ÎCCJ, Decizia nr. 2/2022

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este constituit conform art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulamentul ÎCCJ.

După prezentarea de către magistratul-asistent a referatului cauzei, președintele completului de judecată, constatând că nu sunt formulate chestiuni prealabile, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Doamna procuror-șef Antonia Eleonora Constantin pune concluzii de admitere a recursului în interesul legii și de pronunțare a unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și 1

Președintele completului de judecată declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

Prin Hotărârea nr. 103 din 23 noiembrie 2021, Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării, pe calea recursului în interesul legii, asupra următoarei probleme de drept:

Dispozițiile care formează obiectul sesizării sunt cele ale art. 413 alin. (1) pct. 1 și art. 416 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură civilă):

când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;

Pentru dezlegarea problemei de drept prezintă relevanță și următoarele dispoziții procedurale:

când amândouă părțile o cer;

când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.

prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora;

prin interdicția judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părți, până la numirea tutorelui sau curatorului;

prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți, survenit cu mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar;

prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau curator;

când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului;

prin deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar;

în cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană;

în alte cazuri prevăzute de lege.

când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;

când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel;

în alte cazuri prevăzute de lege.

prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor;

prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a părții interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6;

din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție; (text modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 310/2018, începând cu 21 decembrie 2018)

prin alte modalități prevăzute de lege.

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că, în situația suspendării judecății în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanțe naționale sau a unei instanțe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, suntem în prezența unui caz de reluare din oficiu a judecării cauzei. Instanțele care au îmbrățișat această opinie au considerat că dacă într-o cauză similară celei în care s-a dispus sesizarea CJUE instanța a apreciat că pentru soluționarea litigiului îi este necesară interpretarea ce urmează să fie dată dreptului Uniunii Europene, ea este obligată să valorifice această interpretare și să repună din oficiu cauza pe rol, după ce instanța europeană s-a pronunțat, și nu ar trebui să permită intervenția vreunui impediment de ordin procedural care ar împiedica soluționarea cauzei pe fond și care ar putea fi evitat prin repunerea din oficiu a cauzei pe rol.

În consecință, în situația în care părțile nu au solicitat deja acest lucru, cauza va fi repusă pe rol din oficiu, în vederea soluționării. Chiar dacă instanța omite repunerea pe rol a cauzei, iar părțile nu au formulat o astfel de solicitare înăuntrul termenului de perimare de șase luni, nu va interveni perimarea cererii, deoarece art. 416 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că "Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul trebuia efectuat din oficiu".

Hotărârile judecătorești definitive care susțin această orientare jurisprudențială, anexate sesizării, sunt pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iași și Curtea de Apel Timișoara.

Într-o altă orientare jurisprudențială s-a apreciat că suntem în prezența unui caz de suspendare facultativă a judecății, dintre cele reglementate de art. 413 din Codul de procedură civilă, iar în cazul tuturor acestor ipoteze judecata se reia doar la solicitarea expresă a părții interesate, printr-o cerere de repunere pe rol adresată instanței.

Instanțele care au îmbrățișat această opinie au considerat că nu se justifică un tratament diferit din această perspectivă, între cazul de suspendare reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă și celelalte cazuri de suspendare facultativă, reglementate de alin. (2) și (3) ale aceluiași text. Mai mult, nu există vreo diferențiere de tratament procedural între dosarele în care suspendarea soluționării cauzei până la pronunțarea de către CJUE a unei decizii preliminare a fost dispusă din oficiu și cele în care suspendarea a fost dispusă la cererea uneia dintre părți. În plus, nu suntem în prezența cazului de suspendare de drept reglementat de art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă, deoarece, prin ipoteză, nu este vorba despre instanța care a formulat cererea de pronunțare a hotărârii preliminare de către CJUE.

În consecință, nu există o obligație a instanței de a repune cauza pe rol, astfel încât împlinirea termenului de perimare, care începe să curgă la momentul pronunțării de către CJUE a hotărârii preliminare, atrage perimarea cererii de chemare în judecată sau a căii de atac, pentru a sancționa pasivitatea părții.

Hotărârile judecătorești definitive care susțin această orientare jurisprudențială, anexate sesizării, sunt pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, Tribunalul Alba, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Specializat Cluj și Tribunalul Sibiu.

Autorul sesizării nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept, rezumându-se la prezentarea practicii neunitare, ca premisă pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, și la argumentarea importanței dezlegării unitare a chestiunii în discuție. Totodată, se argumentează că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, fiind făcută dovada soluționării în mod diferit a problemei de drept, așa cum rezultă din deciziile definitive care susțin orientările jurisprudențiale prezentate la pct. III din prezenta decizie.

Prin Adresa nr. 2.151/C/5.699/III-5/2021 din 4 ianuarie 2022, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a exprimat opinia în sensul că sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și art. 515 din Codul de procedură civilă, iar prima orientare de jurisprudență este în litera și spiritul legii, concluzionând că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și 1

În cauză, judecătorii-raportori au întocmit raportul, conform art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, motivând proiectul soluției ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analiza condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al cerinței ca problema de drept să fi fost soluționată diferit prin hotărâri judecătorești definitive și sub aspectul obiectului sesizării.

Cerința vizând titularul dreptului de sesizare este îndeplinită, întrucât colegiile de conducere ale curților de apel se regăsesc printre titularii prevăzuți de art. 514 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește obiectul recursului în interesul legii, în raport cu dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă și ale art. 126 alin. (3) din Constituție, se constată că prin sesizare este supusă dezlegării problema de drept vizând interpretarea și aplicarea diferită de către instanțe a dispozițiilor expuse la pct. II din prezenta decizie.

De asemenea, este îndeplinită și cea de-a treia condiție de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluționării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive. În acest sens se constată că au fost atașate actului de sesizare hotărâri judecătorești definitive cuprinzând soluțiile jurisprudențiale neunitare.

Față de cele arătate mai sus, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaște legitimare procesuală și având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluționată în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de instanțe judecătorești naționale.

Ca atare, constatând îndeplinite condițiile regularității învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, fiind îndeplinite și condițiile de ordin formal, prescrise de prevederile art. 515 din același cod, luând în considerare rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești - se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.

Problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, așa cum se degajă din orientările jurisprudențiale relevate, vizează, pe de o parte, dacă în urma suspendării judecății dispuse în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la pronunțarea de către CJUE a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanțe naționale sau a unei instanțe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, neurmată de formularea de către partea interesată a unei cereri de reluare a judecății, înainte de împlinirea unui termen de 6 luni calculat de la data pronunțării hotărârii CJUE, se poate sau nu constata perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, iar pe de altă parte, dacă în această situație de suspendare facultativă a judecății instanța este obligată să reia din oficiu judecata, după pronunțarea hotărârii CJUE, chiar dacă partea interesată nu a formulat, mai înainte de împlinirea termenului de perimare, o cerere de redeschidere a procesului.

Altfel spus, ceea ce trebuie să lămurească instanța supremă pe calea mecanismului recursului în interesul legii este dacă, după ce o instanță de judecată a apreciat că pentru a putea soluționa cauza cu care a fost învestită are nevoie de dezlegarea pe care urmează să o dea CJUE într-o cerere de sesizare pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, la solicitarea făcută de o altă instanță națională (ori chiar de aceeași instanță, însă într-o altă cauză) sau dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, dispunând în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă suspendarea judecății propriului dosar, aceasta are obligația, după pronunțarea hotărârii CJUE, să repună pricina pe rol din oficiu sau dacă reluarea judecării procesului va avea loc numai la solicitarea expresă a părții interesate, iar în cazul în care acest lucru nu se întâmplă în interiorul termenului de 6 luni calculat de la data pronunțării hotărârii CJUE, va opera perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac.

Întrucât cele două chestiuni de drept sunt indisolubil legate una de alta, răspunsul la întrebarea referitoare la existența unui caz de repunere pe rol din oficiu, adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către titularul sesizării, va oferi, implicit, o clarificare și cu privire la cealaltă problemă de drept, în legătură cu îndeplinirea condițiilor referitoare la perimare.

Suspendarea judecății, care are sediul materiei în dispozițiile art. 411-413 din Codul de procedură civilă, constituie o piedică temporară în activitatea de judecată și presupune oprirea vremelnică a cursului judecății din cauza unor împrejurări voite de părți, care nu mai stăruie în soluționarea procesului (suspendare voluntară), sau independente de voința părților, fie atunci când acestea sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la proces, fie atunci când suspendarea este impusă de norme ce țin de buna administrare a justiției (suspendare legală, care include atât suspendarea de drept, cât și pe cea facultativă).

Suspendarea facultativă, după cum îi arată și numele, este lăsată la aprecierea judecătorului, rațiunea reglementării constând în dorința legiuitorului de a preîntâmpina pronunțarea fie a unor hotărâri contradictorii, fie a unor hotărâri greșite, prin comparație cu anumite constatări reținute în cadrul altor proceduri judiciare. Chiar dacă aceste cazuri de suspendare sunt lăsate la aprecierea instanței, pentru a se preveni eventualele tergiversări nejustificate, măsura poate fi dispusă numai în cazurile anume prevăzute de lege.

Din analiza hotărârilor judecătorești definitive anexate cererii de sesizare se poate constata că majoritatea instanțelor, atunci când au dispus suspendarea judecății până la data pronunțării unei hotărâri CJUE la solicitarea unei alte instanțe - naționale sau dintr-un alt stat membru UE - în vederea interpretării unei norme europene, pe calea cererii prejudiciale întemeiate pe dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), s-au prevalat de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă (fiind identificată o singură hotărâre în care nu a fost indicat un caz concret de suspendare facultativă, ci doar textul general - art. 413 -, însă și în această situație se poate deduce că judecătorul a avut în vedere tot primul caz de suspendare facultativă, de vreme ce măsura a fost dispusă "până la pronunțarea de către CJUE în cauza V SRL").

Este indiscutabil că acest temei de suspendare facultativă a judecății are în vedere existența unor "chestiuni prejudiciale", a căror soluționare ar putea avea o influență determinantă asupra rezolvării cauzei. Situația premisă este aceea a existenței în paralel a unui alt litigiu, de a cărui soluționare depinde existența sau inexistența unui drept subiectiv civil (lato sensu), rațiunea pentru care a fost instituită posibilitatea suspendării constând în evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii, ceea ce ar genera o anomalie a raporturilor juridice dintre părțile aflate în proces.

Având în vedere că ne aflăm în prezența unui caz de suspendare facultativă, instanța în fața căreia se solicită aplicarea acestei măsuri este îndreptățită să aprecieze dacă se impune sau nu suspendarea judecății, respectiv dacă rezultă fără echivoc că cererea a cărei suspendare se solicită se află într-un raport de interdependență cu cererea care formează obiectul altui proces, iar dreptul dedus judecății va influența în mod hotărâtor soluționarea litigiului care se impune a fi temporizat.

Se poate constata că, până la apariția Legii nr. 310/2018, în Codul de procedură civilă nu a existat niciun caz de suspendare facultativă a judecății care să privească soluționarea de către Curtea de la Luxemburg a unei cereri formulate în conformitate cu dispozițiile art. 267 din TFUE.

Potrivit acestui text, CJUE este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune, însă dacă o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare conferă instanțelor statelor membre posibilitatea de a adresa întrebări CJUE cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei europene fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora fiind judecătorul național.

În cazul în care sunt întrunite condițiile pentru obligația de sesizare cu chestiunea prejudicială în conformitate cu art. 267 din TFUE, se naște întrebarea dacă instanța națională poate să omită sesizarea Curții atunci când instanța europeană are deja pe rol o cauză în care urmează să se pronunțe cu privire la aceeași problemă de drept unional, în condițiile în care, din acest punct de vedere, textul nu prevede nicio excepție.

Ținând cont de aspectele particulare ale litigiului, ca regulă nu s-ar justifica o nouă sesizare pentru că, dacă CJUE ar fi sesizată a doua oară în aceeași chestiune, s-ar ajunge la situația ca instanța europeană să fie solicitată în mod redundant, fără a se obține un rezultat suplimentar. Realizarea obiectivului vizat de art. 267 din TFUE este deja asigurată prin soluționarea cauzei pendinte la CJUE, ceea ce justifică pe deplin evitarea suprasolicitării acesteia. Tocmai de aceea, în cazul în care o instanță națională apreciază că interpretarea unei norme de drept unional îi este necesară pentru soluționarea litigiului, dar că economia procesului nu impune sesizarea CJUE, întrucât instanța europeană are deja pe rol o astfel de chestiune, poate dispune suspendarea judecății până la pronunțarea hotărârii preliminare a CJUE. De altfel, în multe dintre dosarele în care au fost pronunțate decizii care au conturat prima orientare jurisprudențială, măsura suspendării a fost dispusă de către instanță din oficiu, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, la alin. (1) al art. 413, după pct. 1 a fost introdus pct. 1

Cu toate acestea, legislatorul nu a oferit un răspuns clar problemei de drept cu care a fost sesizată instanța supremă, pentru că, deși a introdus un nou caz de suspendare facultativă a judecății, care vizează situația în care CJUE a fost sesizată, într-o cauză similară, fie de o altă instanță națională (ori chiar de aceeași instanță, însă într-o altă cauză), fie de o instanță a unui alt stat membru, cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cuprinsul art. 415 din Codul de procedură civilă, atunci când a modificat cazul de reluare din oficiu a judecății de la pct. 3, nu a reglementat expres, în afara ipotezei în care sesizarea CJUE a fost făcută de chiar instanța care mai apoi a suspendat de drept judecata (în temeiul pct. 7 al alin. (1) al art. 412 din Codul de procedură civilă), decât cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4) din același cod, care sunt legate de pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Așadar, în situația în care un complet de judecată dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia instanța supremă nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, iar alte completuri de judecată, în cauze similare pendinte, suspendă judecata acestora până la soluționarea sesizării inițiale, reluarea judecății în procesele suspendate pe acest temei trebuie să aibă loc din oficiu.

Aceleași rațiuni determină concluzia că și în cazul dosarelor suspendate în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la pronunțarea hotărârii CJUE, care a fost sesizată de o altă instanță, se impune aceeași soluție, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, întrucât ne aflăm tot în prezența unei suspendări facultative cauzate de o chestiune prejudicială, respectiv de soluția pe care instanța europeană urmează să o pronunțe cu privire la interpretarea sau validitatea dispozițiilor de drept unional în privința cărora a fost sesizată prin procedura întrebării preliminare. Ca urmare, în condițiile în care la momentul suspendării judecății s-a constatat existența unei similarități cu cauza pendinte pe rolul CJUE, în sensul că sunt incidente aceleași dispoziții de drept al Uniunii cu privire la interpretarea sau validitatea cărora a fost sesizată anterior Curtea Europeană prin procedura reglementată de art. 267 din TFUE, după pronunțarea hotărârii CJUE, instanța trebuie să dispună, din oficiu, repunerea cauzei pe rol pentru continuarea judecății, urmând ca judecătorul să aprecieze în ce măsură dezlegările instanței europene se impun în propriul dosar.

Aceasta, chiar în pofida faptului că nu suntem în prezența unei suspendări facultative clasice, justificate de existența unei situații în care "dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți", instanțele apelând la analogia legii, în sensul că au asimilat o cerere de sesizare în vederea pronunțării hotărârii preliminare, aflată pe rolul CJUE, unei "judecăți", în înțelesul avut în vedere de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendând judecata pricinii lor pe acest temei în considerarea necesității interpretării și aplicării unitare a legislației europene și a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții de la Luxemburg, scopul avut în vedere fiind, indiscutabil, evitarea pronunțării unor soluții în contradicție cu normele europene.

Tocmai de aceea nu prezintă relevanță susținerile legate de împrejurarea că suspendarea cauzei nu este decât o sistare temporară a judecății, în raport cu motivele care au determinat-o, legea stabilind modalitățile concrete pentru redeschiderea procesului, în cadrul cărora regula este aceea că judecata se reia la momentul dispariției cauzei care a condus la suspendarea pricinii, precum și faptul că, dată fiind prevalența principiului disponibilității părților în procesul civil, încetarea cauzei de suspendare facultativă trebuie semnalată instanței printr-o cerere formulată de partea interesată.

Un alt argument în sensul deja evocat îl constituie faptul că părțile din litigiul în care s-a dispus măsura suspendării nu sunt părți și în litigiul în care s-a dispus sesizarea CJUE, ceea ce poate să reprezinte un veritabil impediment pentru acestea, fiind posibil ca părțile din dosarul suspendat să nu afle în timp util că instanța europeană s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost sesizată, iar dacă s-ar considera că reluarea judecății se va face numai la solicitarea expresă a părții interesate, se poate ajunge, implicit, la sancționarea acestora, deși măsura suspendării nu a fost dispusă din inițiativa lor, ci a instanței înseși, în contextul în care judecătorul cauzei a considerat că pronunțarea unei hotărâri prealabile de către CJUE îi este necesară pentru justa și legala soluționare a dosarului cu care a fost învestit.

Prin urmare, deși motivul de suspendare facultativă bazat pe existența unei cauze pendinte pe rolul CJUE nu era prevăzut expres de niciunul dintre textele care reglementau acest incident procedural anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 310/2018, în condițiile în care normele care reglementează suspendarea facultativă sunt unele dispozitive, instanța de judecată fiind chemată să decidă cu privire la oportunitatea aplicării lor, în vederea unei bune administrări a justiției, ținând seama de caracterul obligatoriu al deciziilor de interpretare a dreptului unional pronunțate de CJUE și pentru preîntâmpinarea pronunțării unor hotărâri naționale contrare normelor europene, odată ce instanța națională, luând în considerare ansamblul circumstanțelor cauzei, a decis că se impune așteptarea hotărârii instanței europene, tot ea trebuie să dispună continuarea judecății, de îndată ce constată că s-a dat o rezolvare respectivei chestiuni prejudiciale.

Având acest răspuns la cererea adresată instanței supreme de către titularul sesizării, respectiv că instanța de judecată care a adoptat măsura suspendării facultative a procesului pe acest temei este obligată, după pronunțarea hotărârii de către CJUE, să dispună din oficiu reluarea judecării procesului, este evidentă și dezlegarea celeilalte chestiuni de drept, și anume faptul că într-un asemenea caz nu se poate constata, în baza art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu raportare la art. 413 alin. (1) pct. 1 din același cod, perimarea cererii de chemare în judecată, respectiv a căii de atac, întrucât nu se poate vorbi de rămânerea cauzei în nelucrare, din motive imputabile părții, timp de 6 luni.

După cum în mod constant s-a arătat în literatura de specialitate, perimarea reprezintă acea sancțiune care se impune a fi aplicată în cazurile în care nu se respectă cerința continuității între actele de procedură, având ca efect stingerea procesului civil în faza în care acesta se găsește (judecată sau executare silită), din cauza rămânerii în nelucrare din vina părții, un anumit timp prevăzut de lege.

Fiind o sancțiune procesuală care tinde să lipsească de efecte actul de sesizare a instanței din pricina conduitei procesuale neglijente și lipsite de stăruință a părții care a învestit instanța, ea poate interveni de drept numai în ipoteza în care partea respectivă se află într-o incontestabilă culpă procesuală, manifestată printr-o pasivitate neîndoielnică și nescuzabilă. Altfel spus, o asemenea împrejurare - o pasivitate neîndoielnică și nescuzabilă a părții, o lipsă de stăruință fundamentată pe neglijență și delăsare, care să fie considerate motive imputabile părții - trebuie să fie identificată în mod incontestabil.

Evident, în situația analizată, această ipoteză nu se regăsește, în condițiile în care repunerea pe rol a dosarului în care s-a adoptat măsura suspendării ar fi trebuit să fie dispusă din oficiu de către instanță, pentru că judecătorul a avut nevoie de dezlegarea unui element de drept cu caracter prejudicial, fiind așadar direct interesat de rezultatul demersului său, cu atât mai mult cu cât subzistența cazului de suspendare îi este ușor de urmărit.

Or, perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată, din cuprinsul primului alineat al art. 416 din Codul de procedură civilă rezultând fără echivoc că rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții sunt cele două elemente esențiale care definesc perimarea ca pe o sancțiune procedurală, dar și ca o prezumție de desistare de la judecată. Cu alte cuvinte, perimarea are, astfel, atât caracter de sancțiune a neglijenței părții, cât și caracterul unei prezumții de desistare tacită, niciunul dintre acestea neregăsindu-se în ipoteza analizată.

Dimpotrivă, în cazul suspendării facultative clasice instanța nu este obligată să urmărească finalizarea celuilalt proces, care privește raporturi juridice între aceleași părți litigante, acestea din urmă fiind datoare să țină sub observație respectivul proces și să ceară în timp util repunerea cauzei pe rol, sub sancțiunea intervenirii perimării cererii lor.

Față de cele arătate, în considerarea faptului că perimarea presupune o prezumție de desistare, de abandonare a judecății, deoarece pricina a rămas în nelucrare o anumită perioadă de timp, fiind în același timp și o sancțiune aplicabilă părții delăsătoare, ea nu poate interveni decât în acele situații în care se constată că lăsarea pricinii în nelucrare este rezultatul exclusiv al dezinteresului manifest al părții care a declanșat respectivul proces. Per a contrario, dacă părții în cauză nu i se poate imputa vreo culpă în nesoluționarea pricinii, în sensul că nu a îndeplinit un anumit act de procedură în condițiile stipulate de lege, sancțiunea perimării nu poate să opereze. Chiar dacă perimarea nu presupune totdeauna și în mod necesar culpa părții, ea presupune însă ignorarea de către parte a obligațiilor procesuale care îi reveneau în vederea asigurării finalizării judecății.

Având în vedere prevederile art. 416 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată", este în afară de orice dubiu că nu pot să constituie cauze de perimare, deci o atare sancțiune nu va opera, situațiile în care fie actul de procedură trebuia să fie efectuat din oficiu, fie, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea sa nu a ajuns la instanța competentă sau, deși a ajuns, nu i se poate stabili termen pentru judecată.

Prima ipoteză, care prezintă relevanță în soluționarea sesizării de față, vizează situația în care dosarul a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, fără ca partea să aibă vreo vină, întrucât cea care trebuia să efectueze actul de procedură era însăși instanța de judecată. Or, în ipoteza analizată, în care suspendarea facultativă a judecății a fost dispusă de instanță, în scopul de a-i facilita soluționarea dosarului, procedura hotărârii prealabile nefiind edictată în sprijinul părților, ci pentru interpretarea unui anumit text de lege, este evident că după pronunțarea de către CJUE a hotărârii preliminare în cererea de sesizare formulată în temeiul art. 267 din TFUE reluarea cursului judecății trebuie să se dispună ex officio, în aceleași condiții în care, după pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, instanța care a suspendat facultativ judecata în temeiul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă (în dosarele în care învestirea instanței s-a făcut după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018) este obligată, în raport cu prevederile art. 415 pct. 3 din același cod, să dispună reluarea judecării procesului tot din oficiu.

În consecință, în situația expusă este incident un caz de reluare a judecății cauzei suspendate din oficiu, iar sancțiunea perimării, chiar și în ipoteza împlinirii unui termen de 6 luni de la data pronunțării hotărârii CJUE, nu poate interveni.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 514 din același cod,