ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2548/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra cererii de suspendare și asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22.03.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. l-au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să recunoască și să încuviințeze executarea silită pe teritoriul României a hotărârii judecătorești pronunțate de Federal Circuit Court of Australia at Melbourne în dosarul nr. x 160 din 2016.

La 28.07.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a V-a Civilă a aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 1886/14.12.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea, a recunoscut hotărârea pronunțată la 10.08.2016 de instanța australiană în dosarul nr. x 160, a încuviințat executarea ei silită pe teritoriul României și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată, în sumă de 12.003,05 RON.

Împotriva acestei sentințe și împotriva încheierilor de la 12.10.2018 și de la 07.12.2017, pârâtul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 150A/17.02.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie; apelantul a fost obligat la plata către intimați a sumei de 3.813,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii și împotriva încheierii de amânare a pronunțării din 06.01.2020, C. a declarat recurs, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, recurentul a susținut că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că sunt motivate contradictoriu și că au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârile atacate sunt nule pentru încălcarea dreptului la apărare.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că la termenul din 06.01.2020, instanța de prim control judiciar în mod nelegal i-a respins solicitarea de emitere a unei adrese către Ministerul Justiției, pentru a comunica punctul de vedere referitor la existența reciprocității de fapt sau de drept în privința recunoașterii efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în România și Australia în materia insolvenței persoanelor fizice.

Apreciind că dreptul de a propune și de a administra probe, ca și dreptul de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii reprezintă o expresie a dreptului la apărare, recurentul a arătat că respingerea cererii de probatorii determină nulitatea hotărârii atacate.

În acest context, a mai precizat că, deși pe parcursului anului 2019 instanța de apel a transmis Ministerului Justiției mai multe adrese prin care i-a solicitat să-i comunice un punct de vedere cu privire la reciprocitatea recunoașterii hotărârilor judecătorești între România și Australia, în condițiile art. 2.561 alin. (2) teza finală C. civ., contrar reținerilor curții de apel, Ministerul Justiției nu a exprimat punctul său de vedere cu privire la această chestiune, ci al Oficiului Procurorului General al Australiei, ceea ce echivalează cu o revenire a instanței asupra încuviințării acestei probe, încălcându-i-se astfel dreptul la apărare. Recurentul a arătat și că instanța de apel nu a sancționat refuzul Ministerului Justiției pentru neîndeplinirea atribuțiilor ce îi revin conform prevederilor art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției din 19.01.2011 și, în mod nepermis, nu i-a dat posibilitatea să răstoarne prezumția legală instituită de prevederile art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ., cu toate că această obligație îi incumba Ministerului Justiției, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Prin urmare, a susținut că respingerea cererii formulate la 06.01.2020, în sensul de a reveni cu adresă la Ministerul Justiției pentru a comunica punctul de vedere cu privire la reciprocitatea, de fapt sau de drept, a recunoașterii hotărârilor judecătorești pronunțate în România și în Australia, "face dovada faptului că administrarea probei în discuție nu era posibilă într-o altă manieră, dreptul la apărare al pârâtului fiind încălcat în mod flagrant prin măsura dispusă de către instanța de apel".

În susținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut caracterul contradictoriu al motivării deciziei, derivat din faptul că, pe de o parte, instanța de apel a reținut că prevederile Legii nr. 151/2015 privind insolvența persoanei fizice nu intraseră în vigoare la data formulării cererii, astfel încât dispozițiile acesteia nu erau incidente în speță, pentru ca ulterior să rețină că "în procedura internă a insolvenței persoanei fizice (art. 58 din Legea nr. 151/2015), administratorii desemnați au atribuția valorificării bunurilor debitorului, astfel încât efectele similare fac parte din ordinea de drept internă, contrar susținerii apelantului".

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 2.561 alin. (2) C. civ. și art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției.

În dezvoltarea acestei critici, a descris măsurile dispuse de curtea de apel în cadrul procedurii de încuviințare a probatoriilor referitoare la solicitarea sa, de emitere a unei adrese către Ministerul Justiției pentru a comunica un punct de vedere, în condițiile art. 2.561 alin (2) C. civ., în ce privește existența reciprocității recunoașterii, de fapt sau de drept, a hotărârilor judecătorești pronunțate în România și în Australia.

În continuare, a arătat că soluția curții de apel, de respingere a solicitării de efectuare a adresei către Ministerul Justiției, cu motivarea că "dacă reciprocitatea între cele două state este menționată în registrul de evidență, nu poate fi reținută teza probatorie a apelantului, iar dacă nu este menționată, absența mențiunii nu echivalează cu dovada contrară stabilită de Ministerul Justiției, așa cum impune C. civ., pentru răsturnarea prezumției", relevă încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., a art. 21 din Constituție privitor la liberul acces la justiție, "în condițiile în care instanța nu a stăruit în aflarea adevărului cu privire existența sau nu a recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești dintre Australia si România, în materie civilă, și și-a depășit atribuțiile".

Argumentând critica potrivit căreia instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 2.561 alin. (2) teza finală C. civ., recurentul a susținut că motivarea deciziei atacate încalcă prevederile art. 147 din Constituția României, în raport cu obligativitatea deciziei nr. 294/11.05.2016 a Curții Constituționale, care a examinat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1.096 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Prin urmare, a susținut că "punctul de vedere al statului român nu trebuia sa fie unul care să rezulte indirect sau să fie dedus dintr-o conduită echivocă manifestată de Ministerul Justiției în cuprinsul unei simple corespondențe adresate instanței de apel, ci punctul de vedere trebuia să fie stabilit de către Ministerul Justiției, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe, așa cum reiese din interpretarea prevederilor art. 2.561 alin. (2) C. civ.."

În cauza de față, recurentul a precizat că a fost făcută dovada inexistenței unui tratat semnat între cele două țări cu privire la recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă, comercială și/sau de faliment, contrar reținerilor curții de apel, iar analiza, de către Ministerul Justiției, a existenței reciprocității în procedura recunoașterii hotărârii instanței australiene în materie civilă se impunea, raportat la condițiile comunicate de autoritățile australiene, în cuprinsul cărora se specifică expres că nu există tratate sau alte acorduri care să reglementeze recunoașterea și executarea reciprocă a sentințelor străine în chestiuni de natură civilă între Australia și România.

În ceea ce privește condițiile impuse de lege pentru recunoașterea și executarea sentințelor emise în Australia, recurentul a susținut că nu există identitate de părți, de vreme ce hotărârea a fost pronunțată în Australia, la cererea Comisarului Adjunct de Impozitare, în timp ce, în cauza de față, reclamanți sunt B. și A.; de asemenea, a mai apreciat că nu este îndeplinită nici cerința ca sentința să se refere la o datorie fixă, întrucât dispozitivul hotărârii a cărei recunoaștere se solicită nu cuprinde obligația debitorului de achitare a unei datorii determinate.

Un alt argument în susținerea nelegalității deciziei atacate vizează aplicarea și interpretarea greșită a art. 955 și 1.097 C. proc. civ., precum și a art. 2.561 și art. 2.562 C. civ., cât timp instanța de apel a reținut că "desemnarea administratorilor prin hotărârea australiană nu are legătură cu dispozițiile Legii nr. 151/2015 aplicabilă raporturilor de drept intern în materia insolvenței persoanei fizice și nu produce efecte grave, de natură a încălca drepturi fundamentale ale apelantului și astfel nu este contrară ordinii publice de drept internațional privat român pentru a justifica motivul de refuz al recunoașterii hotărârii prevăzut de art. 1.096 alin. (1) C. proc. civ.."

Exceptând faptul că Legea nr. 151/2015 nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecații, recurentul a susținut că a dovedit că, potrivit legislației specifice materiei insolvenței din Australia, administratorii numiți îndeplinesc atribuțiile specifice unui administrator numit în procedura insolvenței, inclusiv în procedura sechestrului, dispus conform dispozitivului hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, în timp ce în România, în cazul instituției sechestrului asigurător, îndeplinirea atribuțiilor este dată de lege executorilor judecătorești. Ca atare, nu se poate reține că un administrator judiciar, numit conform legislației australiene, poate să exercite atribuțiile executorului judecătoresc.

Recurentul a mai afirmat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1.097 alin. (1) lit. a) și ale art. 663 C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurentul a susținut că în mod greșit curtea de apel a reținut că dispoziția din hotărârea australiană referitoare la costurile ulterioare ale procedurii nu este contrară ordinii publice de drept internațional privat român, în raport cu art. 669 C. proc. civ., atât timp cât s-a recunoscut dreptul de a executa sume de bani al căror cuantum nu a fost necenzurat de vreo instanță de judecată, australiană sau română.

În altă ordine de idei, recurentul a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1.097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., coroborat cu art. 10, 31, 555, 557 și 2.561 alin. (1) C. civ., cât timp instanța de apel a reținut că "efectele juridice ale hotărârii supuse recunoașterii constau în faptul că patrimoniul debitorului revine administratorilor desemnați", așa încât recunoașterea hotărârii se răsfrânge asupra bunurilor pe care le deține în proprietate pe teritoriul României, iar ulterior a constatat că, inclusiv în cadrul procedurii demarate în condițiile art. 58 din Legea nr. 151/2015, administratorii desemnați au atribuția valorificării bunurilor debitorului, astfel că efectele similare fac parte din ordinea internă și, ca atare, pierderea dreptului de dispoziție, în favoarea administratorului desemnat în cadrul procedurii de insolvență, nu este contrară ordinii publice de drept internațional privat român.

În opinia recurentului, instanța de apel a făcut trimitere în mod eronat la prevederile Legii nr. 151/2015, care nu este incidentă, iar considerentul potrivit cu care dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor de către administratorii judiciari, prin deschiderea procedurii insolvenței împotriva unei persoane, nu ar fi manifest contrară ordinii publice de drept privat român încalcă prevederile art. 557 C. civ., care nu indică această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate; mai mult, nicio prevedere din legislația română în vigoare nu îngăduie posibilitatea transferului dreptului de proprietate, în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță din Australia.

În susținerea criticii privind aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 10 C. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", analizând prin analogie, în privința dreptului de dispoziție, ca atribut al dreptului de proprietate, prevederile art. 58 din Legea nr. 151/2015 cu cele australiene, deși acestea nu erau incidente în speță.

În altă ordine de idei, autorul recursului a mai apreciat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1.097 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., întrucât a apreciat în mod nelegal că sintagma "poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată" impune ca, în mod necesar, calea de atac să fi fost exercitată, iar nu doar reglementată de lege.

Un alt argument în susținerea nelegalității deciziei recurate, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constă în aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.103 alin. (2) și art. 1.098 C. proc. civ., raportat la cele ale art. 2.561 alin. (1) și art. 2.562 C. civ., în dezvoltarea căruia recurentul a arătat că în mod nepermis instanța de apel a modificat dispozitivul hotărârii străine, în sensul în care măsura de instituire a sechestrului asigurător asupra averii debitorului a fost apreciată ca fiind una de aprobare a eventualelor măsuri de dispoziție, reglementate de art. 39 din Legea 151/2015 privind procedura insolvenței persoanei fizice, iar suportarea costurilor creditorilor, inclusiv costurile ulterioare, în conformitate cu Legea privind falimentul din 1966, a fost apreciată ca o măsură de obligare la plata unor sume neprecizate, neindividualizate și necenzurate de instanțele de judecată.

Astfel, instanța de apel a apreciat irelevantă terminologia folosită de instanța străină și a motivat respingerea criticii din apel vizând această chestiune, prin prisma consecințelor juridice ale măsurii dispuse, în raport cu legislația australiană, fără să aibă în vedere că aceleași consecințe ale măsurii dispuse nu au fost avute în vedere la înlăturarea motivului de apel care viza încălcarea, prin recunoașterea hotărârii străine, a ordinii de drept din România și a prevederilor legale care reglementează dreptul de proprietate privată, reținându-se, cu acea ocazie, că se transferă exclusiv un drept de dispoziție, iar nu dreptul de proprietate asupra bunurilor debitorului.

În contextul în care instituția sechestrului judiciar din legislația australiană nu are corespondent în legislația română decât sub aspectul analogiei măsurilor dispuse, raportat la data introducerii cererii pe rolul instanței, raționamentul și instituția juridică identificată de curtea de apel în motivarea hotărârii recurate, conform cărora această măsură vizează redresarea situației financiare a debitorului și are ca obiectiv acoperirea pasivului, inclusiv prin valorificarea bunurilor acestuia, sunt, în opinia recurentului, de neînțeles, în condițiile în care Legea nr. 151/2015 nu intrase în vigoare la data învestirii instanței de judecată.

Din succesiunea demersurilor juridice ale creditorului fiscal australian și a efectelor juridice aferente acestora, reiese faptul că hotărârea supusă cererii de recunoaștere și încuviințare a executării are corespondent juridic în legislația românească în instituția juridică a sechestrului asigurător, prevăzută de art. 952 C. proc. civ., instituție eminamente asiguratorie, pentru care art. 1.103 alin. (2) din același Cod interzice punerea în executare pe teritoriul României.

Mai mult, recurentul a subliniat că, în cadrul procedurii de executare silită a hotărârii străine, se va solicita intabularea dreptului de proprietate asupra unor imobile din România, proprietatea sa, în favoarea administratorilor judiciari străini, în contextul în care o astfel de măsură nu a fost dispusă de instanța australiană care a încuviințat doar instituirea unui sechestru, iar o asemenea modalitate de dobândire a dreptului de proprietate de către administratori nu este prevăzută de art. 557 C. civ.

Ca atare, recurentul a apreciat că nu poate fi încuviințată executarea hotărârii pronunțate de instanța australiană pe teritoriul statului român.

În altă ordine de idei, a mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit art. 1.104 și 1.098 C. proc. civ., întrucât urmează a se dispune executarea silită cu privire la o sumă de bani mai mare, nerecunoscută prin vreo hotărâre judecătorească.

Astfel, curtea de apel a reținut în mod greșit că hotărârea ce face obiectul cererii de recunoaștere poate fi pusă în executare pentru suma de aproximativ 3.794.093,91 AUD, în contextul în care dispozitivul hotărârii străine nu a prevăzut cuantumul sumei datorate, ci doar a dispus emiterea unui ordin de sechestru cu privire la patrimoniul debitorului și numirea administratorilor patrimoniului pentru o presupusă datorie de 3.794.093,91 AUD.

Deși în mod judicios curtea de apel a constatat că Legea nr. 151/2015 nu este incidentă în speță, ulterior în mod nelegal a reținut că "dispoziția cuprinsă în hotărâre este aptă de executare întrucât nu se limitează la o simplă constatare, ci instituie obligații în privința procedurii insolvenței".

În continuare, recurentul a apreciat că instanța de apel a aplicat greșit și art. 1.104 și 1.105 C. proc. civ., întrucât nu a ținut cont de faptul că prevederile legale interne impun verificarea condițiilor de formă cu privire la dovada executorie a hotărârii pentru care se solicită recunoașterea. Or, pentru verificarea acestui aspect, instanța, în dezacord cu prevederile legale, a reținut că urmează a fi avute în vedere probele și considerentele invocate de intimați prin răspunsul la întâmpinare și care au invocat hotărârea din cauza Talacko vs. Bennett, potrivit căreia "procedura obținerii unui certificat expres de recunoaștere a deciziei emise de instanțele din Australia nu permite grefierului să se angajeze într-o astfel de evaluare cu privire la utilizarea anumitor documente într-o țară străină, cum este cazul certificatului prezentat, valabil doar pentru uzul intern în Australia, însă invalid, raportat la cererea de recunoaștere." În aceste condiții, recurentul a afirmat că intimații nu au urmat procedura instituită de dispozițiile legii australiene, în vederea obținerii certificatului corespunzător.

Prin urmare, raportat la înscrisurile depuse, a susținut că nicio dovadă nu atestă respectarea de către intimați a legislației australiene privind obținerea certificatului, necesar recunoașterii unei hotărâri emise de instanțele din Australia pe teritoriul altor state, depunerea certificatului de grefă apostilat neavând decât rolul certificării conținutului hotărârii depuse ca fiind aceeași cu cea emisă de judecător, respectiv cu privire la caracterul ei definitiv.

La 17.08.2020 intimații au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 17.09.2020, recurentul a răspuns la întâmpinare, iar la 06.08.2020 a solicitat suspendarea executării hotărârilor instanțelor anterioare - cerere care a fost respinsă, prin încheierea din 21.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau depune puncte de vedere la raport; doar intimații și-au prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea nr. 696/31.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea secției a II-a Civile, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la 11.05.2021.

La 09.06.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a stabilit un termen în ședință publică, dispunând citarea părților pentru dezbateri.

La 05.10.2021, recurentul a depus la dosar note scrise, în cadrul cărora a invocat excepția nelegalei compuneri a completurilor de judecată constituite atât în primă instanță, cât și în apel, iar la termenul de astăzi a invocat excepția lipsei calității procesuale active a celor doi intimați.

Înalta Curte a calificat aspectele aduse în dezbatere de către recurent pe cale de excepție ca motive de recurs, reținând că, așa cum rezultă dispozițiile art. 245 C. proc. civ., excepția este mijlocul procesual prin care partea interesată urmărește declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii, fără a fi discutată în fond.

De aceea, în fața primei instanțe, pârâtul este cel care are la îndemână calea excepției, în timp ce reclamantul o are pe cea a acțiunii.

Adaptarea acestor reguli în materia căilor de atac determină concluzia că, pe calea excepției, se urmărește declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea căii de atac, fără a fi discutată în fond.

Așa fiind, în apel/recurs/contestație în anulare/revizuire doar intimatul are la îndemână calea excepției; în schimb, autorul căii de atac are recunoscut dreptul la acțiune, sub forma memoriului de exercitare a respectivei căi de atac și, desigur, a motivelor pe care ea este fundamentată.

Prin urmare, recurentul nu are la îndemână calea excepției pentru aspectele sesizate, ci doar pe aceea a acțiunii, manifestată, în concret, sub forma unor motive noi de recurs.

În raport cu data comunicării către recurent a deciziei atacate, 18.05.2020, motivele prezentate începând din 05.10.2021 au fost invocate în afara termenului de recurs prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., care, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a împlinit la 18.06.2020.

Recurentul a apreciat că, în măsura în care motivele de recurs de ordine publică pot fi invocate din oficiu și după împlinirea termenului de recurs, un atare drept de invocare, în aceleași condiții, poate fi identificat și în persoana sa.

O asemenea apreciere este însă lipsită de fundament legal.

Potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., "dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică".

Textul citat este plasat în urma altor două alineate, care instituie sancțiunea nulității căii de atac a recursului nemotivat în termenul legal ori a cărui motivare nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

După cum rezultă din art. 489 alin. (1) C. proc. civ., doar în măsura în care este invocat din oficiu un motiv de casare de ordine publică nu intervine nulitatea recursului; o atare reglementare este justificată de împrejurarea că instanța se află, ca regulă, în imposibilitatea să invoce un asemenea motiv în cadrul termenului de recurs, deoarece dosarele se înaintează instanței competente să judece căile de atac doar ulterior împlinirii termenului de exercitare a căii de atac.

Recunoașterea, prin lege, a dreptului instanței de recurs de a invoca un motiv de ordine publică după împlinirea termenului de recurs nu presupune însă, așa cum în mod eronat consideră recurentul, că un atare drept i-ar putea reveni și lui, căci nu doar că textul nu-i îngăduie în mod expres o atare posibilitate, dar nici nu pot fi identificate argumente care să o susțină, de vreme ce, de principiu, nimic nu îl împiedică pe autorul căii de atac să-și prezinte în termenul legal toate criticile la adresa hotărârii.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte notează și conținutul art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, care prevedea că "motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părților".

Analiza comparativă a celor două texte legale, citate mai sus, relevă că noua reglementare a eliminat adverbul "și", ceea ce întărește concluzia că procedura actuală permite doar instanței să invoce un motiv de ordine publică după împlinirea termenului, nu și recurentului.

Așadar, motivele prezentate începând cu 05.10.2021 au fost invocate în afara termenului de recurs, astfel încât, în considerarea argumentelor expuse în cele ce preced și a art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ele nu vor mai fi examinate.

Recurentul a solicitat ca aceste critici să fie invocate din oficiu sub forma motivelor de recurs de ordine publică - conduită care pare a se situa în afara celei procesuale îngăduite părților -, căci dreptul instanței supreme de a invoca un motiv de recurs se exercită din oficiu, iar nu la cererea părților.

Distinct de această subliniere, Înalta Curte a considerat că un atare demers nu se impune a fi efectuat, în considerarea și a următoarelor motive:

Pretinsa nelegală compunere a completurilor de judecată constituite atât în primă instanță, cât și în apel și lipsa calității procesuale active a celor doi intimați constituie aspecte care au fost invocate pentru prima oară în recurs, omisso medio; se cuvine notat că lipsa identității între părțile din dosarul instanței australiene și cel de față a fost adusă în dezbatere, dar în contextul încercării demonstrării motivelor pentru care, în opinia recurentului, instituțiile guvernamentale române ar fi trebuit să stabilească dovada contrară prezumției legale a reciprocității de fapt, nu și în cel al lipsei calității procesuale active.

De asemenea, este corect să fie subliniat și că în fața Tribunalului București recurentul (atunci pârât) a invocat excepția de necompetență a secției specializate în judecarea litigiilor cu profesioniști - care fusese secția inițial învestită, solicitând declinarea competenței în favoarea uneia dintre secțiile civile ale aceluiași tribunal, pentru ca în recurs să aprecieze în sens contrar.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Interdicția pe care o instituie acest text legal sancționează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o. În egală măsură, textul în discuție se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate și care au rămas necriticate ori pe cele care nu fuseseră combătute.

Tocmai pentru a nu goli de conținut aceste prevederi legale, art. 489 alin. (3) nu permite nici instanței să se plaseze într-o poziție care să răstoarne echilibrul de forțe creat de incidența art. 488 alin. (2), prin invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică, atunci când recurentului însuși îi este refuzat dreptul de a-l invoca; în acest sens, instanța de recurs poate să invoce motive de ordine publică din oficiu numai "dacă legea nu dispune altfel". Cum art. 489 alin. (3) nu derogă de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., scopul normei este acela de a indica regula cu caracter general a conduitei instanței, care nu poate invoca din oficiu un motiv de casare de ordine publică atunci când chiar recurentului îi este negat dreptul de a discuta aceeași chestiune, tocmai pentru că nu o invocase, deși ar fi putut, pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. O asemenea interdicție, impusă instanței, vine să consolideze poziția privilegiată a intimatului, dobândită ca efect al legii, ca urmare a omisiunii recurentului de a fi invocat motivul de nelegalitate prin cererea de apel ori în cursul judecării apelului. Prin urmare, dacă intimatul are garanția că art. 488 alin. (2) C. proc. civ. îl pune la adăpost de posibilitatea ca recurentul să invoce pentru prima oară în recurs un motiv de casare care nu fusese invocat și în apel, este inadecvat să o piardă, prin invocarea aceluiași motiv, din oficiu. În caz contrar, atitudinea instanței ar încălca și ar goli de sens norma de favoare pe care art. 488 alin. (2) C. proc. civ. o instituie în beneficiul intimatului.

Cererea de suspendare a judecății recursului până la soluționarea, de către Curtea Constituțională, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ., va fi respinsă, urmând soluția de respingere dată cererii de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată astăzi, în dosarul asociat.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate în termen, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

În prealabil, instanța supremă subliniază caracterul supraabundent al criticilor expuse în memoriul de recurs, care, în astfel de condiții, pare nesintetizat și lipsit de acuratețe; de aceea, examinarea fiecărui motiv presupune un unic răspuns la criticile prezentate, în urma grupării lor în ipotezele de nelegalitate invocate, fără să fie utilă analiza lor repetată.

De asemenea, se cuvine reamintit părților că natura nedevolutivă a recursului se opune reevaluării materialului probator administrat în fața instanțelor de fond.

În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că la termenul din 06.01.2020, instanța de prim control judiciar în mod nelegal i-a respins solicitarea de emitere a unei adrese către Ministerul Justiției, pentru a comunica punctul său de vedere asupra existenței reciprocității în recunoașterea hotărârilor judecătorești pronunțate în România și Australia, ceea ce, în opinia sa, relevă încălcarea dreptului de a răsturna prezumția legală instituită de art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ. și, astfel, a dreptului la apărare, aspect de natură a determina nulitatea deciziei atacate.

Ca primă observație, Înalta Curte ia act că dispoziția criticată a fost adoptată în ședința de la 06.01.2020 și a fost consemnată în încheierea de la acel termen. Tot atunci, instanța de apel a amânat pronunțarea, așa încât încheierea de la 06.01.2020 face corp comun cu decizia civilă nr. 150A/17.02.2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, reprezentând, practic, practicaua ei. În aceste condiții, rigoarea juridică impune concluzia că obiect al căii de atac de față îl constituie decizia, urmând ca, în acest cadru, să fie examinate toate criticile, inclusiv cele îndreptate împotriva măsurilor adoptate la termenul de la 06.01.2020.

La acea dată, recurentul (atunci apelant) a solicitat emiterea unei noi adrese către Ministerul Justiției, în urma căreia acesta să comunice punctul său de vedere asupra existenței reciprocității în recunoașterea efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în România și Australia, în materia insolvenței persoanelor fizice.

Autorul căii de atac a subliniat că Ministerul Justiției nu a formulat un punct de vedere propriu, deși este entitatea care ține evidența reciprocității de fapt, iar o atare conduită are semnificația unui refuz de a-și îndeplini propriile obligații; în opinia recurentului, adresa depusă de minister nu răspunde cerințelor procedurale, întrucât reciprocitatea de fapt nu poate fi stabilită pe baza relațiilor obținute de la autoritatea australiană, ci numai pe baza celor oferite de Ministerul Justiției, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Instanța de apel a respins solicitarea în discuție, motivat.

O atare conduită nu reflectă încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; de altfel, recurentul nu a fost în măsură să indice vreo asemenea regulă care să fi fost nesocotită de curtea de apel atunci când i-a respins cererea de emitere a respectivei adrese.

Solicitarea recurentului (atunci apelant), din 06.01.2020, de emitere a unei noi adrese către Ministerul Justiției succede unor demersuri inițiate la 02.10.2018, prin care instanța de apel, la cererea acestuia, a solicitat ministerului să verifice existența reciprocității de fapt. În urma unei corespondențe diplomatice continuate apoi de Ministerul Afacerilor Externe, instituțiile guvernamentale australiene au comunicat Ambasadei României la Canberra condițiile în care pot fi recunoscute în Australia hotărârile judecătorești pronunțate în România; adresa în care aceste cerințe au fost consemnate a fost transmisă, pe cale diplomatică, Ministerului Justiției, iar acesta a depus-o la dosar.

Cererea de emitere a unei noi adrese a fost fundamentată pe dispozițiile art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, care prevăd că acesta ține registrul de evidență în materia reciprocității de fapt.

Respingând cererea de revenire cu adresă, instanța de prim control judiciar a motivat că, dacă în registrul de evidență este menționată reciprocitatea între cele două state, o atare împrejurare nu ar susține teza probatorie a autorului cererii, iar în caz contrar, lipsa mențiunii nu echivalează cu dovada contrară pentru răsturnarea prezumției.

Or, aprecierea instanțelor devolutive asupra probelor ține, în lipsa dovedirii încălcării unui text de lege, de temeinicia hotărârii, dar nu relevă nelegalitatea ei.

Întreaga conduită a recurentului este determinată de răspunsul primit, care nu a fost de natură să răstoarne prezumția legală, dar nemulțumirea pe care o parte o poate manifesta față de rezultatul unei proceduri nu demonstrează, prin ea însăși, încălcarea dreptului la apărare; dimpotrivă, Înalta Curte constată că acest drept i-a fost pe deplin asigurat recurentului, atât timp cât prezumția legală nu a fost aplicată fără a i se da posibilitatea inițierii unor demersuri în scopul răsturnării ei.

Împrejurarea că persoanelor particulare nu li se recunoaște dreptul de a face dovada contrară prezumției reciprocității de fapt ține de specificul esențialmente diplomatic al procedurii și derivă din lege, dar în speță, atât instanța de apel, cât și Ministerul Justiției au participat activ în vederea verificării reciprocității de fapt, ceea ce demonstrează că recurentului nu i-a fost încălcat dreptul la apărare.

În considerarea acestor argumente, primul motiv de recurs este nefondat.

Nu este întemeiată nici critica subsumată ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cadrul căreia recurentul a susținut caracterul contradictoriu al motivării deciziei, derivat din faptul că, inițial, instanța de apel a reținut că Legea nr. 151/2015 nu intrase în vigoare la data formulării cererii, pentru ca mai apoi, să constate că și în procedura internă a insolvenței persoanei fizice, "administratorii desemnați au atribuția valorificării bunurilor debitorului, astfel încât efecte similare, la fel de grave, fac parte din ordinea de drept internă".

Se cuvine subliniat că, în limita în care motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat, nu orice pretinsă contradicție regăsită în considerentele unei hotărâri judecătorești fundamentează casarea ei; în realitate, contradicția motivelor trebuie să fie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, ipoteză care nu poate fi identificată.

De altfel, raționamentul expus în decizia atacată nici nu este contradictoriu.

Astfel, referirile instanței de prim control judiciar la dispozițiile Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice au fost făcute în analiza criticii expuse prin chiar memoriul de apel, potrivit căreia hotărârea ar încălca ordinea de drept din Romania; în concret, autorul căii de atac a indicat chiar Legea nr. 151/2015.

Astfel, după ce a notat data intrării în vigoare a acestei legi, curtea de apel a înlăturat critica apelantului, care a susținut imposibilitatea de a fi recunoscută și executată în România o hotărâre străină, pronunțată în procedura de insolvență a persoanelor fizice, în condițiile în care Legea nr. 151/2015 nu era în vigoare la data formulării cererii de exequatur, cu motivarea că un asemenea impediment nu poate fi reținut în sensul art. 1.097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., deoarece, dacă legea nu făcea încă parte din ordinea juridică, nu se putea reține vreo incompatibilitate cu ea, care să împiedice recunoașterea hotărârii străine.

Acest considerent nu este criticat de către recurent, care îl consideră just.

În continuare, aceeași parte a afirmat că hotărârea australiană încalcă ordinea de drept din Romania, invocând atât condițiile pe care trebuie să le îndeplinească administratorii judiciari ai persoanelor fizice, prin trimitere la prevederile art. 12 din Legea nr. 151/2015, cât și efectele pe care ea le produce, constând în transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor sale din România către administratorii desemnați de instanța australiană.

Răspunzând acestei critici, curtea de apel a demonstrat că, și dacă s-ar raporta la noua lege a insolvenței persoanei fizice, ar rezulta că administratorii desemnați au atribuția valorificării bunurilor debitorului; de aceea, a considerat că pierderea dreptului de dispoziție în favoarea administratorului desemnat în cadrul procedurii de insolvență nu este manifest contrară ordinii publice de drept internațional privat român.

Or, analiza efectuată în această paradigmă în apel nu reflectă un raționament contradictoriu, care să determine concluzia că hotărârea atacată nu ar fi motivată; dimpotrivă, ea răspunde criticilor apelantului (acum recurent), care, el însuși, propusese analogia tocmai cu Legea nr. 151/2015, pentru a susține că hotărârea străină ar fi manifest contrară ordinii publice de drept internațional privat român.

Prin urmare, nici al doilea motiv de recurs nu este fondat.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greșită, în apel, a prevederilor art. 2.561 alin. (2) C. civ. și art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, a art. 1.097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 2.561 și 2.562 C. civ., la art. 955 C. proc. civ., la art. 663 C. proc. civ. și la art. 10, 31, 555 și 557 C. civ., a art. 1097 alin. (1) lit. g), a) art. 1.103 alin. (2), a art. 1.104, a art. 1.105 și a art. 1.098 C. proc. civ.

Prima critică vizează, așadar, aplicarea greșită a prevederilor art. 2.561 alin. (2) C. civ. și ale art. 103 lit. l) din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, în dezvoltarea acesteia recurentul afirmând că soluția curții de apel, de respingere a emiterii unei noi adrese către Ministerul Justiției, a fost dată cu încălcarea art. 22 C. proc. civ. și a art. 21 din Constituție privitor la liberul acces la justiție, "în condițiile în care instanța nu a stăruit în aflarea adevărului cu privire existența sau nu a recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești dintre Australia si România, în materie civilă, și și-a depășit atribuțiile".

Argumentând critica potrivit căreia instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 2.561 alin. (2) teza finală C. civ., recurentul a reiterat cea mai mare parte a criticilor pe care le-a încadrat și în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - care și-au primit însă o dezlegare în precedent, motiv pentru care reiterarea ei ar fi inutilă - și a susținut că decizia atacată încalcă cele reținute de Curtea Constituțională în decizia nr. 294/11.05.2016, în examinarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1.096 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., căci, în condițiile inexistenței unui tratat semnat între România și Australia cu privire la recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă sau comercială, analiza existenței reciprocității în procedura recunoașterii hotărârilor se impunea, iar punctul de vedere al statului român nu trebuia să fie unul care să rezulte indirect sau să fie dedus dintr-o conduită echivocă manifestată de Ministerul Justiției în cuprinsul unei corespondențe adresate instanței de apel, ci trebuia stabilit de către Ministerul Justiției, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Ca relație interstatală, reciprocitatea presupune asigurarea făcută de un stat altui stat de a impune, în diverse materii, un tratament egal sau echivalent cu acela impus de celălalt stat.

România și Australia nu au încheiat vreo convenție privind recunoașterea efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate.

În aceste condiții, nu există reciprocitate de drept între cele două țări; aceasta nu înseamnă că cerința reciprocității nu este îndeplinită, ci face necesară verificarea reciprocității de fapt.

Înalta Curte ia act că, potrivit dispozițiilor art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ., "Îndeplinirea condiției reciprocității de fapt este prezumată până la dovada contrară care se stabilește de Ministerul Justiției, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe".

Textul instituie, așadar, o prezumție legală și îngăduie proba contrară ei.

Prezumțiile sunt probe în procesul civil, fiind reglementate în art. 327-329 C. proc. civ., texte incluse în Subsecțiunea a 3-a (Probele) a Capitolului II (Judecata) a Titlului I din Cartea a II-a a Codului, intitulat "Procedura în fața primei instanțe".

Prerogativa instituțiilor guvernamentale indicate de art. 2.561 alin. (2) C. civ., de a stabili dovada contrară prezumției legale, intervine doar atunci când există premise care să infirme reciprocitatea de fapt; ea nu se poate manifesta, însă, așa cum consideră recurentul, în vederea confirmării reciprocității de fapt, deoarece aceasta este prezumată de lege. Altfel spus, interpretarea normei legale în sensul existenței vreunei atribuții a celor două ministere în discuție, în sensul confirmării existenței reciprocității de fapt, ar fi de natură să golească de conținut art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ., determinând ca prezumția legală să nu poată fi invocată, în absența unei confirmări pe care legea nu o pretinde.

În măsura în care, ca în speța de față, o parte încearcă să răstoarne prezumția legală pe care art. 2.561 alin. (2) teza a II-a C. civ. o instituie, verificarea existenței reciprocității impune un răspuns coordonat al celor două ministere, precedat de o cooperare a instituțiilor ambelor state.

De aceea, comunicarea, de către Ministerul Justiției către instanța de apel, a răspunsului primit de la autoritățile australiene este expresia cooperării diplomatice loiale, care nu numai că nu exclude implicarea în răspuns a celuilalt stat, ci, în mod firesc, o presupune.

În speță, în urma corespondenței diplomatice derulate, instituția ministerială australiană a comunicat condițiile în care pot fi recunoscute în Australia hotărârile pronunțate în România; din evaluarea conținutului adresei, autoritățile române au apreciat că răspunsul primit nu este de natură să răstoarne prezumția legală, acestea fiind, în esență, similare celor aplicate procedurilor de exequatur din România.

Din această perspectivă, punctul de vedere al statului român nu este unul care, așa cum apreciază autorul căii de atac, să fi rezultat indirect sau să fi fost dedus dintr-o conduită echivocă manifestată de Ministerul Justiției; dimpotrivă, lipsa unui răspuns în sensul așteptat de către recurent relevă intenția neechivocă a Ministerului Justiției (care, potrivit instanței de apel, și-a însușit răspunsul pe care autoritățile străine i l-au oferit) ca, în urma consultării cu Ministerul Afacerilor Externe - consultare care a presupus implicarea autorităților australiene în procedură -, să nu stabilească dovada contrară prezumției legale, instituțiile guvernamentale interne neavând vreo obiecție împotriva reținerii reciprocității de fapt.

Înalta Curte subliniază că reținerea prezumției legale nu presupune, în mod necesar, existența unui precedent în care o hotărâre judecătorească să fi fost deja recunoscută, așa încât, și dacă în evidențele Ministerului Justiției, ținute potrivit art. 103 lit. l) din Regulamentul său de organizare și funcționare, nu ar exista vreo mențiune, o astfel de omisiune nu ar avea semnificația lipsei reciprocității.

Privită din această perspectivă, dispoziția instanței de prim control judiciar - ca subiect al probei -, de a nu da curs cererii recurentului de a emite o nouă adresă către Ministerul Justiției nu indică, așa cum apreciază acesta, încălcarea art. 22 C. proc. civ. și a art. 21 din Constituție, întrucât revenirea asupra unei probe, pe care judecătorul nu o mai apreciază utilă, nu reflectă nesocotirea rolului activ și nici lipsa stăruinței sale în aflarea adevărului asupra existenței recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești dintre Australia si România, în materie civilă.

Trebuie subliniat și că, atât timp cât autoritățile interne indicate de textul mai sus evocat nu stabilesc dovada contrară, prezumția legală operează în condițiile art. 328 C. proc. civ.

În același context, recurentul a susținut că motivarea deciziei atacate încalcă decizia nr. 294/11.05.2016 a Curții Constituționale, însă nu a adus nicio critică de substanță în dezvoltarea acestei afirmații, care, în asemenea condiții, pare să aibă un conținut pur formal, cu atât mai mult cu cât verificarea pe care însăși Înalta Curte a efectuat-o nu a relevat vreo contradicție între decizia recurată și cea a instanței de contencios constituțional, decizie care a statuat că cerința reciprocității (inclusiv de fapt), pentru statele nemembre ale Uniunii Europene este constituțională.

Din această perspectivă, a lipsei dovezii contrare prezumției legale, toate celelalte aspecte invocate de recurent în cadrul acestei prime critici - vizând lipsa unei identități între părțile din dosarul instanței australiene și cel de față și lipsa indicării, în hotărârea străină, a unei datorii fixe - nu au relevanță, deoarece nu pot demonstra, prin ele însele, lipsa reciprocității prezumate; în măsura în care ele au fost invocate și în susținerea următoarei critici, vor fi evaluate în cele ce succed.

Așadar, prima critică încadrată în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Următoarea critică, pe care recurentul a încadrat-o în același motiv de casare, vizează încălcarea art. 1.097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 2.561 și 2.562 C. civ., la art. 955 C. proc. civ. - de vreme ce, potrivit legislației specifice materiei insolvenței din Australia, administratorii numiți îndeplinesc atribuțiile specifice unui administrator numit în procedura insolvenței, în timp ce în România, în cazul instituției sechestrului asigurător, îndeplinirea atribuțiilor este dată de lege executorilor judecătorești -, la art. 663 C. proc. civ. - deoarece prin dispozitivul hotărârii străine nu s-a stabilit nicio sumă certă, lichidă și exigibilă - și la art. 10, 31, 555 și 557 C. civ., cât timp dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor de către administratorii judiciari, prin deschiderea procedurii insolvenței împotriva unei persoane, contravine ordinii publice de drept privat român și încalcă art. 557 C. civ., care nu indică această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.

Potrivit art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., "Recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată (...) dacă este manifest contrară ordinii publice de drept internațional privat român; această incompatibilitate se apreciază ținându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română și de gravitatea efectului astfel produs".

Așadar, refuzul recunoașterii hotărârii străine poate avea loc doar dacă este manifest contrară ordinii publice de drept internațional privat român și, după cum în mod judicios a observat și curtea de apel, nu orice incompatibilitate reprezintă un impediment al recunoașterii eficacității unei hotărâri străine, textul legal citat impunând analizarea intensității legăturii cu ordinea juridică română și gravitatea efectului produs. Potrivit art. 2.564 alin. (2) C. civ., "Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptul