ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2250/2023

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei, reține următoarele:

În ceea ce privește repunerea pe rol a cauzei, petenta a susținut că se impune această măsură motivat de necesitatea discutării cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată în combaterea excepției tardivității, cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată oral în ședință și cererii de suspendare a judecății în temeiul art. 244 pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865, până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, pentru respectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.

În conformitate cu prevederile art. 150 din C. proc. civ. de la 1865, când instanța se va socoti lămurită, președintele va declara dezbaterile închise, iar art. 151 din același cod stipulează expres în sensul că "Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri."

Așadar, legea reglementează posibilitatea redeschiderii dosarului prin repunerea cauzei pe rol, însă o atare măsură se poate dispune doar dacă instanța constată că unele împrejurări de fapt sau de drept au rămas nelămurite.

Înalta Curte constată că aspectele supuse judecății sunt pe deplin lămurite, precum și că susținerile invocate de petentă în cuprinsul concluziilor scrise nu reclamă lămuriri suplimentare, care să determine repunerea pe rol a cauzei, motiv pentru care cererea formulată în acest sens de către petenta A. urmează a fi respinsă.

Analizând cererea de completare, în conformitate cu art. 137 din C. proc. civ. de la 1865, cu prioritate prin prisma excepției tardivității, invocată din oficiu, constată următoarele:

Cererea de completare dedusă analizei privește decizia nr. 421 din 24 februarie 2022, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 și a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 și din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie în dosarul nr. x/2008, obligând-o pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7.564,20 RON către intimații-intervenienți B. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prevederile art. 281

2

alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 stipulează astfel: "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare."

Din cuprinsul normei juridice redate rezultă că legiuitorul a reglementat în mod expres procedura completării pentru hotărârile care sunt susceptibile de apel sau recurs, precum și pentru hotărârile date în fond după casarea cu reținere, fiind diferit termenul în care poate fi formulată această cerere. Legiuitorul nu a prevăzut însă termenul înăuntrul căruia trebuie formulată cererea de completare în cazul hotărârii prin care a fost respins recursul.

În acord cu susținerile petentei, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că ar exclude posibilitatea părții de a formula cerere de completare a dispozitivului în situația hotărârii de respingere a recursului, prin simplul fapt că fixează un termen pentru exercitarea acestui drept în cazul hotărârilor ce pot face obiectul apelului sau recursului și al celor date în fond după casarea cu reținere.

În scopul aplicării normei legale în cazul dedus judecății, Înalta Curte reține că termenul de 15 zile de la pronunțarea deciziei a cărei completare se solicită, prevăzut de art. 281

2

alin. (1)

din C. proc. civ. de la 1865, este aplicabil în cauză, chiar dacă textul de lege face referire doar la hotărârile date în fond după casarea cu reținere, întrucât în ambele situații este vorba despre hotărâri date în recurs, irevocabile conform art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod, care nu sunt susceptibile de apel sau recurs.

În cauză, așa cum arată și petenta, hotărârea a cărei completare a solicitat-o are caracter irevocabil, fiind pronunțată în recurs, și nu face parte din categoria hotărârilor care se comunică părților, astfel cum reiese din prevederile art. 261 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865. De asemenea, caracter irevocabil, fiind pronunțată în recurs, are și o hotărâre dată în fond după casarea cu reținere (ipoteza reglementată), motiv pentru care, în temeiul aceluiași text legal, și această hotărâre este exceptată de la procedura comunicării. Prin urmare, în ambele ipoteze este vorba despre hotărâri date în recurs (irevocabile), care nu se comunică.

Dacă în cazul hotărârii date în fond după casarea cu reținere legiuitorul a prevăzut un termen limită de 15 zile pentru formularea cererii de completare, care curge de la pronunțare, justificat de asigurarea celerității în soluționarea cauzei, înseamnă că, prin utilizarea procedeului analogiei legii, bazat pe identitatea de rațiune (ubi eadem ratio, ibi idem ius), fiind vorba despre o situație similară nereglementată în mod expres prin lege, pentru hotărârea a cărei completare se solicită în cauză (prin care a fost respins recursul) reiese că este aplicabil același termen de formulare a cererii de completare.

Aceasta, întrucât în conformitate cu prevederile art. 3 din C. civ. de la 1864: "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau ca este întunecată sau neîndestulatoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate."

Astfel, în situațiile în care legea nu prevede ori este incompletă sau neclară, judecătorul nu poate să refuze să judece, ci va căuta soluția în alte norme de drept asemănătoare sau în principiile generale ale dreptului, deci va recurge la analogia legii sau la analogia dreptului.

Contrar susținerilor petentei, nu sunt incidente prevederile art. 10 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare de la 1 octombrie 2011, care reglementează limitele aplicării legii civile prin analogie.

De altfel, prin interpretarea normei în discuție (art. 281

2

alin. (1)

din C. proc. civ. de la 1865) în cauza dedusă judecății nu se restrânge exercițiul unor drepturi civile și nici nu se aplică o sancțiune civilă, în sensul textului de lege, ci se apelează la o dispoziție legală privitoare la o situație asemănătoare pentru a determina cadrul exercitării unui drept de natură procedurală, care nu este unul absolut, exercitarea acestuia fiind susceptibilă de a fi supusă anumitor cerințe constând în necesitatea respectării unor reguli procedurale specifice, de natură să organizeze și să confere eficiență actului de justiție.

Nu poate fi validată nici susținerea în sensul că, în ipoteza în care norma menționată ar reglementa un termen pentru formularea cererii de completare, în cauză acesta nu ar fi putut să curgă decât de la comunicarea hotărârii, iar nu de la pronunțarea sa, în condițiile în care prevederile art. 261 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865 exclud de la comunicare hotărârea a cărei completare se solicită.

Totodată, întrucât soluția dată unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale se regăsește în dispozitivul hotărârii, petenta nu a fost împiedicată să efectueze acest demers procedural, atâta vreme cât hotărârea vizată a fost rezultatul unui proces desfășurat în condițiile îndeplinirii legale a procedurii de citare, la care partea a fost reprezentată, prezumându-se că a avut cunoștință de parcursul procesual, finalizat cu momentul pronunțării hotărârii.

În cauză, Înalta Curte reține că, în aplicarea dispozițiilor art. 281

2

alin. (1)

din C. proc. civ. de la 1865, față de data pronunțării hotărârii a cărei completare se solicită, respectiv 24 februarie 2022, termenul pentru formularea cererii de completare a dispozitivului hotărârii, calculat potrivit regulilor prescrise de art. 101 alin. (1) și (5) pentru termenele statornicite pe zile, s-a împlinit la 14 martie 2022 (zi de luni). Prin urmare, cererea a fost formulată la 24 februarie 2023, la 1 an de la data pronunțării deciziei, peste termenul prevăzut de art. 282

2

din C. proc. civ. de la 1865.

Conform dispozițiilor art. 103 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, "Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei." Articolul redat prevede sancțiunea procedurală a decăderii în cazul nerespectării termenelor prevăzute de lege, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge, ca tardivă, cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 421 din 24 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2008, formulată de petenta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de petenta A.

Respinge, ca tardivă, cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 421 din 24 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2008, formulată de petenta A..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2023.