ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2649/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra contestației în anulare, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 martie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. l-au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să recunoască și să încuviințeze executarea silită pe teritoriul României a hotărârii judecătorești pronunțate de Federal Circuit Court of Australia at Melbourne în dosarul nr. x din 2016.

La data de 28 iulie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a V-a civile a aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 1886 din 14 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea, a recunoscut hotărârea pronunțată la 10 august 2016 de instanța australiană în dosarul nr. x 160, a încuviințat executarea ei silită pe teritoriul României și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată, în sumă de 12.003,05 RON.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor de la 12 octombrie 2018 și de la 7 decembrie 2017, pârâtul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 150A/17.02.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; apelantul a fost obligat la plata către intimați a sumei de 3.813,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii și a încheierii de amânare a pronunțării din 6 ianuarie 2020, C. declarat recurs, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, recurentul a susținut faptul că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că sunt motivate contradictoriu și că au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2548/24.11.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de suspendare a judecății recursului și a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 150A/17.02.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La data de 9 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2022, contestația în anulare formulată de contestatorul C. împotriva deciziei nr. 2548 din 24 noiembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 din C. proc. civ.

Contestatorul a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului, cu consecința admiterii acestuia, casării în parte a deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare, în apel, de către Curtea de Apei București, raportat la prevederile art. 508 alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. 497 din același cod.

Consideră că sunt incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când [...] dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale", text de lege care are în vedere greșelile evidente, involuntare, săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante.

În opinia contestatorului, dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale concretizată în raportarea eronată la prevederile Legii nr. 151/2015. Astfel, s-a arătat că, deși Legea nr. 151/2015 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2018, instanța de recurs, în respingerea criticile invocate prin cererea de recurs, se raportează la această lege și la măsurile dispuse în cuprinsul ei, fiind evident că se impune admiterea contestației în anulare, raportat la acest temei de drept.

Din simpla lecturare a considerentelor deciziei contestate, se poate observa că instanța de recurs a făcut referire la Legea nr. 151/2015 care nu se aplică în litigiul dedus judecății, neputând sta la baza motivelor de respingere a recursului.

Subsumat motivului de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorul a arătat că recursul formulat a fost sintetizat pe fiecare critică în parte adusă soluției din apel, însă instanța de recurs nu a analizat și nu a motivat decizia cu privire la toate motivele de recurs, omițând în mod evident să se pronunțe asupra unor critici concrete aduse deciziei pronunțate în apel.

Instanța de recurs, prin decizia contestată, nu a examinat criticile subsecvente ale inexistenței unei reciprocități de fapt concrete între decizia supusă exequatorului și condițiile reciprocității de fapt cu privire la recunoașterea unei hotărâri a instanței australiene în materie civilă, raportat la considerentele dezvoltate de recurent pe aspectul referitor la neîndeplinirea identității părților (adică părțile din procedura de executare trebuie să fie aceleași cu cele din sentința străină) și la neîndeplinirea condiției conform căreia dispozitivul hotărârii a cărei recunoaștere și încuviințare a executării silite se cere trebuie să se refere la o datorie fixă, aceste critici fiind formulate prin cererea de recurs, însă nu au fost analizate de completul de recurs.

Pe acest aspect, urmează a constata că instanța de recurs a analizat critica adusă de recurent cu privire la dovedirea contrarie prezumției legale, raportat la lipsa punctului de vedere propriu al Ministerului Justiției, însă nu a analizat motivul de recurs raportat la neîndeplinirea criteriilor de condiționare a recunoașterii de fapt, așa cum au fost ele comunicate de Guvernul Australian, instanța de recurs precizând doar că "Din această perspectivă, a lipsei dovezii contrare prezumției legale, toate celelalte aspecte invocate de recurent în cadrul acestei prime critici - vizând lipsa unei identități între părțile din dosarul instanței australiene și cel de față și lipsa indicării, în hotărârea străină, a unei datorii fixe - nu au relevanță, deoarece nu pot demonstra, prin ele însele, lipsa reciprocității prezumate; în măsura în care ele au fost invocate și în susținerea următoarei critici, vor fi evaluate în cele ce succed", fără ca ulterior să se regăsească și "evaluarea" instanței de recurs.

Un alt motiv omis de instanța de recurs în soluționarea și motivarea deciziei contestate îl reprezintă critica dezvoltată prin motivele de recurs sub forma criticii regăsite la filele x din recursul formulat, respectiv 2.2. - instanța de apel, în mod nelegal, cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1.097 (1) lit. a) din C. proc. civ. coroborat cu aplicarea și interpretarea greșită a celor cuprinse în art. 663 din același cod.

În final, contestatorul a arătat că un ultim motiv omis de instanța de recurs îl reprezintă critica dezvoltată prin motivele de recurs sub forma criticii regăsite la filele x din recursul formulat, respectiv 2.3. - instanța de apel, în mod nelegal, cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1.097 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. coroborat cu art. 10, art. 31, art. 555, art. 557 și 2.561 alin. (1) din C. civ.

În drept, a invocat dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 din C. proc. civ.

Intimații A. și B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. La termenul de judecată din 6 octombrie 2022, apărătorul intimaților a arătat că aspectul legat de inadmisibilitatea contestației în anulare a fost invocat ca apărare de fond, în considerarea faptului că motivele prezentate în susținerea căii de atac în retractare nu se încadrează în cele prevăzute de dispozițiile legale, iar Înalta Curte a luat act de poziția procesuală a intimaților.

Înalta Curte, analizând contestația în anulare din perspectiva temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

În cadrul motivului de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatorul susține faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale concretizată în raportarea eronată la prevederile Legii nr. 151/2015. Astfel, s-a arătat că, deși Legea nr. 151/2015 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2018, instanța de recurs, în respingerea criticile invocate prin cererea de recurs, se raportează la această lege și la măsurile dispuse în cuprinsul ei, fiind evident că se impune admiterea contestației în anulare, raportat la acest temei de drept.

Potrivit acestui text de lege, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Norma legală evocată reglementează contestația în anulare specială exercitată împotriva hotărârii instanței de recurs, care este rezultatul unei erori materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului.

Sintagma "erori materiale" vizează acele greșeli materiale cu caracter procedural, care au condus la pronunțarea unei soluții eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente ori date materiale importante, existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării hotărârii atacate.

Motivul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. nu poate viza însă aspecte ce țin de judecata în fond a cauzei, constând în aprecierea greșită a probelor administrate în cauză sau interpretarea ori aplicarea greșită a unor dispoziții legale; aceste aspecte se circumscriu unor greșeli de judecată care nu pot fi subsumate noțiunii de eroare materială, specifică contestației în anulare speciale.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte reține că prin considerentele referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 151/2015, instanța de recurs a soluționat un motiv de recurs al contestatorului, realizând o interpretare și o delimitare a dispozițiilor legale evocate de către acesta în cadrul litigiului de recunoaștere a hotărârii străine pe teritoriul României.

Referirile instanței de recurs la un act normativ nu pot constitui o eroare materială de natură procedurală, ci reprezintă înfăptuirea unui element esențial al actului de justiție sub aspectul motivării în drept a hotărârii cu arătarea temeiurilor pe care aceasta se sprijină, în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Instanța supremă a explicat recurentului că Legea nr. 151/2015 nu se aplică raportului juridic dedus judecății, însă chiar și în situația în care acest act normativ s-ar fi aplicat cauzei, tot nu ar fi schimbat soluția dată asupra fondului.

În al doilea rând, aceste considerente referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 151/2015 nu vizează o chestiune de procedură, ci reprezintă verificarea pe care instanța de recurs o face asupra normelor de drept material aplicate în cadrul judecății din apel.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina în fond motivele invocate din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă transformată într-o cale de atac de reformare.

Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice motivat de faptul că nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac, în acest sens fiind și Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza Pshenichny împotriva Rusiei, paragraful 26.

Prin urmare, criticile contestatorului formulate în susținerea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu se circumscriu unei erori materiale în sensul dispozițiilor legale evocate, ci reprezintă, de fapt, nemulțumirea acestuia cu privire la soluția pronunțată de instanța de recurs, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuție în calea extraordinară de atac.

Așadar, nu este incident cazul de anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În cadrul motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorul a arătat că instanța de recurs, prin decizia contestată, nu a examinat criticile subsecvente ale inexistenței unei reciprocități de fapt concrete între decizia supusă exequatorului și condițiile reciprocității de fapt cu privire la recunoașterea unei hotărâri a instanței australiene în materie civilă, raportat la considerentele dezvoltate de recurent pe aspectul referitor la neîndeplinirea identității părților (adică părțile din procedura de executare trebuie să fie aceleași cu cele din sentința străină) și la neîndeplinirea condiției conform căreia dispozitivul hotărârii a cărei recunoaștere și încuviințare a executării silite se cere trebuie să se refere la o datorie fixă.

De asemenea, instanța supremă a omis să se pronunțe pe criticile din recurs ce au vizat faptul că în sentința de faliment "nu este stabilită nicio sumă certă, lichidă și exigibilă", ceea ce contravine art. 663 din C. proc. civ. referitor la executarea silită. Totodată, contestatorul apreciază că instanța de recurs a omis să se pronunțe pe criticile referitoare la faptul că sentința de faliment contravine prevederilor din dreptul român în privința transferului dreptului de proprietate privată.

Cât privește motivul de contestație în anulare reglementat de legiuitor prin art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Contestația în anulare întemeiată pe acest motiv poate fi admisă numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de casare dintre cele prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și cu care a fost învestită în termenul legal.

Neexaminarea distinctă a fiecărei critici subsumate unui motiv de recurs nu constituie însă o omisiune în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., dacă instanța a răspuns motivului de recurs printr-un considerent comun prin gruparea criticilor și cercetarea lor în bloc.

În speță, instanța supremă a realizat un control judiciar real asupra motivelor de recurs, iar împrejurarea că au fost grupate argumentele recurentului și s-a răspuns uneori acestora printr-un considerent comun, s-a datorat caracterului supraabundent al criticilor supuse analizei.

De aceea, instanța de recurs a arătat, în prealabil, că examinarea fiecărui motiv presupune un unic răspuns la criticile prezentate, în urma grupării lor în ipotezele de nelegalitate invocate, fără să fie utilă analiza lor repetată.

Totodată, pentru a fi admisibilă contestația în anulare, trebuie să se constate de către instanța de judecată că nu a fost analizat un motiv de recurs relevant pentru soluționarea cauzei, apt să conducă la o altă soluție decât cea pronunțată prin hotărârea atacată.

În realitate, contestatorul, pe calea prezentei căi de atac în retractare, supune analizei aspecte identice cu cele ce au făcut obiectul judecății anterioare.

Însă aceste aspecte nu pot fi repuse în discuție în cadrul unei contestații în anulare, deoarece această cale extraordinară de atac în retractare nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de anulare invocate de contestatorul C., în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 2548 din 24 noiembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Față de soluția de respingere a contestației în anulare, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe contestatorul C. la plata sumei de 4.000 Euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații B. și A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul C. împotriva deciziei nr. 2548 din 24 noiembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Obligă contestatorul C. la plata sumei de 4.000 Euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2022.