ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1306/2025

Ședința publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la 03.05.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x/11.03.2016, de către E., privind renunțarea pârâtei B. la succesiunea defunctului F., decedat la 02.09.2015, respectiv să se constate că pârâta B. a acceptat în mod tacit succesiunea acestuia.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1236, art. 1237, art. 1238 alin. (2) și art. 1325 C. civ.

Prin cererea adițională formulată la 04.06.2018, reclamantul a mai solicitat: să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x/2017 de către E. privind neacceptarea succesiunii defunctului F., decedat la 02.09.2015, de către pârâta C.; să se constate că pârâta C. a acceptat în mod tacit succesiunea defunctului F., decedat la 02.09.2015; să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. x/2017 și a suplimentului la acesta cu nr. x/2017, emis de E. în ceea ce privește moștenitorii străini de succesiunea lui F., decedat la 02.09.2015 și constatarea calității de moștenitori a acestui defunct a pârâtelor C. și B..

În drept, reclamantul a invocat art. 1134, art. 1111, art. 1236, art. 1237, art. 1238 alin. (2) și art. 1325 C. civ.

Prin sentința cvivilă nr. 415/27.02.2019, Judecătoria Alba Iulia a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Alba.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă, la 22.03.2019, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 824/30.05.2019, Tribunalul Alba, secția 1 civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. și, în consecință, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții C., B. și G..

Prin decizia civilă nr. 138/19.02.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 824/2019, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2018, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond - Tribunalul Alba.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă, sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 3062/20.12.2022, Tribunalul Alba, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții C., B. și D., a obligat reclamantul la plata către pârâtul D., a sumei de 2380 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2212/06.06.2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 3062/20.12.2022, a Tribunalului Alba, secția I civilă.

Împotriva deciziei nr. 2212/06.06.2024 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7,8 C. proc. civ., reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel sau primei instanțe.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a reținut, la pagina 13 din decizia recurată, că acesta nu justifică un interes cu privire la petitele 1, 2 și 3 din cererea adițională, raportat la modalitatea în care a fost soluționată cauza, respectiv că pârâta C. nu justifică calitate procesuală pasivă.

Aceste considerente sunt nelegale în condițiile în care aceste excepții nu au fost puse în discuția părților, iar din dispozitivul hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză rezultă că instanțele s-au pronunțat pe fondul cauzei în contradictoriu cu pârâta C..

În acest context, instanța de apel a soluționat cauza față de pârâta C. în mod nelegal, apreciind doar prin considerentele hotărârii că recurentul nu justifică un interes față de această pârâtă și că pârâta nu are calitate procesuală pasivă, raportat la soluția dată cererii de chemare în judecată.

Chestiunea referitoare la calitatea procesuală a părților și interesul reclamantului de a acționa în judecată împotriva tuturor intimaților-pârâți a fost deja tranșată de Curtea de Apel Alba Iulia în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 138/2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a soluționat greșit critica privind omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra celor trei petite din cererea adițională, respectiv critica privind nemotivarea soluției date cererii adiționale.

Deși instanța de apel a reținut, la pagina 11 din decizia recurată, că este adevărat că în cuprinsul sentinței nu sunt menționate expres considerentele instanței de fond cu privire la motivele pentru care instanța a apreciat nefondată cererea adițională, cu toate acestea, a apreciat că nu se mai impune analiza cererii adiționale a recurentului, cât timp nu s-a dispus nulitatea declarației de renunțare la succesiune formulată de pârâta B., respectiv nu se mai justifică analizarea pretențiilor cu privire la pârâta C., aceasta având calitate procesuală pasivă în cauză doar în cazul în care s-ar fi admis petitele cu privire la pârâta B. și, deci, s-ar fi impus redezbaterea succesiunii lăsate de defunct.

Aceste argumente, respectiv faptul că nu se mai impune analiza cererii adiționale în raport de soluția dată capetelor de cerere vizând pe pârâta B., nu au fost stabilite de prima instanță (nu a făcut nici o referire la capetele de cerere din cererea adițională), ci doar de către instanța de apel, care s-a substituit în mod nejustificat, în omisiunea pronunțării judecătorului fondului, și a apreciat că aceasta a fost voința și intenția acestuia.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut sumar, la pagina 13, că nu va analiza criticile relative la declarația de neacceptare a succesiunii dată de pârâta C., deoarece menține soluția primei instanțe de respingere a pretențiilor formulate în contradictoriu cu pârâta B., context în care recurentul nu justifică un interes în anularea declarației de neacceptare a fostei sale soacre și raportat la modalitatea în care a fost soluționată cauza, aceasta nu deține calitate procesuală pasivă în cauză.

Or, față de dispozițiile art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. civ., fără o minimă analiză a motivelor, argumentelor și susținerilor părților, instanța de fond nu a examinat fondul cauzei și nu a motivat hotărârea potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța având obligația de a se pronunța cu privire la toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost învestită, respectiv față de toate părțile implicate în conflictul judiciar.

Nu poate constitui o aducere la îndeplinire a acestei îndatoriri a instanței de fond, respectiv a instanței de apel, soluționarea capetelor din cererea adițională, implicit, prin soluția dată unui alt capăt de cerere.

Deși aceste critici au fost invocate în cererea de apel, Curtea de Apel Alba Iulia le-a respins cu o motivare neconformă, decizia recurată fiind contrară exigențelor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În cauză, cele două instanțe de fond nu au răspuns tuturor cererilor cu care au fost sesizate, nefinalizând cercetarea fondului tuturor cererilor cu care au fost învestite, ipoteză în care hotărârile judecătorești pronunțate în cauză sunt nemotivate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel din al doilea ciclu procesual a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 138/2020, pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, prin care a fost tranșată chestiunea legată de interesul recurentului în promovarea demersului judiciar și respectiv de calitatea procesuală a tuturor părților.

Prin decizia recurată, instanța de apel a făcut aprecieri cu privire la lipsa interesului recurentului de a acționa în judecată împotriva pârâtei C. și respectiv lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte în prezentul dosar, raportat la modalitatea în care s-a soluționat petitul privind nulitatea declarației de renunțare a pârâtei B..

Aspectele legate de calitatea procesuală pasivă a pârâților, inclusiv în privința intimatei C., dar și cu privire la interesul recurentului în formularea acțiunii, au făcut deja obiectul analizei instanței de apel din primul ciclu procesual. În considerentele deciziei civile nr. 138/2020 nu se regăsește condiționarea calității procesual pasive a intimatei C. în raport cu soluția ce se va da petitului privind nulitatea absolută al declarației de renunțare la succesiune dată de intimata B..

Instanța de apel din primul ciclu procesual a analizat calitatea părților și interesul în mod global, în legătură cu întreg litigiul ce a fost dedus judecății, fără a face vreo mențiune în sensul celor reținute de Curtea de Apel Alba Iulia în al doilea ciclu procesual.

În motivarea deciziei nr. 138/2020, cu referire la interesul recurentului și calitatea procesuală a părților, instanța de apel a reținut că reclamantul are calitatea de persoană interesată în a cerere constatarea nulității declarației de renunțare la succesiune a fostei sale soții și a declarației de neacceptare a moștenirii de către soția supraviețuitoare, respectiv că reclamantul are calitate procesuală activă în cererea cu care a învestit prima instanță, deoarece interesul său de a acționa în judecată este unul concret, determinat, după cum este și legitim, personal, născut și actual.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat interpretarea greșită a art. 524 și art. 1236 din C. civ. în ceea ce privește cauza ilicită și imorală a declarației de renunțare la succesiune dată de intimata B. în data de 11.03.2016.

Recurentul a prezentat situația de fapt a litigiului și a arătat că declarația de renunțare la succesiune are cauză ilicită și imorală, fiind dată doar în scopul de a obține admiterea cererii reconvenționale formulate în procesul de divorț, în contextul în care, de la data decesului numitului F., intimata pârâtă H., în calitate de fiică, a exercitat acte de acceptare tacită a succesiunii prin folosirea bunurilor care fac parte din masa succesorală a defunctului, aceasta locuind în imobilul defunctului cel puțin până la data la care a dat declarația de renunțare.

De la data decesului defunctului (septembrie 2015) și până la data declarației (martie 2016), pârâta a efectuat acte de acceptare tacită a succesiunii defunctului său tată, renunțarea la succesiune fiind valabilă și producând efecte numai dacă succesibilul nu și-a exercitat anterior dreptul de opțiune, având în vedere că acceptarea succesiunii este irevocabilă.

Declarația de renunțare la succesiune este bazată pe o cauză ilicită și imorală reprezetând un mijloc de a susține poziția procesuală în dosarul de divorț în vederea obținerii pensiei de întreținere, intimata B. micșorându-și patrimoniul intenționat pentru a obține beneficiile și satisfacțiile materiale solicitate prin cererea reconvențională din dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Alba Iulia.

Instanța de apel a interpretat greșit normele legale aplicabile, reținând că intimata nu și-a micșorat patrimoniul, ci a refuzat o majorare a patrimoniului. Textul art. 524 C. civ. prevede că are dreptul la întreținere numai cel care se află în nevoie, or, intimata în mod deliberat a renunțat la bunurile ce îi reveneau prin succesiune pentru a beneficia de o pensie de întreținere de 250 RON/lunar.

Cu privire la cauza ilicită și imorală a declarației de neacceptare a succesiunii, dată de intimata pârâtă C., recurentul a arătat că această declarație a fost dată doar pentru a susține poziția intimatei B. în cadrul procesului de divorț cu recurentul și pentru admiterea cererii reconvenționale de obligare a recurentului la plata pensiei de întreținere.

Recurentul a susținut că declarația de neacceptare a succesiunii a fost dată la aproximativ 2 ani de la decesul defunctului, cu depășirea termenului de opțiune succesorală prevăzut de art. 1103 C. civ. și nici nu a fost dovedită existența înscrisului menționat la art. 1111 C. civ.

Or, intimata C. a efectuat acte de acceptare tacită a succesiunii în termenul de opțiune succesorală, declarația de neacceptare fiind bazată pe o cauză ilicită și imorală, reprezentând un mijloc de a susține poziția intimatei B. în procesul de divorț.

Printr-o altă critică susbumată acestui motiv de casare, recurentul a invocat interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1103, art. 1108, art. 1110-1112 din C. civ.

Instanța a analizat greșit caracterul juridic al declarației de renunțare la moștenire prin raportare la dispozițiile art. 1110 C. civ., care, la alin. (1) lit. b) prevede expres că renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau a mai multor moștenitori determinați, reprezintă un act de acceptare tacită a moștenirii.

Potrivit declarației de renunțare la succesiune a intimatei H., autentificată de I. sub nr. x/11.03.2016, aceasta a declarat că renunță la succesiunea defunctului său tată. Declarația de renunțare a fost dată în termenul de opțiune succesorală de 1 an și a produs efecte, în condițiile în care a fost avută în vedere de notarul public la momentul întocmirii certificatului de moștenitor nr. x/2017.

Intimata nu putea să renunțe la o succesiune pe care nu acceptat-o. În cauză, intimata a acceptat tacit succesiunea pentru ca ulterior să renunțe la aceasta în favoarea mamei sale, intimata C. și a fratelui acesteia, intimatul D..

În schimb, intimata a dat, în termenul de opțiune succesorală, declarația de renunțare la moștenire atacată, în formă autentică, deci cu respectarea dispozițiilor art. 1120 C. civ., iar renunțarea la moștenire conduce la incidența dispozițiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) C. civ., în sensul că intimata nu ar fi putut renunța la ceva ce nu îi aparține, respectiv la o moștenire pe care nu a înțeles să o accepte.

Din aceste considerente, în opinia recurentului, hotărârea instanței de fond este nelegală, textul de lege fiind interpretat în mod greșit.

De asemenea, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 1121 alin. (1) C. civ., în susținerea faptului că renunțarea nu reprezintă o acceptare tacită a moștenirii. Acest text legal nu are nicio legătură cu acceptarea tacită reglementată de art. 1110 C. civ., iar cele două texte legale nu se exclud reciproc.

Printr-o altă critică, recurentul a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că nu este vorba despre o acceptare tacită prin folosință a apartamentului nr. x, cu motivarea că, raportat la modalitatea în care s-a făcut declarația de renunțare, nu sunt incidente dispozițiile menționate, iar folosirea imobilului ce a făcut parte din masa succesorală după defunct nu poate avea valoarea unei acceptări tacite a moștenirii, această motivare fiind în totală contradicție cu dispozițiile art. 1111 C. civ., pe care instanța nu 1-a analizat, deși a fost invocat de reclamant. În situația în care un moștenitor legal a acceptat expres sau tacit o succesiune, nu mai poate renunța la aceasta. Or, intimata-pârâtă B. a acceptat, în mod tacit, succesiunea, deoarece a locuit în apartamentul ce a intrat în masa succesorală, a adus unele îmbunătățiri, a achitat taxele aferente, locuind acolo cu recurentul până când acesta a fost obligat să părăsească domiciliul conjugal, dar și după acest moment, toate aceste manifestări fiind considerate acte de acceptare tacită a moștenirii.

În atare situație, concluzionând, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit textele legale, apreciind că locuirea în imobilul pârâtului nu reprezintă acte de acceptare tacită.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la 11.11.2024, intimații-pârâți B., C. și D. au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimații au arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la excepții pe care să nu le fi pus în discuția părților. În al doilea ciclu procesual, instanța de apel a reținut că nu va analiza criticile privind declarația de neacceptare a succesiunii dată de pârâta C. întrucât, fiind menținută soluția pronunțată de prima instanță, de respingere a pretențiilor formulate în contradictoriu cu pârâta H., reclamantul nu justifică interes în anularea declarației de neacceptare a soacrei sale, iar pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă a acesteia se justifică și se menține doar în contextul în care se anulează/constată nulă declarația de renunțare a fiicei sale, ceea ce nu este cazul. Acest raționament juridic nu echivalează cu pronunțarea instanței de apel asupra excepției lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive a intimatei x fără a le pune în discuție, ci reprezintă respectarea dispozițiilor deciziei din primul ciclu procesual și a silogismului logic potrivit căruia soluționarea petitelor din acțiunea principală are impact asupra celor din cererea adițională, prin prisma pretențiilor formulate.

În mod corect și legal instanța de apel a analizat mai întâi temeinicia criticilor cu privire la declarația dată de pârâta H., deoarece în funcție de admiterea sau respingerea acestora se impunea sau nu analizarea celorlalte motive care vizau declarația pârâtei C..

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimații au arătat că nu este incident, instanța de apel nu a omis să se pronunțe cu privire la petitele 1,2 și 3 din cererea adițională, ci a argumentat explicit în pagina 13 din considerente motivul pentru care acestea nu se mai impun a fi analizate față de soluția pronunțată cu privire la cererea principală.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., intimații au arătat că, prin decizia nr. 138/2020, Curtea de Apel Alba Iulia reține faptul că reclamantul urmărește prin acțiunea sa o redezbatere a succesiunii defunctului F.. Or, apare ca fiind evident că atâta vreme cât instanțele au statuat că nu există motive de anulare a declarației de renunțare dată de intimata B., nu se mai impun a fi analizate celelalte pretenții, întrucât nu se ajunge la o redezbatere a succesiunii defunctului F.. Prin maniera în care instanța de apel a analizat prezenta cauză nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, întrucât nu exista o soluție prin care să se admită excepția lipsei de interes a recurentului în formularea acțiunii.

Pe de altă parte, întreg raționamentul juridic invocat în susținerea acestor trei motive de casare pornește de la o premisă greșită, întrucât prin decizia civilă nr. 138/2020 Curtea de Apel Alba Iulia s-a pronunțat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului recurent, și nu cu privire la alte excepții.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimații au arătat că aspectele prezentate în cuprinsul paginilor 10-22 reprezintă critici de temeinicie a modalității de apreciere a probațiunii administrate, aspect inadmisibil în recurs. Totodată pasajele și presupusele statuări ale Curții de Apel prin decizia nr. 138/2020 reprezintă interpretării proprii ale recurentului care nu se regăsesc sub nici o formă în analiza efectuată de către instanța de apel în primul ciclu procesual.

Contrar celor susținute de către recurent, instanța de apel a analizat materialul probator, procedând la coroborarea probelor administrate și concluzionând, a reținut că nu suntem în prezența unei cauze ilicite.

Deși se invocă considerentele deciziei civile nr. 138/2020 pronunțată de către Curtea de Apel Alba Iulia în acest dosar, analiza instanței de apel a fost circumscrisă doar calității procesuale active.

Aspectele pe care recurentul le invocă în cererea de recurs cu privire la probatiunea administrată într-un alt dosar civil nu pot demonstra existența unei cauze ilicite și nici a unei stări conflictuale existente între cei doi foști soți la data de 11.03.2016, cum greșit se susține.

Recurentul trebuia să facă dovada scopului ilicit/imoral al declarației la data la care intimata a dat acea declarație de renunțare la succesiunea rămasă de pe urma tatălui său. Cu alte cuvinte, recurentul ar fi trebuit să demonstreze că la data la care intimata a dat declarația de renunțare la succesiune a urmărit în mod deliberat să atragă obligația recurentului de a-i achita o pensie de întreținere în cadrul procesului de divorț.

În mod corect și legal a reținut instanța de apel faptul că recurentul nu a indicat ce dispoziții legale sau de ordine publică nu au fost respectate de către intimata de ordin 1 pentru a atrage natura ilicită sau imorală a actului.

Totodată, instanța de apel în mod legal a reținut faptul că intimata H. nu și-a micșorat intenționat patrimoniul, ci doar nu a optat pentru majorarea acestuia, astfel încât recurentul nu poate ataca actele care reprezintă un refuz de îmbogățire, ci doar acele acte prin care anumite bunuri au ieșit fraudulos din patrimoniul creditorului obligației de întreținere, deci nu și cele prin care nu s-au adus valori/bunuri noi în patrimoniul soției. Pe de altă parte, corect a fost reținut de către instanța de apel faptul că "starea de nevoie a intimatei H. nu a fost creată ca urmare a renunțării la moștenirea lăsată de defunctul său tată, ci exista anterior acestui moment, chiar apelantul recunoscând că soția sa este încadrată în grad de handicap din anul 2013."

În ceea ce privește presupusa acceptare tacită a moștenirii defunctului F. exercitată de către intimata de ordin 2, respectiv numita C., aceasta nu a exercitat acte de folosință a bunurilor succesorale și nici nu a deținut și utilizat bunurile succesorale în calitate de moștenitor, ci în considerarea calității de coproprietar pe care o deține cu privire la aceste imobile.

Cât privește incidența prevederilor art. 1111 C. civ., asa cum recunoaște și recurentul prin mandatarul său, acest text de lege are în vedere ipoteza declarațiilor de neacceptare pe care un succesibil le dă în interiorul termenului de opțiune succesorală. Aceasta nu înseamnă că succesibilul nu poate da, după trecerea termenului de opțiune succesorală, o declarație în care să recunoască în fața notarului că nu a făcut acte de acceptare exprese sau tacite ale succesiunii la care ar fi avut vocație.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19.03.2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2212 din 06 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

A stabilit termen de judecată în ședință publică, la 11.06.2025, ora 9

00

, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a învederat că instanța de apel a reținut că reclamantul nu justifică un interes cu privire la petitele 1,2 și 3 din cererea adițională și că pârâta C. nu justifică calitate procesuală pasivă în cauză, excepții care nu au fost invocate din oficiu și nu au fost puse în discuția părților, în condițiile în care chestiunea referitoare la calitatea procesuală a părților și interesul reclamantului a fost tranșată prin decizia de casare nr. 138/2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în primul ciclu procesual.

Înalta Curte notează că, prin demersul judiciar, recurentul-reclamant a solicitat să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x/11.03.2016, privind renunțarea pârâtei B. la succesiunea defunctului F., decedat la 02.09.2015, respectiv să se constate că pârâta B. a acceptat în mod tacit succesiunea acestuia.

Prin cererea adițională formulată ulterior, reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. x/2017 privind neacceptarea succesiunii defunctului F., decedat la 02.09.2015, de către pârâta C.; să se constate că pârâta C. a acceptat în mod tacit succesiunea defunctului F., decedat la 02.09.2015; să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. x/2017 și a suplimentului la acesta cu nr. x/2017, în ceea ce privește moștenitorii străini de succesiunea lui F., decedat la 02.09.2015 și constatarea calității de moștenitori a acestui defunct a pârâtelor C. și B..

Prin decizia de casare nr. 138/19.02.2020, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că "reclamantul are calitate procesuală activă în cererea cu care a învestit prima instanță deoarece interesul său de a acționa în judecată este unul concret respectiv determinat, după cum este și legitim, personal, născut și actual, cu alte cuvinte reclamantul se găsește în postura de a porni acțiunea civilă pentru că vrea să evite ceea ce apreciază a fi pentru el o pierdere patrimonială - plata lunară a pensiei de întreținere, iar ceea ce urmărește să câștige i-ar asigura lui însuși un folos practic, acțiunea formulată fiind una care nu contravine legii sau regulilor de conviețuire socială."

Această statuare- interesul și calitatea procesuală activă a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată- a intrat în puterea de lucru judecat, cauza fiind trimisă în rejudecare tocmai raportat la interesul justificat al recurentului-reclamant în promovarea demersului judiciar, potrivit celor arătate. Astfel, în primul ciclu procesual nu s-a statuat cu privire la justificarea calității procesuale pasive a pârâtei C., așa cum susține în mod eronat recurentul.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, prin decizia recurată nu au fost ignorate sau încălcate aceste statuări, iar cauza nu a fost soluționată din perspectiva unor excepții procesuale nepuse în discuția contradictorie a părților, cum eronat pretinde acesta.

În rejudecare, analizând criticile deduse judecății prin motivele de apel, în conformitate cu îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare, instanța de apel a apreciat că declarația de neacceptare a succesiunii dată de pârâta B. nu este afectată de o cauză ilicită sau imorală, sens în care criticile reclamantului sub acest aspect au fost considerate, ca nefondate.

În acest context, ignorat în mod voit de către recurent, instanța de apel a constatat, în mod corect, că nu se mai impune analizarea criticilor privind cauza ilicită a declarației de neacceptare a succesiunii dată de pârâta C. (mama pârâtei B. și soacra reclamantului), având în vedere faptul că, pe de o parte, reclamantul nu justifică interes în anularea declarației de neacceptare a soacrei sale, iar pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă a acesteia este justificată doar dacă declarația de neacceptare a fiicei sale ar fi fost anulată, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

Prin urmare, instanța de apel nu a soluționat cauza din perspectiva unor excepții procesuale, care să nu fi fost invocate și puse în discuție potrivit legii (în dispozitivul deciziei recurate nu se regăsește o astfel de soluție), ci a expus considerente teoretice privind lipsa de eficacitate a analizării unor critici raportat la respingerea, ca nefondate, a altor critici.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, Înalta Curte constată că doar în ipoteza în care declarația de neacceptare a pârâtei H. ar fi fost afectată de cauza de nulitate invocată, respectiv cauza ilicită, s-ar fi impus și analiza valabilității declarației de neacceptare a mamei acesteia. În caz contrar, o astfel de analiză era lipsită de utilitate în economia cauzei, întrucât atâta timp cât pârâta- fosta soție a recurentului- era considerată străină de moștenire, recurentul nu justifica niciun interes în anularea declarației celeilalte pârâte- fosta soacră a sa- deoarece nu avea calitatea de creditor al acesteia sau de succesibil față de defunct.

Totodată, Înalta Curte relevă că problema de drept referitoare la justificarea interesului reclamantului în constatarea nulității declarației de neacceptare a succesiunii a soacrei sale a reprezentat o apărare formulată pe calea întâmpinării în apel, iar nu o excepție procesuală propriu-zisă, cu privire la care reclamantul avea posibilitatea să își expună punctul de vedere pe calea răspunsului la întâmpinare sau a notelor scrise, în exercitatea dreptului la apărare. În plus, instanța devolutivă avea îndatorirea, în conformitate cu art. 22 din C. proc. civ., ca prin considerentele hotărârii pronunțate, să analizeze apărarea formulată și să aprecieze asupra temeiniciei acesteia.

Împrejurarea că reclamantul nu a combătut apărările formulate prin întâmpinare reprezintă o modalitatea în care acesta a înțeles să-și exercite dreptul la apărare și nu poate fi invocată în litigiul pendinte ca o neregularitate a instanței de apel, care era obligată să analizeze și apărările intimaților.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu își găsește aplicabilitatea.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel nu a examinat deloc fondul cauzei sub aspectele invocate prin cererea adițională, astfel încât hotărârea pronunțată nu răspunde exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea atacată fiind nemotivată conform legii.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentul reiterează aspectele învederate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., privind neanalizarea, de către instanță, a criticilor având ca obiect declarația de neacceptare a succesiunii a pârâtei C. (mama pârâtei H.).

Prin urmare, considerentele instanței de recurs expuse în cadrul motivului de recurs antereferit rămân valabile și pentru a justifica de ce abordarea instanței de apel, în expunerea silogismului juridic care a fundamentat soluția adoptată, nu reprezintă o nemotivare, în sensul invocat de către recurentul-reclamant.

Sub un al doilea aspect, privind o eventuală încălcare a dreptului la un proces echitabil printr-o pretinsă nemotivare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanță a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a dreptului la un proces echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Din această perspectivă, în jurisprudența Curții Europene s-a reținut în mod constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Deși obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, Curtea Europeană a subliniat că noțiunea de proces echitabil impune ca jurisdicțiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esențiale care au fost invocate.

Astfel, motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite.

În jurisprudența Curții europene s-a arătat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România).

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte constată că motivarea instanței de apel este una care întrunește exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fiind menționate în mod clar și coerent argumentele avute în vedere de instanța devolutivă la soluționarea cauzei, iar dreptul la un proces echitabil a fost respectat.

Față de cele arătate, critica cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ., Înalta Curte notează că acesta sancționează cu nelegalitatea hotărârea dată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

În acest sens, recurentul pretinde că, în rejudecare, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare, prin care a fost tranșată chestiunea interesului reclamantului și calitatea procesuală a tuturor părților, în considerentele acelei decizii neregăsindu-se condiționarea calității procesual pasive a intimatei C. în raport de soluția ce se va da petitului privind nulitatea absolută a declarației de renunțare la succesiune dată de intimata B..

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat întocmai îndrumările obligatorii din decizia civilă nr. 138/19.02.2020, și a soluționat cauza cu luarea în considerare a interesului justificat al reclamantului în exercitarea cererii de chemare în judecată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că autoritatea de lucru judecat a acestei decizii vizează exclusiv calitatea procesuală activă a recurentului-reclamant în promovarea acțiunii, iar nu întreg cadrul procesual, cum eronat susține acesta.

În acest sens, prin decizia de casare s-a reținut că reclamantul are calitatea de persoană interesată în a cere constatarea nulității declarației de renunțare la succesiune a fostei sale soții și a declarației de neacceptare a moștenirii de către soția supraviețuitoare, el urmărind pe această cale să dovedească că în situația în care pârâta ar fi cules moștenirea tatălui său, alături de mama și fratele său, nu s-ar fi aflat în stare de nevoie având posibilitatea de a se întreține din valorificarea sau exploatarea folosinței cotelor - părți din dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile care au făcut obiectul dezbaterii succesorale.

Prin aceeași decizie, s-a mai reținut că "reclamantul are calitate procesuală activă în cererea cu care a învestit prima instanță deoarece interesul său de a acționa în judecată este unul concret respectiv determinat, după cum este și legitim, personal, născut și actual, cu alte cuvinte reclamantul se găsește în postura de a porni acțiunea civilă pentru că vrea să evite ceea ce apreciază a fi pentru el o pierdere patrimonială - plata lunară a pensiei de întreținere, iar ceea ce urmărește să câștige i-ar asigura lui însuși un folos practic, acțiunea formulată fiind una care nu contravine legii sau regulilor de conviețuire socială".

Concluzia deciziei de casare a fost că legitimarea procesuală activă a reclamantului subzistă în raport de toate părțile pârâte, deoarece reclamantul urmărește prin acțiunea sa să provoace o redezbatere a succesiunii lui F., iar o atare constatare a drepturilor succesorale legale implică chemarea în proces a tuturor celor care dețin vocație succesorală, așadar a tuturor părților pârâte.

În plus, în primul ciclu procesual nu s-a statuat cu privire la justificarea calității procesuale pasive a pârâtei C. și la relația de interdependență între modalitate de soluționare a cererii având ca obiect constatarea nulității declarației de renunțare la succesiune a fostei sale soții și a cea prin care se solicita constatarea nulității declarației de neacceptare a moștenirii de către soția supraviețuitoare, așa cum susține în mod eronat recurentul.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că pricina nu a fost soluționată din perspectiva vreunei excepții procesuale care să excludă din cadrul procesual vreuna din părțile chemate în judecată de către reclamant, ci a fost soluționată pe fondul pretențiilor deduse judecății, acțiunea fiind respinsă, ca netemeinică, soluție menținută și în calea de atac a apelului, prin efectul respingerii căii de atac exercitate de către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare a fost respectată, iar critica de nelegalitate nu poate fi primită, urmând a fi respinsă ca atare.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte evocă că acesta se referă la situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, printr-o primă critică, recurentul pretinde că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 524 și art. 1236 din C. civ. referitor la cauza ilicită și imorală a declarației de renunțare la succesiune dată de intimata B. la 11.03.2016.

Înalta Curte reține că potrivit art. 524 din C. civ., "Are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sau bunurile sale.", iar, potrivit art. 1236 din C. civ., "(1) Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală. (2) Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri."

Pretinzând interpretarea eronată a acestor texte legale, recurentul susține că declarația de renunțare la succesiunea tatălui său a pârâtei B. a fost dată cu scopul admiterii cererii reconvenționale formulate de către aceasta în procesul de divorț, prin care se solicita acordarea unei pensii de întreținere pentru incapacitate de muncă survenită în timpul căsătoriei.

În acord cu statuările instanței de apel, Înalta Curte decelează că pârâta B. nu și-a micșorat intenționat patrimoniul prin declarația de neacceptare a succesiunii tatălui său, ci doar nu a optat pentru majorarea acestuia, situație ce nu se circumscrie cauzei ilicite și imorale, astfel cum este reglementată de art. 1236 din C. civ. invocat de recurentul-reclamant.

În acest sens, din actele și lucrările dosarului rezultă că declarația de neacceptare a succesiunii a fost dată de către pârâta B. la data de 11.03.2016, iar acțiunea de divorț, obiect al dosarului nr. x/2016 a fost introdusă ulterior de recurent, în calitate de reclamant, pe rolul Judecătoriei Alba Iulia, la data de 15.04.2016. În cadrul acestui litigiu, pârâta Rusan a formulat cererea reconvențională, prin care a solicitat acordarea pensiei de întreținere la data de 19.09.2016. Pensia de întreținere a fost solicitată pentru incapacitate de muncă survenită în timpul căsătoriei, problemele de sănătate ale pârâtei debutând la nivelul anului 2007, aceasta fiind încadrată cu grad de handicap la nivelul anului 2013.

În acest context al stării de sănătate a pârâtei și a raporturilor dintre părți, recurentul fiind cel care a inițiat acțiunea de divorț, nu se poate reține că necceptarea succesiunii tatălui pârâtei anterior introducerii divorțului de către recurent, respectiv anterior formulării cererii reconvenționale având ca obiect acordarea pensiei de întreținere, a fost realizată cu un scop și o cauză ilicită, imorală sau contrară ordinii publice.

Așa cum în mod corect a reținut instanța devolutivă, Înalta Curte subliniază că starea de nevoie a pârâtei Rusan nu a fost creată, ca urmare a renunțării la moștenirea defunctului său tată, ci exista anterior acestui moment, iar cauza ilicită nu poate viza un refuz de îmbogățire, ci doar acele acte prin care anumite bunuri ar fi ieșit în mod fraudulos din patrimoniul creditorului obligației de întreținere (pârâta B.).

Totodată, declarația de neacceptare a succesiunii a fost dată anterior înregistrării acțiunii de divorț, adică la un moment în care nu se prefigura o stare de nevoie din partea pârâtei, susținerea în sens contrar a recurentului fiind una pur speculativă.

În ce privește dispozițiile art. 524 din C. civ. privind starea de nevoie a beneficiarului pensiei de întreținere, Înalta Curte subliniază că, din probele administrate de către instanțele devolutive cu prilejul cercetării judecătorești asupra existenței sau inexistenței cauzei ilicite, a căror analiză și interpretare nu se poate reitera în calea extraordinară de atac a recursului, a rezultat că intimata H. a dovedit atât afecțiunile ce au condus la pierderea capacității de muncă, cât și veniturile insuficiente de care dispune în prezent.

Pe de altă parte, o eventuală interpretare sau aplicare greșită a acestui text legal ar fi avut relevanță în procesul de divorț în care s-a dezbătut solicitarea intimatei de acordare a pensiei de întreținere, iar nu în prezenta cauză, având ca obiect anularea declarației de neacceptare a succesiunii pentru cauză ilicită sau contrară legii.

Având în vedere că recurentul nu a dovedit cauza ilicită, imorală sau contrară bunelor moravuri a actului de neacceptare a succesiunii, se relevă că dispozițiile art. 524 și art. 1236 din C. civ. au fost corect interpretate și aplicate de către instanța de apel, astfel încât critica de nelegalitate cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată.

Printr-o a doua critică subsumată aceluiași motiv de recurs, recurentul învederează că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1103, art. 1108, art. 1110, art. 1111, art. 1112 din C. civ.

Înalta Curte reține că potrivit art. 1103 din C. civ., "(1) Dreptul de opțiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moștenirii".

Dispozițiile art. 1108 din C. civ. statuează că "(1) Acceptarea poate fi expresă sau tacită. (2) Acceptarea este expresă când succesibilul își însușește explicit titlul sau calitatea de moștenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată. (3) Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moștenitor."

De asemenea, dispozițiile art. 1110 din C. civ. normează că "(1) Actele de dispoziție juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moștenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte: a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moștenirii; b) renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați; c) renunțarea la moștenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți. (2) De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moștenirii actele de dispoziție, administrare definitivă ori folosință a unor bunuri din moștenire. (3) Actele de conservare, supraveghere și de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul și-a însușit prin ele calitatea de moștenitor. (4) Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moștenirii."

Potrivit art. 1111 din C. civ., "Succesibilul care intenționează să îndeplinească un act ce poate avea semnificația acceptării moștenirii, dar care dorește ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declarație autentică notarială".

Conform art. 1112 din C. civ., "(1) Este prezumat, până la proba contrară, că a renunțat la moștenire succesibilul care, deși cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil, nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală, prin acceptarea moștenirii sau renunțarea expresă la moștenire, în termenul de un an prevăzut la art. 1.103. (2) Prezumția de renunțare operează, după împlinirea termenului de un an de la deschiderea moștenirii, dacă succesibilul, citat în condițiile legii, nu face dovada exercitării dreptului de opțiune succesorală. Citația trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității acesteia, pe lângă elementele prevăzute de C. proc. civ., și precizarea că, dacă succesibilul nu și-a exercitat dreptul de a accepta moștenirea în termenul de decădere prevăzut la art. 1.103, este prezumat că renunță la moștenire."

Apreciind că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit aceste norme de drept material, recurentul susține că pârâta nu putea să renunțe la o succesiune pe care nu a acceptat-o, astfel încât aceasta a acceptat tacit succesiunea pentru ca ulterior să renunțe la aceasta în favoarea mamei sale, intimata C. și respectiv a fratelui acesteia, intimatul D..

Mai arată recurentul că pârâta a făcut acte de acceptare tacită a succesiunii, respectiv a continuat să locuiască în imobilul ce a făcut parte din masa succesorală a defunctului și după decesul acestuia, a achitat taxele aferente proprietății și a adus unele îmbunătățiri imobilului.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că pârâta B. nu a renunțat cu titlu gratuit (oneros) în favoarea vreunui succesor, ci a renunțat impersonal și cu titlu gratuit, partea acesteia din moștenire revenind succesorilor acceptanți.

Astfel, în ce privește declarația de renunțare la succesiune autentificată sub nr. x/11.03.2016, Înalta Curte evocă că aceasta este una pur abdicativă și nu una in favorem, cum susține în mod greșit recurentul.

Prin declarația menționată, intimata H. a menționat că renunță la succesiunea defunctului F. și că nu a efectuat niciun fel de acte sau fapte de acceptare expresă, forțată sau tacită, a acestei succesiuni.

Renunțarea abdicativă este o renunțare propriu-zisă, ca act unilateral de voință, cu existență de sine-stătătoare, care stinge dreptul autorului renunțării. Acest act nu are efecte translative, deoarece renunțătorul nu urmărește să creeze un beneficiu unui terț, nefiind de regulă interesat de persoana căreia îi va profita renunțarea.

Pe de altă parte, renunțarea făcută in favorem nu reprezintă o veritabilă renunțare. Legiuitorul prevede în art. 1.110 două astfel de situații: renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați și renunțarea cu titlu oneros în favoarea tuturor comoștenitorilor sau a moștenitorilor subsecvenți. În aceste situații are loc o acceptare, prin care succesibilul își consolidează titlul de moștenitor, însoțită de acte de înstrăinare inter vivos a drepturilor succesorale.

Așadar, renunțarea in favorem nu este un act unilateral de voință, ci un contract translativ de drepturi, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, după caz, deoarece titularul dreptului renunță în favoarea unei persoane determinate care devine astfel succesorul în drepturi al renunțătorului. Renunțarea își pierde identitatea, fiind absorbită în conținutul unui contract (tranzacție, donație, vânzare), astfel încât se poate vorbi de o renunțare numai în sens figurat.

Astfel fiind, partea de moștenire care ar fi revenit "renunțătorului" va fi dobândită de beneficiarii "renunțării" nu de la defunct mortis causa, ci ca efect al actului încheiat inter vivos, cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege pentru actul în cauză.

Înalta Curte constată că instanțele devolutive au stabilit, în mod corect, caracterul neîntemeiat al susținerilor recurentului, reținând că declarația de renunțare la succesiune în discuție este pur abdicativă, și nu una in favorem.

Urmare a renunțării în condițiile legii, succesibilul care renunță la moștenire este considerat că nu a fost niciodată moștenitor (art. 1121 alin. (1) C. civ.).

Pornind de la această premisă, locuirea și după deces