Decizia nr. 17/2022 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1393/1/2022

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.393/1/2022 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Avocatul Poporului este reprezentat de doamna consilier Linda Zenovia Timofan, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Avocatul Poporului.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori și punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentanților Avocatului Poporului și procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție asupra admisibilității recursului în interesul legii.

Doamna consilier Linda Zenovia Timofan, subliniind că aspectele privind admisibilitatea sunt dezvoltate în sesizarea cu recurs în interesul legii, arată că din analiza jurisprudenței instanțelor a rezultat interpretarea diferită a dispozițiilor pct. 3 coroborat cu pct. 6-8 și pct. 12 raportat la anexa nr. 2 din Ordinul Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, cu completările ulterioare (Ordinul nr. 50/1990), și a dispozițiilor pct. 1-5 din Ordinul Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 125/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990 (Ordinul nr. 125/1990). Analiza Avocatului Poporului a vizat doar aspectul verificării și recunoașterii activității desfășurate în fostele centre teritoriale de calcul, respectiv încadrarea de către instanțe a acestor activități în dispozițiile ordinelor nr. 50/1990 și nr. 125/1990, raportat la dispozitivul și considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 9 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 8 noiembrie 2016 (Decizia nr. 9 din 16 mai 2016). Astfel, unele instanțe au verificat doar menționarea în anexele ordinelor a activităților prestate. Alte instanțe s-au raportat la expertizele de specialitate dispuse în cauză, pentru a constata că activitatea părții s-a desfășurat în condiții de depășire a nivelului admisibil al noxelor profesionale, astfel încât poate fi încadrată în grupele superioare de muncă. Din această perspectivă, Avocatul Poporului a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, pe care l-a promovat în scopul unificării practicii judiciare în materie.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin arată că procurorul general apreciază că recursul în interesul legii promovat de Avocatul Poporului este inadmisibil, întrucât vizează aplicarea legii la chestiuni factuale, fără posibilitatea rezolvării de principiu a unei probleme de drept. Jurisprudența neunitară invocată de titularul sesizării rezultă din modul diferit în care instanțele s-au raportat la considerentele Deciziei nr. 9 din 16 mai 2016, ceea ce nu reprezintă o problemă de drept. Având în vedere că problema este pur factuală și că există deja un reper de unificare a jurisprudenței, reprezentat de Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, solicită respingerea sesizării cu recurs în interesul legii.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra admisibilității recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

La data de 24 iunie 2022 Avocatul Poporului a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: interpretarea și aplicarea dispozițiilor pct. 3 coroborat cu pct. 6-8 și pct. 12 raportat la anexa nr. 2 din Ordinul Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, cu completările ulterioare (Ordinul nr. 50/1990), și a dispozițiilor pct. 1-5 din Ordinul Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 125/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990 (Ordinul nr. 125/1990), în sensul de a se stabili dacă activitatea desfășurată în cadrul fostelor centre teritoriale de calcul poate fi încadrată în grupa a II-a de muncă.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la aceeași dată, formându-se Dosarul nr. 1.393/1/2022, cu termen de soluționare la 3 octombrie 2022. II. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale: A. Ordinul Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, cu completările ulterioare " (...) 3. Beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă, potrivit celor menționate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate, precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în anexele nr. 1 și 2. (...) 6. Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.). 7. Încadrarea în grupele I și II de muncă se face proporțional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiția ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puțin 50%, iar pentru grupa II, cel puțin 70% din programul de lucru. În mod excepțional, personalul care, prin natura sarcinilor ce îi revin, lucrează o parte din timp în subteran poate fi încadrat în grupa I sau II de muncă, chiar dacă acest timp este sub plafonul de 50% prevăzut în grupa I și 70% pentru grupa II, luându-se în calcul numai timpul efectiv lucrat în subteran. 8. Perioada de timp în care o persoană are sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabilește prin dispoziția conducerii unității sau prin prevederile legale care reglementează atribuțiile de serviciu ce revin fiecărei persoane în raport cu funcția îndeplinită. Anul de muncă efectiv lucrat în locuri cu condiții deosebite se stabilește prin totalizarea, până la obținerea unui an complet de muncă, a perioadelor în care personalul a lucrat efectiv în locuri ce se încadrează în grupele I și II de muncă. (...) 12. Încadrarea în grupele I și II de muncă privind perioada anterioară datei de 18.03.1969 se face cu respectarea prevederilor Instrucțiunilor nr. 1.040/1967 de aplicare a Legii nr. 27/1966 prin care au fost preluate tabelele 1 și 2, anexe la Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 292/1959, care cuprind meseriile și funcțiile prevăzute în grupele I și II de muncă. (...)" B. Ordinul Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 125/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990 " 1. În grupa I de muncă se încadrează locurile de muncă, activitățile și categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. 1. 2. În grupa II de muncă se încadrează locurile de muncă, activitățile și categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. 2. 3. Ministerele, celelalte organe centrale, primăriile județene și a municipiului București, centralele industriale, întreprinderile și instituțiile au obligația să întreprindă măsuri pentru îmbunătățirea radicală a condițiilor de lucru la locurile de muncă prevăzute în prezent în grupele I și II de muncă, astfel ca la finele anului 1993, acestea să fie prevăzute, corespunzător rezultatelor obținute, față de prevederile «Normelor republicane de protecția muncii», în scopul apărării vieții și sănătății salariaților. 4. Metodologia, pe baza căreia unitățile efectuează încadrarea în grupele I și II de muncă, este cea prevăzută în Ordinul nr. 50/1990 al Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii cu completările făcute prin Ordinul nr. 100/1990 și care se aplică în continuare. 5. Prezentul ordin se aplică pentru perioada lucrată după 1 martie 1990." III. Examenul practicii judiciare

Din verificarea practicii instanțelor judecătorești Avocatul Poporului a identificat existența a două orientări în această problemă de drept.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, unele instanțe au apreciat că noțiunea de grupă de muncă există în reglementările din domeniul pensiilor de peste 50 de ani, aceasta reprezentând o recunoaștere din partea statului a faptului că, în procesul muncii desfășurat în condiții vătămătoare, grele sau periculoase, organismul uman este degradat ca urmare a acțiunii combinate și de durată a noxelor profesionale și a altor factori de risc profesional, impunându-se astfel pensionarea celor în cauză la vârste și durate minime de vechime profesională, inferioare în raport cu cele ale persoanelor care și-au desfășurat activitatea profesională în condiții normale de muncă. În acest sens, raportat la actele expertizate, prin care se atestă faptul că activitatea zilnică s-a desfășurat efectiv și permanent într-un loc de muncă în care s-a constatat depășirea nivelului admisibil al noxelor profesionale și de textele legale în materie, instanța a constatat că reclamanții beneficiază de grupa a II-a de muncă în procent de 75% pentru activitățile desfășurate în cadrul unității angajatoare pentru perioadele expres menționate în rapoartele de expertiză.

O altă instanță a reținut că Ordinul nr. 50/1990 prevede la pct. 3 că personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate, precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 beneficiază de încadrarea în grupele I și a II-a de muncă, fără limitarea numărului. Totodată, s-a reținut că pct. 7 din ordin stabilește că încadrarea în grupele I și a II-a de muncă se face proporțional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiția ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puțin 50%, iar pentru grupa a II-a, cel puțin 70% din programul de lucru.

Astfel, instanța a constatat că față de funcțiile deținute de reclamanți și datorită specificului activității, respectiv lucrul în prezența radiațiilor electromagnetice, activitatea acestora se încadrează în grupa a II-a de muncă, în perioadele și în procentele reținute în raportul de expertiză.

În ilustrarea acestei orientări jurisprudențiale, autorul sesizării a anexat: Sentința civilă nr. 1.460 din 20 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Galați - Secția I civilă, în Dosarul nr. 2.421/121/2018; Sentința civilă nr. 854 din 9 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Brăila - Secția I civilă în Dosarul nr. 240/113/2019; Sentința civilă nr. 161 din 20 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Brăila - Secția I civilă în Dosarul nr. 121/113/2018; Sentința civilă nr. 149 din 20 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.481/105/2018; Sentința civilă nr. 2.105 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.443/105/2019; Sentința civilă nr. 2.104 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.442/105/2019; Sentința civilă nr. 1.965 din 13 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția civilă în Dosarul nr. 2.322/93/2017; Sentința civilă nr. 624 din 9 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.346/86/2018.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a reținut că din textul pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990 reiese faptul că activitatea desfășurată de reclamanți și locurile lor de muncă trebuie să fie din cele prevăzute în anexele nr. 1 și 2 din ordin, nefiind suficient ca aceștia să fi lucrat în condiții vătămătoare de natura celor care au determinat încadrarea unor anumite activități în grupa I sau a II-a de muncă, ci fiind necesar ca aceștia să fi desfășurat activități în locurile de muncă prevăzute expres în Ordinul nr. 50/1990. În acest sens, se recunoaște încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă, astfel cum se prevede în art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, pentru angajații care au desfășurat activități dintre cele indicate în anexele din ordin, chiar dacă nu au fost nominalizați în acest sens în procedura stabilită de art. 6 din actul normativ menționat, iar nu asimilarea sau echivalarea unor activități ce nu sunt prevăzute în actul normativ cu cele care sunt prevăzute în anexele sale, pentru motivul că ar prezenta condiții de muncă asemănătoare.

O altă instanță, în susținerea aceleiași opinii, a reținut că simpla regăsire a activității între cele enumerate limitativ în anexele nr. 1 și 2 din Ordinul nr. 50/1990 nu generează un drept, ci doar o vocație la încadrarea în grupe superioare de muncă. Vocația poate deveni un drept în măsura în care instanța de judecată, în urma verificărilor concrete și a probatoriilor administrate, poate suplini procedura și condițiile obligatorii de încadrare în grupele prevăzute de Ordinul nr. 50/1990. Conform dispozițiilor pct. 3-14 din Ordinul nr. 50/1990, pentru ca activitatea desfășurată să fie încadrată în grupele prevăzute de acest act normativ, trebuie să fie îndeplinite anumite cerințe: condițiile deosebite de lucru, procentul de minimum 70% din programul de lucru pe care angajatul trebuie să îl fi lucrat în activitățile încadrabile în grupa a II-a de muncă și existența, pentru perioada ulterioară datei de 1 ianuarie 1990, a buletinelor de determinare a noxelor.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în: Sentința civilă nr. 194 din 28 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța - Secția I civilă în Dosarul nr. 6.313/118/2018; Sentința civilă nr. 439 din 16 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Vaslui - Secția civilă în Dosarul nr. 1.567/89/2018; Sentința civilă nr. 977 din 13 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Buzău - Secția I civilă în Dosarul nr. 4.334/114/2017; Sentința civilă nr. 866 din 21 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Buzău - Secția I civilă în Dosarul nr. 401/114/2018; Sentința civilă nr. 1.139 din 3 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Buzău - Secția I civilă în Dosarul nr. 543/114/2018; Decizia civilă nr. 910 din 1 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.812/86/2016; Decizia civilă nr. 694 din 25 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 7.798/99/2017. IV. Opinia titularului sesizării - Avocatul Poporului

Avocatul Poporului a apreciat că prima opinie este în acord cu litera și spiritul legii, motivat de faptul că activitatea desfășurată în cadrul centrelor teritoriale de calcul poate fi considerată activitate desfășurată în grupa a II-a de muncă, în conformitate cu dispozițiile Ordinului nr. 50/1990 și ale Ordinului nr. 125/1990.

Principiul de bază al încadrărilor în grupele de muncă este cel al analizei condițiilor de muncă, care trebuie să aibă în vedere condițiile concrete de lucru, cum ar fi lucrul în mediu toxic, program de lucru, factori nocivi etc. De altfel, Ordinul nr. 50/1990 a suferit nenumărate modificări și completări, iar pentru unele categorii de personal angajatorii au acordat administrativ grupe superioare de muncă, chiar în absența unei enunțări exprese în ordin.

Avocatul Poporului apreciază că activitatea lucrată permanent în cadrul fostelor centre teritoriale de calcul s-a desfășurat în prezența unor factori de risc și îmbolnăvire sau chiar de accidentare - radiații electromagnetice, astfel încât aceasta poate fi încadrată în grupa a II-a de muncă, în speță în prevederile pct. 111 din anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990, conform cărora beneficiază de grupa a II-a de muncă personalul operativ de tură, pct. 214, în care este prevăzută activitatea generică de operator calculator electronic, precum și pct. 18 din anexa nr. 2 a Ordinului nr. 125/1990, conform căreia se încadrează în grupa a II-a de muncă activitatea prestată la instalații, utilaje sau aparate care funcționează cu radiații electromagnetice: infraroșu, ultraviolete, microunde de medie sau de înaltă frecvență și lasere, cu excepția laserelor de mare putere, neecranate, care sunt prevăzute în grupa I de muncă. Încadrarea salariaților din fostele centre teritoriale de calcul în grupe superioare de muncă se realizează raportat la existența și natura condițiilor vătămătoare de lucru, la dificultatea muncii, la supunerea la radiații electromagnetice, expunerea la factori nocivi și dăunători, suprasolicitarea nervoasă, timpul efectiv de lucru în aceste condiții.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 9 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 8 noiembrie 2016 (Decizia nr. 9 din 16 mai 2016), s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor pct. 6-8 și 12 din Ordinul Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr. 50/1990, instanțele de judecată au posibilitatea analizării și constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă."

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "51. Premisa derulării acestei proceduri în fața instanței este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele 1 și 2 ale variantei consolidate a ordinului. Aceasta conferă celui care a desfășurat activitatea respectivă dreptul de a obține recunoașterea pentru sine a faptului că a lucrat în condiții deosebite față de cele normale, astfel că efortul suplimentar depus în aceste condiții creează o vocație la acordarea unor facilități la deschiderea drepturilor de pensie."

Referitor la Ordinul nr. 50/1990, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători a reținut, în considerentele Deciziei nr. 258 din 20 septembrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 85/2002 (Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004), că "acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări și precizări aduse ordinului în discuție, nu i se poate restrânge aplicarea, numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului, în lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior. O atare interpretare se impune cu atât mai mult cu cât forma dobândită de ordinul respectiv prin completările și modificările ulterioare a fost menită să elimine inconsecvențele și inechitățile existente. De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului și a crea categorii distincte de beneficiari, în raport cu situația pe care aceștia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală și nediferențiată a tuturor celor care au activat în condiții similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat".

Astfel, având în vedere considerentele de principiu reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cărora pentru recunoașterea încadrării într-o grupă de muncă este suficient ca tipul de activitate să se regăsească în anexele variantei consolidate a ordinului, Avocatul Poporului a opinat că activitatea desfășurată în condiții vătămătoare, grele sau periculoase (radiații electromagnetice, zgomot, suprasolicitare neuropsihică), în cadrul fostelor centre teritoriale de calcul, se regăsește în anexa nr. 2 a Ordinului nr. 50/1990 și a Ordinului nr. 125/1990, astfel încât este justificată încadrarea în grupa a II-a de muncă a personalului respectiv.

În considerarea rolului său constituțional de apărător al drepturilor și libertăților persoanelor fizice, Avocatul Poporului a apreciat că activitatea desfășurată în cadrul fostelor centre teritoriale de calcul reprezintă activitate desfășurată în grupa a II-a de muncă. Recursul în interesul legii formulat nu urmărește adăugarea pe cale pretoriană a unor activități și locuri de muncă ce nu se regăsesc în anexe, ci recunoașterea activității desfășurate în cadrul fostelor centre teritoriale de calcul ca încadrându-se în anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990, corespunzătoare grupei a II-a de muncă. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Analizând sesizarea formulată de Avocatul Poporului, procurorul general a apreciat că recursul în interesul legii este inadmisibil. În subsidiar, a considerat ca fiind în litera și spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudențială (prezentată la paragrafele 19-21 din prezenta decizie).

Cu privire la admisibilitate, a arătat că aspectul asupra căruia se solicită pronunțarea unei decizii în interesul legii constituie o chestiune de aplicare a legii la situațiile de fapt din fiecare cauză dedusă judecății, neputându-se stabili o soluție generală sub acest aspect, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Practica judiciară atașată în cele două anexe ale sesizării nu se circumscrie obiectului recursului în interesul legii promovat, soluțiile diferite pronunțate fiind rezultatul aprecierii unor circumstanțe particulare ce țin de aplicarea textelor de lege la situațiile concrete, iar autorul sesizării solicită mai degrabă o dezlegare factuală a ipotezelor particulare prezentate, aspect care ține exclusiv de exercițiul aplicării legii. În atare cauze, determinantă este stabilirea situației de fapt pe bază de probatorii și care se apreciază de la caz la caz, în funcție de aceasta aplicându-se normele de drept incidente.

În cauză se identifică și un alt motiv de inadmisibilitate, determinat de intervenirea unui reper de interpretare din partea instanței supreme.

Astfel, prin Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, instanța supremă, în procedura recursului în interesul legii, a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor pct. 6-8 și 12 din Ordinul nr. 50/1990, instanțele de judecată au posibilitatea analizării și constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupa I sau a II-a de muncă.

Pe fondul problemei de drept, procurorul general a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor pct. 3 coroborat cu pct. 6-8 și pct. 12 raportat la anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990 și a dispozițiilor pct. 1-5 din Ordinul nr. 125/1990, nu este posibilă asimilarea activităților încadrate în grupa a II-a de muncă la nivelul unei categorii de angajatori, chiar dacă prestarea acestora la nivelul altei categorii de angajatori a avut loc în condiții de muncă similare, deoarece nu este posibilă o lărgire a sferei de aplicare a ordinului, reglementarea specială a grupelor de muncă fiind de strictă aplicare. VI. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că problema cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea prezentului recurs în interesul legii este o chestiune de fapt, ce presupune administrarea și aprecierea unor probe specifice, și nu poate fi calificată ca o veritabilă problemă de drept, ce are deschisă perspectiva soluționării ei pe calea mecanismului în interesul legii, astfel încât au propus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării. VII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Verificând regularitatea sesizării, se constată, mai întâi, că Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, a fost legal sesizată de către Avocatul Poporului care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are legitimarea procesuală pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești.

Referitor la cerințele de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă prevede astfel: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Din cuprinsul normei anterior menționate rezultă următoarele condiții ce trebuie îndeplinite, cumulativ, pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: - sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; - problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; - dovada soluționării diferite de către instanțele judecătorești să se realizeze prin hotărâri judecătorești definitive; - hotărârile judecătorești definitive să fie anexate cererii.

Din analiza conținutului memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii formulat de Avocatul Poporului, precum și a documentelor atașate sesizării reiese că, în prezenta cauză, nu este îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate anterior enunțate, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Se constată că hotărârile judecătorești definitive, anexate memoriului de recurs, conturează existența în materia respectivă a unor soluții diferite, cristalizate în jurul a două orientări jurisprudențiale distincte, expuse pe larg în preambulul prezentei decizii; așadar, actul de sesizare a fost însoțit de hotărâri judecătorești definitive, relevante pentru problema dedusă interpretării, hotărâri provenind de la diferite curți de apel din țară, aceste împrejurări creând aparența îndeplinirii ultimelor trei condiții de admisibilitate a recursului în interesul legii, dintre cele expuse anterior.

În legătură cu îndeplinirea primei condiții se impune însă a se sublinia că problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală și consistentă, generând posibilitatea interpretării, în mod diferit, a unui text de lege și existența unei jurisprudențe neunitare.

Sintagma "problemă de drept" trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform cărora "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară ori incompletă"; analizând respectiva sintagmă prin prisma art. 1 din Codul civil, potrivit căruia "Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului", se apreciază că există o veritabilă problemă de drept în situația în care o regulă de drept, o uzanță ori aplicarea unui principiu general al dreptului dau naștere unei practici neunitare extinse, scopul procedurii fiind acela de a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a textului de lege supus examinării, printr-o dezlegare de principiu, indiferent de multitudinea situațiilor de fapt apărute în cauzele ce învestesc instanțele în respectiva materie.

În jurisprudența dezvoltată în legătură cu această condiție, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în mod constant, în sensul că trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, prin intermediul recursului în interesul legii. În acest sens, potrivit Deciziei nr. 11 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 751 din 26 octombrie 2011, "a interpreta un text de lege înseamnă a lămuri înțelesul acestuia, a-l explica, a determina configurația reală a normei de drept ( )". În același sens sunt, spre exemplu, și deciziile Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 5 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 19 februarie 2020, și nr. 10 din 21 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 mai 2022.

Prin urmare, pentru ca recursul în interesul legii să nu fie deturnat de la scopul său firesc, trebuie considerat că el nu poate fi promovat atunci când stabilirea anumitor chestiuni este rezultatul aprecierii materialului probator sau a unor circumstanțe proprii fiecărei cauze, aceasta fiind doar o problemă de aplicare a legii la circumstanțele concrete ale fiecărui proces, iar nu o veritabilă problemă de drept a cărei dezlegare să fie posibilă pe calea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție neputându-se substitui instanței de trimitere în procesul de aplicare a legii la situația de fapt.

Nu orice chestiune dezbătută în fața instanțelor de judecată este, așadar, și o problemă de drept veritabilă, această condiție nefiind îndeplinită dacă sesizarea vizează aplicarea unei dispoziții legale la elemente de fapt ale cauzei, respectiv modalitatea în care judecătorul aplică anumite dispoziții legale cu caracter general și impersonal la diverse situații concrete.

Astfel cum s-a precizat anterior, titularul sesizării cu care a fost învestită instanța supremă a identificat, ca fiind o problemă de drept ce ar fi determinat practica neunitară a instanțelor, încadrarea în grupa a II-a de muncă a activității desfășurate în cadrul fostelor centre teritoriale de calcul, solicitând interpretarea și aplicarea dispozițiilor pct. 3 coroborat cu pct. 6-8 și 12 raportat la anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990, precum și a dispozițiilor pct. 1-5 din Ordinul nr. 125/1990.

Prin Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor pct. 6-8 și pct. 12 din Ordinul nr. 50/1990, instanțele de judecată au posibilitatea analizării și constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupa I sau a II-a de muncă.

În considerentele acestei decizii, în paragraful 55, s-a arătat că "(...) neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaților în condiții deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a II-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiții, fie că a ignorat aplicarea legii (nu a întreprins demersurile care se referă la procedura de evaluare a acestor locuri de muncă) pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită, pe cale jurisdicțională, de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul și calificat ca un conflict, supus jurisdicției muncii, în situația premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfășurării unei activități dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate)".

Rezultă, așadar, din considerentele citate că aplicarea dispozițiilor respective pe cale judiciară presupune ca instanța să se substituie angajatorului care nu a urmat procedura administrativă internă prevăzută de ordin, finalizată cu nominalizarea persoanei într-o anumită grupă de muncă, procedând ea însăși la verificarea condițiilor de lucru din acea perioadă, împrejurare care presupune, fără dubiu, analizarea în concret a situației de fapt din fiecare cauză în parte, prin administrarea unor probe specifice, pentru a se stabili existența situației premisă a ocupării de către salariat a unui loc de muncă sau a desfășurării unei activități dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate), nefiind suficientă doar proba cu privire la existența unor condiții de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică etc.

Aceasta deoarece, în lumina considerentelor deciziei citate, simpla regăsire a activității între cele enumerate limitativ nu generează un drept, ci doar o vocație la încadrarea în grupe superioare de muncă, putând deveni un drept constatat prin hotărâre judecătorească, în măsura în care instanța, în urma verificărilor concrete și a probatoriilor administrate, poate suplini procedura și condițiile obligatorii de încadrare în grupe, prevăzute de Ordinul nr. 50/1990, aceste cerințe fiind, conform art. 3-14 din actul normativ citat: condițiile deosebite de lucru, procentul de minimum 70% din programul de lucru pe care angajatul trebuie să îl fi lucrat în activitățile încadrabile în grupa a II-a de muncă și existența, pentru perioada ulterioară datei de 1 ianuarie 1990, a buletinelor de determinare a noxelor efectuate de către organele Ministerului Sănătății sau de către laboratoarele proprii de determinare.

Prin urmare, se deduce cu claritate faptul că, în decizia de recurs în interesul legii anterior citată, instanța supremă a arătat că modul în care judecătorul învestit cu soluționarea unei astfel de cauze poate suplini procedura și condițiile obligatorii de încadrare în grupele prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 presupune verificarea îndeplinirii situației premisă (aceea a regăsirii tipului de activitate desfășurată de către reclamant între cele enumerate limitativ în anexele nr. 1 și 2 ale ordinului), dar și a condițiilor prevăzute de dispozițiile pct. 3-14 din respectivul act normativ, anterior evidențiate, neputând fi adăugate, pe cale pretoriană, alte activități și locuri de muncă la cele prevăzute în anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleași condiții de muncă, posibil vătămătoare.

Este important a fi subliniat și faptul că, prin considerentele Deciziei nr. 9 din 16 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a identificat un criteriu obligatoriu de apreciere, stabilind o interpretare general obligatorie a sintagmei "aceleași condiții", în sensul că noțiunea în cauză "62. (...) nu se referă la condițiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc., ale altor salariați aflați în raport de muncă cu alți angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, ci la condițiile concrete descrise de alin. 1 și 2 ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în anexe".

Această dezlegare, dată prin Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, obligatorie atât din perspectiva dispozitivului, cât și a considerentelor sale, întrucât rezolvarea dată problemei de drept implică întregul silogism juridic dezvoltat în considerente și dispozitiv, este necesară și suficientă pentru soluționarea cauzelor având ca obiect încadrarea (sau neîncadrarea) în grupa a II-a de muncă a activității desfășurate în fostele centre teritoriale de calcul, în care au fost pronunțate decizii diferite de către instanțele naționale și în legătură cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea prezentului recurs în interesul legii.

Modul în care completurile specializate din cadrul diferitelor instanțe analizează situația din fiecare dosar, din perspectiva acestei dezlegări obligatorii, vizează cercetarea unor elemente particulare ale cauzei deduse judecății, ceea ce relevă faptul că premisa de la care a pornit problema de drept în discuție este o stare de fapt, și nu o dispoziție legală. Pe cale de consecință, prima condiție de admisibilitate a recursului în interesul legii, dintre cele enumerate la paragraful 39, nu este îndeplinită.

Aceasta deoarece, așa cum rezultă din jurisprudența atașată sesizării, încadrarea în grupa a II-a de muncă a activității desfășurate în fostele centre de calcul presupune și implică anumite aspecte de probațiune ce îi revin exclusiv instanței de judecată, câtă vreme reclamanții din cauzele în care s-au pronunțat soluții diferite au solicitat asimilarea activității centrelor de calcul cu a altor unități, ceea ce implică verificarea în concret, față de dispozițiile Ordinului nr. 50/1990 sau ale altor acte normative care prevăd acordarea grupei de muncă, atât a încadrării strict în condițiile impuse de acestea cu privire la locurile de muncă, cât și a activităților prestate de foștii salariați, care au declanșat litigiul.

Nu este lipsit de semnificație, din această perspectivă, nici faptul că în considerentele Deciziei nr. 9 din 16 mai 2016 Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat (paragraful nr. 58) și că "(...) evaluarea utilității unei probe cu expertiză în domeniul protecției muncii, care nu ar mai putea verifica, în concret, situația condițiilor de muncă din perioada anterioară anului 2001, ci ar cuprinde doar o evaluare teoretică a riscurilor potențiale în considerarea naturii activității, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept ce trebuie interpretată, ci una de apreciere cu privire la probațiune, în raport cu situația concretă din fiecare cauză". Chiar dacă aceste considerente vizează o împrejurare străină de obiectul prezentei sesizări, ele întăresc și subliniază, încă o dată, concluzia că orice aspect care privește analiza concretă, prin probe specifice, a condițiilor de muncă și a naturii activității foștilor salariați pentru încadrarea acestor activități în grupele de muncă reprezintă o chestiune de apreciere a situației de fapt, și nu o problemă de drept.

Prin urmare, problema cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea prezentului recurs în interesul legii este o chestiune de fapt ce presupune administrarea și aprecierea unor probe specifice și nu poate fi calificată ca fiind o veritabilă problemă de drept, ce are deschisă perspectiva soluționării ei pe calea mecanismului recursului în interesul legii.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, prezentul recurs în interesul legii va fi respins ca inadmisibil.