ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17/2022

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 24 mai 2022

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Mircea Mugurel Șelea - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secția penală

Oana Burnel - judecător la Secția penală

Ioana Bogdan - judecător la Secția penală

Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secția penală

Dan Andrei Enescu - judecător la Secția penală

Alin Sorin Nicolescu - judecător la Secția penală

Pe rol se află soluționarea sesizării formulate de Tribunalul Mureș - Secția penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, prin care se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"

Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție» se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?"

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Conform dispozițiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare, la ședința de judecată a participat domnul Costin Cristian Pușcă, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ioana Bogdan din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Georgina Bodoroncea.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 88/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, a menționat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Constanța, Craiova, Cluj, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Suceava și Timișoara și unele instanțe arondate acestora, precum și Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara și Facultatea de Drept din cadrul Universității București.

În continuare s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepții de formulat, a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 88/1/2022.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile privind admisibilitatea sesizării formulate, atât cele de ordin formal, instanța supremă fiind sesizată de un complet al Tribunalului Mureș care este învestit cu judecarea cauzei în ultimă instanță, asupra problemei de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat printr-un recurs în interesul legii sau o hotărâre prealabilă și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat pe rolul acesteia, cât și condițiile de fond, întrucât suntem în prezența unei probleme de drept, iar modul de soluționare a contestației depinde de interpretarea normei cu privire la care se solicită dezlegarea.

Sub acest din urmă aspect s-a susținut că din examinarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale rezultă că, printre cererile pe care le enumeră textul legal, respectiv cele de soluționare a propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a altor cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție, nu se regăsesc cererile de liberare condiționată din executarea pedepsei, pronunțate în cauze în care urmărirea penală a fost efectuată de procurorii anticorupție.

În acest context, în lipsa unei referiri exprese la cererile de liberare condiționată, s-a arătat că există riscul generării unor opinii divergente cu privire la atribuirea înțelesului exact al normei, ceea ce de fapt s-a și întâmplat, așa cum rezultă din jurisprudența atașată la dosarul cauzei, precum și din punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele arondate și, nu în ultimul rând, de facultățile de drept, motiv pentru care problema de drept în discuție se impune a fi dezlegată pe fondul ei.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, președintele formațiunii de judecată, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I.

Titularul și obiectul sesizării:

Tribunalul Mureș - Secția penală, prin Încheierea de ședință din data de 6 ianuarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 10.972/320/2021, care are ca obiect contestația declarată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș împotriva Sentinței penale nr. 1.135 din 29 octombrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureș, a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"

Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție» se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?".

II.

Expunerea succintă a cauzei

Prin Rechizitoriul nr. 475/P/2014 din 2 iulie 2015, Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a infracțiunilor conexe de corupție a dispus trimiterea în judecată a inculpatului Ș.G., alături de alte persoane, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, în forma participației penale a instigării, întrucât acesta, în cursul lunii septembrie 2013, l-a determinat pe inculpatul H.V. să își exercite influența și autoritatea deținute asupra inculpatei G.L. în scopul de a obține, prin forțarea dispozițiilor și regulamentelor interne ale C.N.A., revenirea asupra Deciziei din data de 17 septembrie 2013 de retragere a licenței postului GIGA Tv, controlat de Ș.G.

Dosarul de urmărire penală s-a format la data de 30 aprilie 2014, ca urmare a sesizării din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, de art. 291 și 292 din Codul penal.

Prin Sentința penală nr. 1.959 din 24 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 25.140/3/2015*, Tribunalul București - Secția I penală a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului Ș.G. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, în forma participației penale a instigării, și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969, pe o perioadă de 2 ani.

S-a constatat că această faptă este concurentă cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin: Sentința penală nr. 258 din 24 martie 2016 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 168 din 3 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Sentința penală nr. 89 din 13 ianuarie 2017 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 583 din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel București; Sentința penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel Bacău, tratamentele sancționatoare aplicate prin aceste hotărâri fiind contopite prin Sentința penală nr. 1.080 din 13 septembrie 2018 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin neapelare, într-o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 9 luni, care a fost descontopită în pedepsele componente, cu consecința repunerii lor în individualitate:

-

3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din Codul penal din 1969, aplicată prin Sentința penală nr. 89 din 13 ianuarie 2017 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 583 din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel București;

-

2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) din Codul penal din 1969, aplicată prin Sentința penală nr. 89 din 13 ianuarie 2017 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 583 din 19 aprilie 2017 a Curții de Apel București;

-

3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și 4 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, aplicată prin Sentința penală nr. 258 din 24 martie 2016 a Tribunalului București, definitivă prin Decizia penală nr. 168 din 3 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

-

1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) teza I din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, aplicată prin Sentința penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel Bacău;

-

1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, aplicată prin Sentința penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel Bacău;

-

3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, aplicată prin Sentința penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel Bacău;

-

3 luni închisoare spor.

În baza art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, a contopit aceste 6 pedepse cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, la care a adăugat sporul de 3 luni închisoare, în final inculpatul având de executat 3 ani și 9 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a), b) și c) din Codul penal din 1969.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, printre alții, Direcția Națională Anticorupție și inculpatul Ș.G., Curtea de Apel București - Secția I penală dispunând, prin Decizia penală nr. 943/A din 14 septembrie 2021, ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de parchet, desființarea, în parte, a hotărârii atacate și, rejudecând, a majorat cuantumul pedepsei rezultante aplicate inculpatului Ș.G. de la 3 ani și 9 luni închisoare la 4 ani și 6 luni închisoare.

Prin Sentința penală nr. 1.135 din 29 octombrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 10.972/320/2021, Judecătoria Târgu Mureș a admis cererea de liberare condiționată a persoanei condamnate Ș.G. din executarea pedepsei rezultante de 4 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1.959 din 24 decembrie 2019 a Tribunalului București - Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 943/A din 14 septembrie 2021 a Curții de Apel București - Secția I penală, și a dispus liberarea condiționată a acesteia de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, atrăgându-i, totodată, atenția asupra dispozițiilor art. 61 din Codul penal din 1969.

În esență, s-a reținut că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 60 alin. 2 din Codul penal din 1969, referitoare la executarea unei fracții obligatorii de 1/3 din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare (1.642 de zile), în condițiile în care a câștigat în baza muncii prestate 18 zile și a executat efectiv 728 de zile, deci, în total, 792 de zile, iar în perioada detenției a participat la activitățile organizate în penitenciar, progresând la nivel comportamental și având o atitudine psihocomportamentală pozitivă, nu i s-a aplicat nicio sancțiune, fiind disciplinat și recompensat de 4 ori.

La data de 3 noiembrie 2021, persoana condamnată Ș.G. a fost pusă în libertate, ca urmare a expirării termenului de contestație, în condițiile în care împotriva sentinței de liberare condiționată nu a fost exercitată nicio cale de atac de intimat și Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, unitate de parchet căreia îi fusese comunicată hotărârea.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș, la data de 15 noiembrie 2021, a formulat contestație împotriva Sentinței penale nr. 1.135 din 29 octombrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureș, prin care a solicitat admiterea căii de atac exercitate și desființarea hotărârii contestate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, conform art. 425

1

alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală.

În motivarea contestației, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș a arătat că la judecarea cererii de liberare condiționată a fost prezent un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, deși, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, trebuia să participe un procuror din cadrul structurii specializate de parchet, având în vedere că una dintre pedepsele ce au fost contopite în pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare a fost aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, infracțiune care este de competența procurorilor anticorupție și în prezent, conform art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la nulitatea absolută, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 27 iunie 2019.

La termenul din 6 decembrie 2021, intimatul persoană condamnată, prin apărător ales, a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

III.

Opinia instanței care a dispus sesizarea și punctele de vedere ale procurorului și inculpatului

1.

Cu privire Ia admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Tribunalul Mureș - Secția penală a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât: completul este învestit cu soluționarea Dosarului nr. 10.972/320/2021, în ultimă instanță (adică contestație, singura cale de atac ordinară reglementată de legiuitor); soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile, în condițiile în care motivul care a generat exercitarea căii de atac de către Direcția Națională Anticorupție vizează lipsa procurorului anticorupție la judecarea cererii de liberare condiționată formulate de persoana condamnată Ș.G., Ministerul Public fiind reprezentat de un procuror din cadrul unei unități de parchet nespecializate; și, nu în ultimul rând, instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă asupra chestiunii de drept, nici printr-un recurs în interesul legii, iar aceasta nu face în prezent obiectul unui asemenea recurs.

De asemenea, atât reprezentantul Ministerului Public, cât și persoana condamnată, prin avocat ales, au opinat că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

2.

Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Pornind de la dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, Tribunalul Mureș a reținut, fără a antama fondul contestației cu care a fost învestit, că se impune, în situația în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție potrivit legii vechi, precum și pentru cauzele care au rămas în competența acestei structuri de parchet, ca procurorii anticorupție să participe la soluționarea cererilor accesorii fondului și a procedurilor incidente la executare, având în vedere că textul legal se referă la "oricăror alte cereri", și, ca atare, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, cu atât mai mult cu cât, când legiuitorul a dorit ca procurorii din cadrul unei structuri specializate să nu participe la judecarea unui anumit tip de cauze, a reglementat expres acest fapt, relevante fiind dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 120/2018, care stabilesc ca atribuție a respectivei unități de parchet "participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei, în cauzele pentru care procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au sesizat instanțele de judecată ori au exercitat căile de atac ori în alte situații în care participarea procurorului este obligatorie în raport cu infracțiunile date de prezenta ordonanță de urgență în competența direcției" .

Reprezentantul Ministerului Public a arătat, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale reprezintă o normă specială care derogă de la norma generală prevăzută de art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, normă care stabilește că în cursul judecății participă procurori de la parchetul de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei, și, drept consecință, la soluționarea oricărei cereri corelate sau atașate unui dosar înregistrat la Direcția Națională Anticorupție sau în care această unitate a emis rechizitoriu, indiferent cum este calificată (propunere, contestație, plângere etc.), trebuie să fie prezent un procuror anticorupție, singura restrângere impusă de textul a cărui interpretare se cere este aceea prevăzută de alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, la care face, de altfel, trimitere și alin. (3) din același articol.

Apărătorul ales al intimatului persoană condamnată a susținut, în esență, că în cuprinsul noțiunii "oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție", reglementată de dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, nu intră și soluționarea unei cereri de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru o infracțiune ce este de competența Direcției Naționale Anticorupție, întrucât din expunerea de motive a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție rezultă că legiuitorul a înțeles să atribuie doar unele activități procurorilor anticorupție, adică urmărire penală și participarea la judecată în cauze ce au ca obiect anumite fapte de corupție, nu să le acorde și alte competențe, care nu au nicio legătură cu specializarea lor în domeniul cercetării și judecării acestor infracțiuni.

Un alt argument prezentat de apărare în susținerea acestei opinii este că, în materia infracțiunilor de corupție, legiuitorul a reglementat în art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție constituirea de completuri specializate doar pentru judecata în primă instanță a faptelor incriminate de legea specială, dispoziții care au făcut obiectul controlului de constituționalitate (Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019), ocazie cu care s-a constatat că sunt conforme cu Legea fundamentală, întrucât la judecarea căii de atac nu este necesară specializarea unor asemenea completuri, având în vedere că instanța de control judiciar se limitează la a evalua caracterul legal și temeinic al hotărârii instanței de fond, făcându-se, astfel, distincție clară între situațiile în care datorită naturii infracțiunii se impune specializarea judecătorului, motiv pentru care nu ar exista nicio justificare ca la judecarea unei cereri de liberare condiționată să participe un procuror anticorupție.

De asemenea, invocând și dispozițiile art. 587 din Codul de procedură penală, care stabilesc competența materială a judecătoriei pentru judecarea în primă instanță a cererilor de liberare condiționată, indiferent de calitatea persoanei condamnate și fapta comisă, fără să fie necesară specializarea completului învestit cu asemenea cauze, întrucât în acest stadiu procesual se ține seama de conduita avută în timpul detenției, participarea la activități, regimul de executare, îndeplinirea obligațiilor civile, fiind deci lipsită de relevanță natura infracțiunii care a atras condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, s-a concluzionat că, în raport cu toate aceste elemente, rezultă că la judecarea unei solicitări întemeiate pe dispozițiile art. 99 și următoarele din Codul penal Ministerul Public trebuie reprezentat de un procuror din cadrul unui parchet nespecializat, în acest sens urmând a fi interpretate dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

IV.

Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În urma consultării instanțelor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a evidențiat opinia majoritară potrivit căreia la soluționarea cererilor/propunerilor de liberare condiționată din executarea unor pedepse aplicate în cauze în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție, potrivit legii vechi, ori în situația cauzelor care au rămas în competența sa, în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, participă procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

În argumentare s-a arătat, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale nu limitează participarea procurorilor anticorupție în cauzele care au ca obiect cereri accesorii fondului (spre exemplu, cereri de recuzare, declarații de abținere, cereri de îndreptare a erorii materiale etc.), motiv pentru care, în raport cu principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție reprezintă Ministerul Public și la soluționarea procedurilor incidente la executare, respectiv liberarea condiționată, contestația la executare, aplicarea legii penale mai favorabile etc.

Ca atare, s-a precizat că interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale este în sensul că procurorii de la nivelul structurii specializate de parchet participă la ședințele de judecată pe al căror rol sunt înregistrate orice tip de cereri care vizează fie un dosar în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție potrivit legii vechi, fie o cauză care a rămas în competența acestei unități de parchet, în condițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, indiferent de stadiul procesual/faza procesului penal în care se află, inclusiv în cea de executare care include și soluționarea cererilor de liberare condiționată.

S-a mai arătat că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca participarea la ședințele de judecată a procurorilor din structurile specializate să fie condiționată de stadiul procesual în care se află dosarul instrumentat de unitatea de parchet la care funcționează aceștia, ar fi reglementat în mod expres acest aspect, fiind enunțate cu titlu de exemplu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care prevăd printre atribuțiile acestei structuri specializate, la lit. d), participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei.

Acest punct de vedere a fost exprimat de următoarele curți de apel și instanțe arondate: Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Videle și Judecătoria Zimnicea; Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinți și Judecătoria Târgu Jiu; Curtea de Apel Iași, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Iași, Judecătoria Huși și Judecătoria Vaslui; Curtea de Apel Oradea; Curtea de Apel Pitești; Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Timiș, Judecătoria Caransebeș, Judecătoria Făget, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Reșița.

De asemenea, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța și Curtea de Apel Suceava s-au limitat la a transmite opiniile exprimate în același sens de următoarele instanțe aflate în raza lor de competență teritorială: Tribunalul Alba, Tribunalul Hunedoara și Judecătoria Aiud; Judecătoria Onești; Tribunalul Brașov și Judecătoria Brașov; Tribunalul Bistrița-Năsăud și Judecătoria Bistrița; Tribunalul Constanța, Tribunalul Tulcea și Judecătoria Tulcea; Judecătoria Fălticeni; același punct de vedere fiind înaintat și de Tribunalul Brăila și Tribunalul Vrancea, instanțe arondate Curții de Apel Galați, curte care însă îmbrățișează orientarea minoritară.

În sens contrar, într-o opinie minoritară, Curtea de Apel Galați, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Deva, Judecătoria Moldova Nouă și Judecătoria Turnu Măgurele au apreciat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în noțiunea "cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție" nu sunt incluse și cererile de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru o infracțiune instrumentată de Direcția Națională Anticorupție, având în vedere că legiuitorul a dat în competența judecătoriei, ca instanță de prim grad de jurisdicție, soluționarea tuturor cererilor de liberare condiționată, indiferent de natura infracțiunii care a atras condamnarea în regim de detenție, întrucât în această procedură se examinează aspecte ce țin de conduita condamnatului din timpul detenției, participarea la activități, regimul de executare, îndeplinirea obligațiilor civile și, ca atare, nu este necesară specializarea judecătorului și procurorului care compun completul, respectiv, participă la judecarea cauzei.

Curtea de Apel Târgu Mureș și Curtea de Apel Ploiești nu au comunicat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită prin prezenta sesizare.

Au fost identificate și transmise hotărâri judecătorești relevante sub aspectul problemei de drept sesizate de către următoarele instanțe: Curtea de Apel Alba Iulia (1 decizie penală - Tribunalul Alba); Curtea de Apel Bacău (1 decizie penală - Tribunalul Bacău); Curtea de Apel București (2 decizii penale - Tribunalul București, 1 decizie penală - Tribunalul Ialomița); Curtea de Apel Cluj (1 decizie penală - Tribunalul Bistrița-Năsăud, 1 decizie penală - Tribunalul Cluj, 3 decizii penale - Tribunalul Maramureș, 23 de sentințe penale - Judecătoria Bistrița, 3 sentințe penale - Judecătoria Baia Mare); Curtea de Apel Constanța (5 decizii penale - Tribunalul Constanța); Curtea de Apel Craiova (4 decizii penale - Tribunalul Gorj, 15 decizii penale - Tribunalul Dolj, 5 decizii - Tribunalul Mehedinți, 2 sentințe penale - Judecătoria Târgu Jiu); Curtea de Apel Iași (3 decizii penale - Tribunalul Vaslui; 2 sentințe penale - Judecătoria Vaslui, 1 sentință penală - Judecătoria Iași); Curtea de Apel Oradea (1 sentință penală - Tribunalul Bihor; 1 sentință penală - Tribunalul Satu Mare, 1 sentință penală - Judecătoria Oradea, 4 sentințe penale - Judecătoria Satu Mare); Curtea de Apel Pitești (1 decizie penală -Tribunalul Argeș); Curtea de Apel Timișoara (2 decizii penale - Tribunalul Arad, 2 decizii penale - Tribunalul Timiș); Curtea de Apel Suceava (2 decizii penale - Tribunalul Botoșani) și Curtea de Apel Galați (3 decizii penale - Tribunalul Brăila, 1 decizie penală - Tribunalul Vrancea, 3 sentințe penale - Judecătoria Focșani). Toate hotărârile transmise susțin opinia majoritară.

V.

Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Prin Adresa nr. 174/C/122/III-5/2022 din data de 21 februarie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după ce, în prealabil, a arătat că sesizarea instanței supreme îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât solicitarea formulată de un tribunal învestit printr-o contestație cu soluționarea definitivă a cauzei pune în discuție o problemă de drept asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face, în prezent, obiectul unui asemenea recurs, iar modul de soluționare a căii ordinare de atac depinde de interpretarea normei cu privire la care se solicită dezlegarea, a apreciat că se impune, cu prioritate, a se stabili caracterul dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în condițiile în care textul de lege este plasat în capitolul privind dispozițiile tranzitorii ale actului normativ, iar primele două alineate au natura unor asemenea prevederi, întrucât se referă expres la cauzele "aflate în cursul urmăririi penale" și stabilesc regulile de urmat în ipoteza în care legea nouă aduce modificări în materia competenței.

Pornind de la conținutul art. 26 și al art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, parchetul reține că situațiile tranzitorii sunt "raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări", acestea fiind reprezentate, în materie procedurală, de cauzele aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării în vigoare a legii noi, situații a căror reglementare expresă se impune cu precădere atunci când normele procesuale ale legii noi diferă de cele ale legii vechi.

În aceste condiții, s-a conchis că primele două alineate ale art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale au în mod indubitabil natura unor norme tranzitorii, la fel ca prevederile art. 6-18 din același act normativ, care tratează diferite ipoteze privind cauze aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării în vigoare a legii, iar în legătură cu fiecare dintre acestea se utilizează expresia corespunzătoare "aflate în curs de judecată", respectiv "aflate în curs de soluționare" sau, după caz, "aflate pe rol", în timp ce alin. (3) al art. 5 din legea anterior menționată are în vedere și alte situații. Textul se referă în mod evident și la cauze ce urmează a fi înregistrate la instanțe, respectiv sesizări, propuneri, cereri formulate după intrarea în vigoare a noii legislații, și, ca atare, nu constituie situații tranzitorii, motiv pentru care norma care le reglementează este una de aplicare generală, neavând natura unei dispoziții tranzitorii, caracter care rezultă și din teza finală a alineatului, ce vizează acele situații juridice rămase neschimbate din punctul de vedere al competenței și care nu reclamă vreo prevedere cu caracter tranzitoriu.

În ceea ce privește domeniul de aplicare a normei, s-a menționat că prin "cercetare penală" legiuitorul înțelege, în mod evident, "urmărire penală" aflată în curs de derulare sau finalizată de Direcția Națională Anticorupție, nefiind incidente dispozițiile legale în dosarele în care structura a efectuat o parte din urmărirea penală, iar trimiterea în judecată s-a dispus de către altă structură sau unitate de parchet, criteriul instituit de legiuitor vizând întreg parcursul procesual al unei cauze la baza căreia stă o urmărire penală terminată de procurorii anticorupție.

S-a apreciat că o interpretare logică și teleologică a normei conduce la această concluzie, o interpretare contrară adăugând textului o condiție pe care nu o prevede, cu consecința restrângerii nepermise a sferei sale de aplicare, ba mai mult nu ar permite o delimitare clară între cauzele în care ar trebui să participe procurorul din cadrul direcției și cele în care participarea ar reveni procurorului de la parchetul de pe lângă instanța competentă, de vreme ce sunt diferite proceduri despre care nu se poate afirma că se referă nemijlocit la dosarul de urmărire penală și în care participarea magistratului specializat nu a fost pusă la îndoială (căi extraordinare de atac, contestații la executare).

În final, s-a concluzionat că criteriul "în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție" din art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale desemnează orice procedură, cuprinzând întreg parcursul procesual al unei cauze la baza căreia stă o urmărire penală finalizată de structura specializată, întrucât, prin inserarea acestei norme care nu este una tranzitorie într-un articol ce conține în rest dispoziții tranzitorii, legiuitorul nu a avut altă rațiune decât aceea de a institui neechivoc competența procurorului anticorupție de a participa la soluționarea în fond, în căile de atac, în cererile incidentale și în faza de executare a hotărârilor pronunțate în cauze în care a finalizat urmărirea penală; în interpretarea contrară, norma nu ar fi fost necesară.

VI.

Opinia specialiștilor consultați

În condițiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-au solicitat puncte de vedere specialiștilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, deși a arătat că noțiunea de "cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție" include și cererile/propunerile de liberare condiționată, a concluzionat că sesizarea Tribunalului Mureș îndeplinește doar o parte din condițiile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv existența unui litigiu în ultimă instanță, asupra chestiunii de drept nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, însă aceasta nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt clare și lipsite de echivoc și nu ridică dificultăți reale de interpretare care să fie de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor, invocându-se sub acest aspect jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanței supreme (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, și Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017).

S-a reținut, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ale art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, că la soluționarea cererilor privind liberarea condiționată trebuie să participe un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, întrucât norma legală care face obiectul sesizării nu distinge nici după tipul sau natura cererilor, nici după cum cererile au fost formulate în cursul judecății sau în cazul fazei de executare și, ca atare, nici interpretul nu trebuie să facă o astfel de distincție, iar acolo unde legiuitorul a dorit, a limitat în mod expres competența procurorilor specializați de a participa la cererile din faza de executare a pedepselor [art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism: "Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are ca următoarele atribuții: (...) participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei (. . . . . . . . . .)"].

Facultatea de Drept din cadrul Universității din București a arătat că problema care poate genera un potențial conflict în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunțate în cauze de corupție privește modul de stabilire a procurorului care participă la soluționarea acestor dosare, adică prin raportare la norma generală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit căreia Ministerul Public este reprezentat de procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța la care se desfășoară procedura, sau la norma specială prevăzută de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ce cuprinde dispoziții procesual penale care consacră exclusivitatea procurorilor anticorupție.

Pornind de la faptul că raportul dintre cele două norme nu este unul de tipul lex generalia versus lex specialia, întrucât domeniile lor de aplicare nu se suprapun, se constată că, pentru participarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție la ședințele de judecată, dispozițiile cu valoare de lex specialia sunt cele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. c

2

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată), motiv pentru care nu se află în conflict cu norma generală, întrucât doar transpun la nivel particular principiul general pe care aceasta din urmă îl proclamă.

În aceste condiții, dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în pofida reglementării deficitare, atât din perspectiva conținutului, cât și a contextului normativ în care sunt înglobate, nu au natura unor norme speciale în raport cu regula referitoare la participarea procurorilor la ședințele de judecată (indiferent de procedura jurisdicțională în care se manifestă), ci în raport cu regula referitoare la aplicarea în timp a normelor procesual penale.

Se reține că aceste prevederi, ca de altfel toate dispozițiile capitolului II din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, respectiv art. 3-24, au natura unor dispoziții tranzitorii al căror unic scop funcțional este să legifereze situația excepțională creată prin incidența, în existența succesivă a unor cauze penale, a două legi fundamentale de procedură - vechiul și noul Cod de procedură penală, iar sfera lor este stabilită, în mod lipsit de echivoc, în preambulul actului normativ în care sunt înglobate, care fixează în art. 1, într-un mod imperativ, obiectul său de reglementare, adică "prezenta lege are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare".

Ca atare, a considera că art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupție de a participa în toate cauzele și procedurile jurisdicționale corelative infracțiunilor de corupție, independent de situația tranzitorie premisă avută în vedere de actul normativ care o prevede, echivalează cu o extindere artificială a reglementării dincolo de finalitatea funcțională care îi justifică existența; cu atât mai mult o astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, sub imperiul actualei codificări, aplicarea în timp a legii de procedură stă sub spectrul unui principiu legal [al actualității - art. 13 alin. (1) din Codul de procedură penală] și, pe de altă parte, regula ar urma să se aplice oricăror ipoteze, nu doar celor specifice situațiilor tranzitorii.

De asemenea, s-a mai menționat că este important de evidențiat faptul că prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ca de altfel toate normele care prescriu reguli referitoare la participarea procurorului la ședințele de judecată, fac parte din subdiviziunea normelor de drept formal (procesual) de organizare, și nu de competență, întrucât competența funcțională a procurorului derivă, în mod exclusiv, din funcția sa judiciară consacrată la nivel general prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Codul de procedură penală, singurele sale atribuții judiciare fiind cele prevăzute de art. 63 lit. a) și b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată - efectuarea sau supravegherea urmăririi penale. În schimb, celelalte atribuții judiciare sau extrajudiciare ale Ministerului Public nu derivă din competența sa funcțională (limitată la funcția de urmărire penală), ci sunt manifestările unei împuterniciri sau abilitări ex lege ce îi oferă posibilitatea de a se manifesta și în cadrul unor faze și proceduri care excedează limitelor naturale ale funcției de urmărire.

Astfel, împrejurarea că atribuția judiciară de participare la ședințele de judecată se determină, în ceea ce privește calitatea procurorului care o realizează în concret, prin corespondență cu competența generală (stabilită pentru parchetul de pe lângă instanța competentă să judece cauza sau să realizeze procedura jurisdicțională) sau cu cea specială (stabilită pentru parchetul care a efectuat urmărirea penală) a procurorului care realizează atribuția de urmărire penală nu este de natură să transforme norma însăși care o prescrie dintr-o normă de organizare într-o normă de competență.

Prin urmare, dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, fiind norme tranzitorii de organizare, nu sunt aplicabile nici din perspectivă temporală, nici ca obiect de reglementare, la nivel general, în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunțate în cauze referitoare la infracțiuni de corupție.

În această situație s-a apreciat că identificarea prevederilor aplicabile trebuie să aibă ca punct de plecare, în absența unei dispoziții speciale, faptul că "participarea procurorului este obligatorie" la soluționarea propunerii/cererii de liberare condiționată, conform art. 597 alin. (3) din Codul de procedură penală, și, ca atare, stabilirea procurorului care asigură reprezentarea Ministerului Public se determină potrivit regulilor generale. Acestea sunt cele care realizează corespondența dintre instanța competentă să soluționeze incidentul procesual și parchetul din care face parte procurorul chemat să participe