ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 952/2025

Ședința publică din data de 28 mai 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 31.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta societatea C. S.R.L., solicitând în principal, nulitatea absolută a promisiunilor bilaterale de vânzare autentificate prin încheierea de autentificare nr. x și încheierea nr. y din 06.03.2018 de Societatea Profesională Notarială "D. și Asociații"; în subsidiar, anularea promisiunilor bilaterale de vânzare menționate; radierea dreptului de proprietate al pârâtei din Cartea Funciară nr. x București sectorul 6 și din Cartea Funciară nr. x București sectorul 6; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În partea finală a cererii de chemare în judecată reclamanții mai formulează o solicitare, respectiv de a se dispune de către instanță ca aceștia să păstreze avansul primit "întrucât cumpărătorul nu și-a executat obligațiile și a încercat să inducă în eroare părțile, în scopuri imorale și de îmbogățire fără just temei".

Prin sentința civilă nr. 2341 din data de 18.03.2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, la data de 30.03.2021, sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 2916/2021 din 25.11.2021 pronunțată de Tribunalul București, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. și B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1522/2023 din 16 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. și B. au declarat recurs.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Recurenții susțin că instanța de apel a respins apelul acestora, reținând criticile asupra sentinței ca fiind simple referințe ale părților cu privire la caracterul insuficient al analizei efectuate de prima instanță. Potrivit recurenților, instanța de fond a efectuat o analiză superficială a situației de fond și a motivelor de apel. Totodată, recurenții susțin că sunt interpretate și aplicate greșit prevederile art. 1670 C. civ.. Recurenții fac trimitere la prețul promisiunii de vânzare, menționând că deși se menționează în promisiune că a fost plătit avansul de 17.000 RON, în realitate nu a fost achitat niciodată. În continuare recurenții fac trimitere la clauzele promisiunii de vânzare și arată că pactul comisoriu din cadrul promisiunii instituie un dezechilibru pentru aceștia, astfel încât în mod netemeinic se înlătură critica acestora bazată pe dispozițiile legale care cer ca în contracte să existe echitate.

De asemenea, recurenții susțin că au fost interpretate greșit prevederile art. 1400 C. civ.. În opinia autorilor căii de atac se ignoră faptul că în speță s-a probat cauza ilicită și imorală. Or, în mod superficial și fără dorință de a clarifica situația de fapt, instanța refuză proba expertizei care ar fi lămurit cum a fost posibilă semnarea unui asemenea contract.

Totodată, recurenții-reclamanți susțin că modalitatea în care instanța de apel a justificat soluția, nu poate fi considerată o motivare, cu luare în considerare a exigențelor impuse unei motivări judiciare. Autorii recursului fac trimitere la clauzele contractuale, respectiv prețul vânzării, obiectul vânzării, clauza penală, precum și modalitatea în care a fost redactată promisiunea de vânzare semnată de către reclamanți.

Potrivit recurenților, sub aspectul cauzei ilicite și imorale, s-a profitat de vulnerabilitatea vânzătorilor și s-a conceput un mecanism contractual care să permită oricând cumpărătorului să activeze o clauză de plată a unei penalități de 5 milioane RON, prin care să capete și terenul și avansul modic plătit.

Sub un alt aspect, recurenții susțin încălcarea la un proces echitabil, arătând că în apel a fost respinsă proba cu expertiză, deși teza susținută că recurentul A. suferă de o afecțiune psihică, ce nu îi permite formarea unei voințe juridice, nu a fost investigată de instanță. Mai arată recurenții că se impune a fi verificată capacitatea de a contracta, în condițiile în care se invocă situația vulnerabilă a acestora, iar sub aspectul validității contractului, se impune a se verifica și modalitatea în care a fost activată clauza penală, conchid autorii recursului.

În drept, recursul a fost încadrat de către recureți pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La data de 17 septembrie 2024, recurenții au formulat o cerere de suspendare a cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La data de 14 mai 2025, recurenții au formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene referitoare la interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheieate cu consumatorii.

Întrebarile cu titlu preliminar sunt următoarele:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată a solicitat respingerea cererii de suspendare și a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La termenul de judecată din 14 mai 2025 recurenții au formulat oral, în ședință publică, o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României, instanța amânând pronunțarea pentru a da posibilitatea recurenților să formuleze în scris sesizarea. Cererea de sesizare a Curții Constituționale a României privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 a fost depusă la data de 26 mai 2025 și a primit termen de soluționare la 15 octombrie 2025. Tototodată, prin respectiva cerere, recurenții au formulat o nouă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La data de 16 mai 2025, recurenții au formulat o cerere de repunere pe rol.

În ceea ce privește cererea de repunere pe rol formulată de către recurenții-reclamanți, instanța supremă o va respinge ca inadmisibilă.

Potrivit art. 400 C. proc. civ., dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi, va dispune repunerea pe rol a cauzei. În raport de prevederile legale menționate, Înalta Curte reține că după închiderea dezbaterilor în fond, doar instanța poate dispune repunerea pe rol a cauzei, de acest mijloc procedural neputând să uzeze părțile din cauză.

În ceea ce privește cererea de suspendare formulată de către recurenții-reclamanți în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța supremă o va respinge, ca nefondată.

Conform art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Din interpretarea normei legale evocate, rezultă că acest caz de suspendare impune în mod expres și neechivoc condiția declanșării urmăririi penale pentru o infracțiune, precum și existența unor elemente suficiente din care să rezulte că existența infracțiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să se pronunțe în cauza supusă suspendării. Astfel, cazul de suspendare facultativă, reglementat prin dispozițiile menționate, are în vedere ipoteza în care judecata cauzei depinde de stabilirea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, fiind necesar să se fi declanșat urmărirea penală în legătură cu infracțiunea respectivă. Verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu are loc in abstracto¸ ci prin raportare la obiectul și cauza pretențiilor deduse judecății în fața instanței chemate să aprecieze asupra incidenței cazului de suspendare, la apărările formulate de către pârâți, la probatoriul administrat, respectiv la infracțiunile care fac obiectul urmăririi penale, pentru a se stabili în ce măsură existența sau inexistența acestora ar putea să influențeze soluția în pricina civilă.

În cazul de față, se constată că recurenții-reclamanți deși au depus o serie de înscrisuri, reprezentând cereri și plângeri penale formulate de către aceștia în fața Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în fața Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, respectiv adrese emise de către Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, secția 21 de Poliție, aceste înscrisuri nu fac dovada începerii urmăririi penale cu privire la săvârșirea vreunei infracțiuni de către reprezentanții societății intimate.

Având în vedere că pentru suspendarea facultativă a judecării procesului civil în legătură cu un dosar penal este necesară dovedirea începerii urmăririi penale într-o cauză care privește o infracțiune în legătură cu care soluția instanței penale ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se da în prezentul litigiu, instanța supremă va respinge cererea de suspendare.

Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că se impune a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) al aceluiași articol prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii. În cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, instanța este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare, prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene poate fi declanșată numai în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării dreptului Uniunii sau a validității actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, instanța națională fiind cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

În ceea ce privește întrebarea care se poate adresa de către instanța națională, aceasta vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar care sunt relevante pentru soluționarea litigiului, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Prin întrebările formulate în susținerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se constată că recurenții nu au invocat o problemă de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene sau să conteste validitatea unor norme comunitare care să aibă legătură cu soluționarea prezentului recurs, ci au criticat aspecte legate de elemente particulare ce țin de fondul cauzei deduse judecăți, respectiv cele referitoare la reglementarea condițiilor de validitate a contractelor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Instanța supremă reține că o nouă cerere de sesizare a fost depusă la data de 26 mai 2025, ulterior închiderii dezbaterilor, sens în care aceasta nu va fi analizată, deoarece potrivit art. 394 alin. (3) C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă.

Examinând în temeiul art. 248 alin. (1), excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte reține că susținerile recurenților-reclamanți prin care se arată că decizia atacată a fost motivată superficial, nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât autorii căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel. Nemulțumirile recurenților și susținerile legate de soluția pronunțată cu privire la cererea de apel, cu trimitere la clauzele contractuale și modalitatea de semnare a acestuia, nu constituie veritabile critici de nelegalitate având în vedere lipsa argumentelor concrete cu privire la pretinsa nemotivare a deciziei recurate.

Totodată, Înalta Curte reține că susținerile referitoare la încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil nu se circumscrie vreunui caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recurenții nu arătă în concret cu ce a greșit instanța de apel și în ce mod a fost încălcat acest principiu procesual.

Nici susținerile referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs.

Instanța supremă reține că deși prin cererea de recurs sunt menționate prevederile art. 1400 și art. 1670 C. civ., din expunerea argumentelor evocate, respectiv susținerile referitoare la modalitatea de încheiere a promisiunii de vânzare, precum și trimiterile la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recureníi readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, recurenții-reclamanți, susținând greșita aplicare a legii de către instanța de apel, au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă criticile la adresa deciziei atacate reprezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, fără o argumentație în drept care să permită identificarea unor elemente concrete de nelegalitate.

De altfel, Înalta Curte reține că argumentele recurenților cu privire la situația de fapt și trimiterile pe care le fac la clauzele contractului semnat de părți, nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Simpla nemulțumire a recurenților cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenții nu și-au respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția nulității recursului și va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1522/2023 din 16 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol, ca inadmisibilă.

Respinge cererea de suspendare, ca nefondată.

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Admite excepția nulității.

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1522/2023 din 16 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2025.