ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2389/2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 111 din 8 iunie 2023, Tribunalul Bihor-Secția I civilă a respins, ca rămasă fără obiect, cererea formulată de reclamanții A, B și intervenienta C, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, având ca obiect obligație de a face, înregistrată sub nr. x/111/2020, și a respins, ca neîntemeiată, cererea introdusă de reclamanții A, B și intervenienta C, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, având ca obiect contestație împotriva deciziei de validare nr. 6364/20.07.2021, înregistrată sub nr. de dosar x/111/2021.

Împotriva acestei sentințe civile, au formulat apel reclamanții A și B și intervenienta C.

Prin decizia civilă nr. 19 din 10 ianuarie 2024, Curtea de Apel Oradea- Secția I civilă a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a anulat decizia de validare nr. 6364/20.07.2021, a obligat pârâta să emită decizie de acordare a compensațiilor bănești în favoarea reclamanților, pentru suprafața de 4 fălci și 64 prăjini teren agricol și pentru suprafața de 10 ha teren forestier, a respins restul pretențiilor și a menținut soluția de respingere, ca rămasă fără obiect, a acțiunii înregistrate sub nr. de dosar x/111/2020, având ca obiect obligația de a face.

Împotriva acestei decizii civile, la 26 martie 2024, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând apelul, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că actul de vânzare-cumpărare nr. 2410/1935 probează doar dobândirea bunurilor, nu și deținerea proprietății asupra acestora la momentul refugiului, astfel cum impune art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și art. 2 alin. (1) din HG nr. 1120/2006, precum și că, prin corespondența purtată cu instituțiile din Republica Moldova, reclamanții nu au făcut dovada continuității dreptului de proprietate.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, precum și excepția nulității, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ședința publică din 31 octombrie 2024, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității și a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului.

Analizând excepția nulității recursului, Înalta Curte o va admite și va anula recursul, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că motivarea recursului presupune invocarea unor critici de nelegalitate care trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt.

Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Se constată că memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe legale, întrucât recurenta-pârâtă, deși enumeră anumite norme de drept material (art. 1 alin. (1) din Legea 290/2003, art. 4 din Legea nr. 164/2014, art. 2 alin (1) din H.G. 1120/2006), totuși nu formulează critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, învederând doar aspecte care privesc situația de fapt, prin raportare la modul în care instanța de apel a coroborat și a apreciat mijloacele de probă administrate.

Recurenta-pârâtă a susținut că actul de vânzare-cumpărare nr. 2410/1935 probează doar dobândirea bunurilor, nu și deținerea proprietății asupra acestora la momentul refugiului, precum și că reclamanții nu au făcut dovada continuității dreptului de proprietate prin corespondența purtată cu instituțiile din Republica Moldova, la dosarul administrativ de despăgubiri nefiind depusă o dovadă scrisă din care să reiasă că, la momentul refugiului (1944), bunurile se mai aflau în proprietatea autorilor. Ca atare, chiar dacă invocă, în mod formal, aplicarea greșită a unor norme legale, recurenta-pârâtă își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de maniera în care instanța de apel a valorificat înscrisurile depuse la dosar, susținând că, prin raportare la acestea, reclamanții nu au făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra bunurilor, de la data dobândirii lor (1935) și până la data refugiului (1944).

Or, în recurs nu pot fi invocate orice fel de nemulțumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În mod special, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă, presupune enunțarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de instanța de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situația de fapt, prin raportare la modul de interpretare a probelor.

În acest sens, art. 264 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „în vederea stabilirii existenței și inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare”, fiind consacrată libertatea pe care o are instanța în a aprecia asupra forței probante a dovezilor. Doar legalitatea probelor poate fi cenzurată în recurs, nu și modul în care acestea au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință, neputându-se pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă.

Simpla expunere a unor texte de lege și prezentarea unor aspecte de fapt, fără a fi arătate argumentele de drept care să conducă la concluzia interpretării sau aplicării greșite a normelor legale, nu poate conduce la concluzia că recursul este motivat în conformitate cu exigențele legale, astfel că devine aplicabilă sancțiunea nulității, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Față de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată de către intimații-pârâți prin întâmpinare, și va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 19 din 10 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea-Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.