ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 409/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești la data de 19 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat pe calea procedurii cu privire la cererile de valoare redusă reglementată de art. 1026-1033 C. proc. civ., obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 4.544,59 RON, reprezentând despăgubiri datorate în dosarul de daună x, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 5 iunie 2020 și până la plata integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, citarea în calitate de intervenient forțat a persoanei responsabile de producerea accidentului, respectiv numita C..

2.1. Prin sentința civilă nr. 494 din data de 17 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Onești a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Onești, în esență, a reținut că, în speță, sediul unuia dintre pârâți, respectiv B. S.R.L. este în localitatea Voluntari, Șoseaua x, județul Ilfov, precum și dispozițiile art. 130 alin. (2) raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3 Cod procedură, și a făcut aplicarea art. 107 coroborat cu art. 112 C. proc. civ., privind pluralitatea de pârâți.

2.2. Prin sentința civilă nr. 738 din data de 1 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței teritoriale a aceste instanțe, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Onești, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Buftea și Judecătoria Onești, a suspendat, din oficiu, judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului.

Astfel, Judecătoria Buftea, în esență, a constatat că, în speță, întrucât obiectul cererii este reprezentat de obligația pârâtei de despăgubire, în temeiul unui contract de asigurare RCA, deci o acțiune personală, patrimonială, competența teritorială în acest caz este alternativă, oricare dintre instanțele prevăzute la art. 107 alin. (1) sau art. 115 alin. (1) din C. proc. civ. fiind deopotrivă competente.

În raport de dispozițiile art. 116 C. proc. civ., a reținut că alegerea competenței se poate face exclusiv de către reclamant, instanța nefiind îndreptățită, față de dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., să invoce din oficiu excepția necompetenței teritoriale de ordine privată.

În acest sens, a avut în vedere că, pe de o parte, Judecătoria Onești este competentă să soluționeze prezenta cauză în temeiul dispozițiilor art. 115 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 116 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, chiar dacă reclamantul ar fi introdus cererea la o instanță necompetentă din punct de vedere teritorial, dreptul de a invoca excepția necompetenței teritoriale aparține exclusiv pârâtului, aceasta putând fi invocată doar în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. și nu de instanța de judecată din oficiu.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Onești și Judecătoria Buftea și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, cea de a doua instanță reținând că judecătoria inițial învestită nu putea invoca din oficiu necompetența teritorială, întrucât, în cauză, aceasta este una de ordine privată.

Litigiul de față are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) Cod procedură face trimitere expresă la dispozițiile de drept comun.

Regula generală în materie de competență teritorială este reglementată de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata de despăgubiri, în temeiul unui contract de asigurare RCA, astfel că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția căreia se află: 1. domiciliul sau sediul asiguratului; 2. bunurile asigurate; 3. locul unde s-a produs riscul asigurat".

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Normele de competență reglementate de art. 115 alin. (1) C. proc. civ., sunt de ordine privată, iar, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetență de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Or, în condițiile în care această excepție nu este invocată de către pârât, instanța învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze pricina.

În cauză, în termenul stabilit de lege, pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Onești, ci instanța a invocat această excepție din oficiu, la termenul de judecată din data de 20 octombrie 2020.

Prin urmare, față de prevederile legale sus-menționate, Judecătoria Onești, chiar dacă nu ar fi fost competentă să judece cauza, nu putea să invoce din oficiu necompetența sa teritorială și să se desesizeze în acest fel de soluționarea pricinii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Onești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Onești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.