ale acțiunii revocatorii și anume: prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor, frauda debitorului, complicitatea terțului la fraudă (doar în cazul contractelor cu titlu oneros) și, respectiv caracterul cert al creanței. În ceea ce privește exercitarea acțiunii revocatorii în cazul unui act juridic cu titlu gratuit, astfel cum este cazul în speță, este necesar să fie îndeplinite doar primele 2 condiții: respectiv creditorul să dovedească un prejudiciu, în sensul că debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate, iar actul juridic încheiat de debitor să aibă un caracter fraudulos (debitorul să aibă reprezentarea rezultatului păgubitor cauzat creditorului), la care se adaugă condiția caracterului cert al creanței invocate de creditor. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 663 alin. (2) C. proc. civ.: Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu, iar această condiție se verifică, potrivit dispozițiilor art. 1563 C. civ., la data introducerii acțiunii. Rezultă că acțiunea revocatorie este justificată de nevoia de conservare a patrimoniului debitorului în vederea obținerii de către creditorul unei creanțe certe a prestației pe care debitorul i-o datorează. Urmare a admiterii acțiunii revocatorii, actul de înstrăinare dovedit ca fiind fraudulos va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul respectivului act ca și cum acesta n-ar fi ieșit din patrimoniul debitorului, având dreptul de a fi plătit din prețul acestuia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1565 alin. (1) C. civ. În ceea ce privește condiția ca actul încheiat de debitor cu terțul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, recurentul, C. a arătat, în esență, că insolvabilitatea debitoarei nu a fost dovedită, atât timp cât în patrimoniul acestuia existau drepturi, respectiv cel de uzufruct viager asupra bunului imobil la care se referă contractul de donație din 24 septembrie 2020, care putea fi valorificat, aspect ilustrat prin publicația de vânzare la licitație publică a dreptului de uzufruct viager privind un alt imobil. Instanța de apel a reținut pe baza probelor administrate, respectiv din înscrisurile depuse de către intimați "relevă doar existența unei publicații de vânzare, fără a rezulta că, în situația respectivă, a fost posibilă executarea silită prin perfectarea vânzării dreptului de uzufruct viager". Prin decizia recurată s-a apreciat, însă, că " potrivit răspunsurilor comunicate de către Casa Națională de Pensii Publice și Depozitul Central S.A., debitorul nu figurează cu venituri sau instrumente financiare care să poată face obiectul executării silite. În acestei condiții, cererea de stăruință în executarea silită a rămas fără rezultat, reieșind cu certitudine faptul că A. a suferit un prejudiciu, creditoarea fiind pusă în situația de a nu-și putea realiza creanța deținută împotriva debitorului C. ca urmare a încheierii de către acesta a contractului de donație, în patrimoniul acestuia nefiind identificate alte venituri sau bunuri care să poată fi executate silit." Drept urmare, Înalta Curte constată că această apreciere a instanței de apel corespunde intenției legiuitorului la edictarea normei din art. 1562 alin. (1) C. civ., deoarece starea de insolvabilitate a debitorului, provocată sau accentuată prin încheierea actului atacat, nu rezultă doar din absența oricărui venit al debitorului, de natură a face imposibilă recuperarea vreunei părți din creanța reclamantului, ci subzistă și în cazul în care venitul existent nu oferă o dovadă că creditoarea ar putea să-și satisfacă creanța, aceasta în condițiile în care, înscrisurile depuse de intimați relevă doar existența unei publicații de vânzare, fără a rezulta că, în această situație a fost posibilă executarea silită prin perfectarea vânzării asupra dreptului de uzufruct. Legiuitorul nu definește în cuprinsul art. 1562 alin. (1) C. civ. noțiunea de "insolvabilitate", însă această definiție se regăsește în alte prevederi legale, precum cele ale art. 1417 alin. (2) C. civ. ori ale art. 265 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, potrivit art. 1417 alin. (2) C. civ., "În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea." De asemenea, art. 265 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevede că "În sensul prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile." Cerința relativă la prejudiciul creditorului presupune existența unui prejudiciu personal și actual constând în faptul că debitorul și-a creat sau și-a mărit starea de insolvabilitate prin încheierea actului juridic (act de însărăcire) a cărei inopozabilitate se solicită a se constata. Se observă similitudinea de conținut conceptual al noțiunii de "insolvabilitate" în normele citate, distinct de adaptarea acestuia la specificul situațiilor juridice diferite cărora normele le sunt destinate - decăderea din beneficiul termenului ce afectează o obligație civilă, respectiv insolvabilitatea în sens fiscal. În ambele cazuri, este relevată disproporția dintre activul și pasivul patrimonial al debitorului. Consecvența legiuitorului în modul de formulare a unor prevederi din materii diferite denotă consacrarea legislativă a noțiunii de "insolvabilitate" cu o semnificație certă, în condițiile în care, în conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu denumirea marginală "Unitatea terminologică", "În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni." În acest context, se constată, în cauză, o valorificare corespunzătoare de către instanța de apel a înțelesului sintagmei "stare de insolvabilitate" din cuprinsul art. 1562 C. civ., cu referire la actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorului, din moment ce s-a considerat că cerințele de aplicare a normei sunt întrunite și în situația în care, după înstrăinarea cu titlu gratuit a imobilului, s-a constatat că pârâtul C. nu figurează cu venituri sau instrumente financiare care să poată face obiectul executării silite și nici cu alte bunuri impozabile. Susținerea recurenților potrivit căreia, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1562 alin. (1) și (2) C. civ. și art. 1417 C. civ. și a efectuat o serie de aprecieri nepermise, în sensul că publicația de vânzare depusă de aceștia nu ar demonstra vânzarea efectivă a dreptului de uzufruct în cadrul licitației, în condițiile în care aceste prevederi legale nu îi permiteau instanței de apel să efectueze o analiză de oportunitate a publicației, ci trebuia să evalueze doar dacă în activul patrimonial al recurentului C. exista un bun apt să acopere pasivul, nu poate fi reținută. Astfel, Înalta Curte constată că, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a acestor dispoziții legale motivată de faptul că din existența publicației de vânzare a dreptului de uzufruct, nu poate rezulta în această situație, că a fost posibilă executarea silită prin perfectarea vânzării dreptului de uzufruct viager, fiind respectată astfel condiția prevăzută de art. 1562 C. civ., prin raportare la situația de fapt reținută în speță, întrucât în urma înstrăinării cu titlu gratuit a bunurilor sale, recurentul C. și-a mărit o stare de insolvabilitate. Atâta vreme cât debitorul s-a lipsit cu bună știință și cu titlu gratuit de o valoare certă și serioasă din patrimoniul său, despre care era convins că va putea face obiect al executării silite, intenția sa de a-și crea o stare de insolvabilitate este neechivocă, astfel cum în mod judicios a reținut și instanța de apel că în urma demersurilor efectuate de executorul judecătoresc în dosarul de executare silită nr. x/2021, din răspunsurile comunicate de Casa Națională de Pensii Publice și Depozitul Central S.A., debitorul nu figurează cu venituri sau instrumente financiare care să poată face obiectul executării silite. În ceea ce privește condiția ca actul să fie încheiat în frauda debitorului, se observă că recurenții fac referire, în fapt, la o altă condiție pentru intentarea acțiunii revocatorii, desprinsă din art. 1562 C. civ., anume complicitatea la frauda debitorului, din moment ce evocă buna sa credință la încheierea contractului de donație. Astfel, Înalta Curte constată că deși instanța de apel a apreciat că " în cauză este dovedită și frauda debitorului, având în vedere că acesta a încheiat contractul de donație cu puțin timp înainte de scadența obligației sale, asumată prin avalizarea biletului la ordin, rezultând intenția acestuia de a sustrage urmăririi silite bunurile aflate în patrimoniul său" și că în privința intimatei E., "în temeiul dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. se prezumă prin prisma relației pe care o avea cu debitorul că, aceasta avea cunoștință de faptul că, soțul său C. a avalizat biletul la ordin care urma să devină scadent la data de 20.11.2020, context în care a fost de acord cu încheierea contractului de donație în privința imobilului pe care îl aveau în proprietate, pentru a evita iminenta executare silită a acestuia.", acest raționament nu influențează soluția finală a instanței de apel, deoarece potrivit art. 1562 alin. (2) C. civ., condiția existenței fraudei din partea terțului contractant este incidentă numai în cazul contractelor cu titlu oneros, or în cauză, înstrăinarea a avut loc printr-un act cu titlu gratuit, instanța de apel constatând și motivând în mod corect existența celorlalte două condiții care au fost întrunite în cauză. Întrucât debitorul la care se referă art. 1562 alin. (1) C. civ. este, în speță, pârâtul C., și nu recurenta - pârâtă E. care este terț față de contractul de credit nr. x/2017, condiția ca actul să fie încheiat în frauda debitorului trebuie analizată exclusiv în persoana pârâtului C.. Această condiție presupune ca debitorul să fi avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor, realizând că prin încheierea actului și-a creat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate, astfel nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenției (dolului) de a-l păgubi pe creditor. Or, instanța de apel a reținut în fapt, că debitorul C., împreună cu soția acestuia, pârâta E. au donat imobilul situat în Beclean, strada x, nr. 41, județul Bistrița Năsăud către F. prin contractul de donație autentificat sub nr. x/24.09.2020, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că debitorul nu figurează cu venituri sau instrumente financiare care să poată face obiectul executării silite. Față de aceste împrejurări de fapt reținute de către instanța de apel, rezultă că pârâtul a conștientizat că prin încheierea contractului de donație și-a creat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate și a produs un prejudiciu creditorului, în sensul art. 1562 alin. (1) C. civ.. Susținerile recurenților nu pot fi, așadar, primite, instanța de apel făcând o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 1562 C. civ. la situația de fapt stabilită. Cât privește celelalte critici ale recurenților subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform cărora nu a analizat toate argumentele acestora din apărare, hotărârea instanței de apel fiind nemotivată sub acest aspect. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că instanța de apel a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și a răspuns argumentelor părților din apel, motivarea deciziei pronunțate în apel cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost menținută sentința primei instanțe, cu referiri exprese la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate și la dispozițiile de drept material aplicabile. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă în dispozitiv instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Raportat la aceste aspecte, recurenții ar fi trebuit să invoce și să demonstreze incidența uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu conține precizări care să reprezinte o argumentare în fapt și în drept a vreunei critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel care să poată fi circumscrisă acestui motiv de recurs, în sensul că recurenții nu au arătat în ce manieră instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceștia nefăcând nimic altceva decât să reia, în esență, aspecte susținute și în cadrul etapei procesuale a apelului și să își exprime nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a analizat cauza. În primul rând, recurenții susțin că instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că recurenții au încheiat contractul "cu puțin timp înainte" de scadența obligației recurentului C., iar în al doilea rând, aceasta a motivat că nu prezintă relevanță deschiderea procedurii insolvenței față de D. S.R.L. și nu a analizat susținerile recurenților referitoare la lipsa intenției de a frauda a recurentului C., prin prisma mai multor elemente de fapt enunțate de acesta. Înalta Curte constată că recurenții, invocă prevederile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. doar pentru a relua în fața instanței de recurs susțineri ce au fost deja analizate de către instanța de apel, aceștia tind, în realitate, la reaprecierea situației de fapt și a probelor analizate de către instanța de apel, chestiune ce excedează atribuțiilor instanței de control judiciar, circumscrise cercetării legalității deciziei recurate, din perspectiva cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și care nu vizează și reevaluarea aspectelor de fapt reținute de către instanța de apel. Prin urmare, faptul că recurenții nu sunt mulțumiți de concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății nu justifică incidența în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât această situație nu echivalează cu lipsa motivării sau cu existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale mai sus menționate. Niciuna dintre susținerile subsumate de recurenți acestui motiv de recurs nu se circumscrie ipotezelor pe care textul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. le are în vedere, astfel că ele nu pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate de părți în etapa procesuală a apelului, Înalta Curte va constata că nici criticile subsumate de recurenții pârâți ultimului motiv de recurs nu pot fi primite, dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil în cauză. În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.