ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 115/2024

S-a luat în examinare sesizarea formulată, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, de Curtea de Apel București - Secția I penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?

Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcție de natura infracțiunii, fără încălcarea legalității incriminării, respectiv a art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituția României, art. 15 alin. (2) din Constituția României, și fără încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu?

Dacă, în absența unor criterii prestabilite prin lege care să definească noțiunile de "risc sistemic de impunitate" și "număr semnificativ de cauze", instanța de judecată poate statua incidența acestora fără să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului?

Dacă, prin raportare la principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României, evaluarea "riscului sistemic de impunitate" este compatibilă cu atribuția de judecată ce revine unei instanțe învestite cu soluționarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuții ce aparțin autorităților cu competențe în domeniul de reglementare a politicilor penale?

Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripției, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului? 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală și ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 3. Ședința este prezidată de președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Eleni Cristina Marcu. 4. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ana Hermina Iancu, din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 5. La ședință participă Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problemele de drept supuse dezbaterii.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția I penală, prin care se solicită dezlegarea unor chestiuni de drept indicate în încheierea de trimitere, apreciind că, în mod concret, considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și cele ale Deciziei nr. 16 din 16 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, sunt nu numai relevante, ci și suficiente pentru lămurirea problemelor de drept.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reținându-se cauza în pronunțare. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 1 februarie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 48.817/3/2017, având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații A., B. și C. împotriva Sentinței penale nr. 956 din data de 12.09.2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, în Dosarul nr. 48.817/3/2017, Curtea de Apel București - Secția I penală, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului? 2. Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcție de natura infracțiunii, fără încălcarea legalității incriminării, respectiv a art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituția României, art. 15 alin. (2) din Constituția României, și fără încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu? 3. Dacă, în absența unor criterii prestabilite prin lege care să definească noțiunile de "risc sistemic de impunitate" și "număr semnificativ de cauze", instanța de judecată poate statua incidența acestora fără să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului? 4. Dacă, prin raportare la principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României, evaluarea "riscului sistemic de impunitate" este compatibilă cu atribuția de judecată ce revine unei instanțe învestite cu soluționarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuții ce aparțin autorităților cu competențe în domeniul de reglementare a politicilor penale? 5. Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripției, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului? II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentința penală nr. 956 din 12 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, s-au dispus cele de mai jos.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (8) din Codul de procedură penală, art. 18 și art. 16 alin. (1) lit. f) teza II-a din același cod, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților A., B. și C. cu privire la infracțiunile de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 309 din Codul penal și art. 183 din Codul penal și art. 5 din Codul penal, cu privire la infracțiunile de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și cu privire la infracțiunile de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța de fond a reținut că, prin raportare la deciziile Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în intervalul 25.06.2018-30.05.2022, cuprins între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 și data modificării art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), norma legală de la art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din Codul penal. Instanța de fond a reținut că prescripția răspunderii penale aparține dreptului penal material și i se aplică astfel principiul legii penale mai favorabile, conform art. 5 alin. (2) din Codul penal, iar legea penală mai favorabilă aplicată global cauzei (conform Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014) este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018) și data de 30 mai 2022 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022), când art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele de prescripție prevăzute de art. 154 din Codul penal, astfel că pentru infracțiunile deduse judecății s-a împlinit cursul termenului general al prescripției răspunderii penale.

Împotriva Sentinței penale nr. 956 din data de 12 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpații A., B. și C. III. Opinia completului care a dispus sesizarea și punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de reprezentantul Ministerului Public și de inculpați III.1. Opinia completului cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală. III.2. Opinia completului cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

În ceea ce privește prima întrebare, instanța de trimitere a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 și că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese (în situația de față, în absența legiuitorului), să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, principiul legalității incriminării și a pedepselor prevăzut de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracțiuni, instituie și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. În atare situație juridică, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește exigențele de claritate și previzibilitate ale legii, lăsarea neaplicată a deciziilor Curții Constituționale prin care s-a statuat lipsa de previzibilitate și claritate a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, cu consecința lipsirii de efecte a legislației naționale neconforme standardelor Curții Europene a Drepturilor Omului, ar conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum sunt protejate de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În ceea ce privește a doua întrebare, pornind de la același principiu, al legalității incriminării și a pedepsei, care garantează și că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalități de tratament juridic, instanța de trimitere consideră că prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale doar în materia corupției sau în cauze privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene se creează premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcție de natura infracțiunii. Or, natura infracțiunii, care interesează din perspectiva ierarhiei valorilor sociale lezate și a gravității atingerii aduse acestora, este valorificată prin normele dreptului penal substanțial special, instituțiile de drept penal general fiind comune tuturor infracțiunilor, iar excepțiile de la această regulă, stabilite de legiuitor. Prin urmare, s-a arătat că a da o rezolvare diferită unui concurs de legi penale în timp, în considerarea naturii infracțiunii, dar în absența unei dispoziții legale care să concretizeze politica penală a statului, înseamnă a aplica jurisprudențial un tratament juridic diferit unor destinatari ai legii, aflați în situații identice. Instanța de trimitere a concluzionat că prin obligația impusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene de a lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale se introduce în legislația națională un element de diferențiere, determinat de natura infracțiunii - infracțiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori infracțiuni de corupție, în situații identice din punctul de vedere al dispozițiilor generale de tragere la răspundere penală, cu consecința aplicării unui tratament juridic diferit, cu încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În ceea ce privește a treia întrebare s-a arătat că, în condițiile în care principiul legalității incriminării și pedepsei reclamă în primul rând necesitatea unei descrieri clare și precise a faptelor ce constituie infracțiuni, dar și a descrierii condițiilor în care se întrerupe prescripția răspunderii penale prin dispoziții legale ce se opun cu forță obligatorie oricărei persoane, în lipsa în lege a unor criterii prestabilite care să definească noțiunile de "risc sistemic de impunitate" și "număr semnificativ de cauze" pe care hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene le reține ca situație premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curții Constituționale, persoanei acuzate de săvârșirea unei fapte penale nu i se permite în concret să cunoască întinderea răspunderii sale penale, respectiv în ce condiții se întrerupe cursul prescripției acesteia. S-a arătat că respectivele noțiuni la care face referire jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene relevantă sunt exterioare și ulterioare conduitei destinatarului normei și în concret nu i se pot imputa persoanei acuzate pasivitatea statului și vulnerabilitatea unui sistem și nici nu i se poate oferi o interpretare a acestor noțiuni în defavoare.

În ceea ce privește a patra întrebare, instanța de trimitere a arătat că obiectul judecății, astfel cum acesta este definit la art. 371 din Codul de procedură penală, nu include evaluarea unui risc sistemic de impunitate, evaluare care presupune accesul la date și informații ce nu se regăsesc la dosarul cauzei. Noțiunea de "risc sistemic de impunitate" poate presupune analiza potențialului pericol pe care o anume conduită a unui sistem juridic o poate prezenta pentru însuși sistemul, fiind astfel o noțiune relativă, a cărei întindere poate varia în funcție de multipli factori, cum ar fi "numărul semnificativ de cauze" sau evoluția pe o anumită perioadă de timp a unei practici judiciare. Astfel privită, evaluarea noțiunii de "risc sistemic de impunitate", într-o cauză concretă, excedează limitelor și obiectului sesizării instanței de judecată, iar conduita instanțelor judecătorești, obligate să definească o atare noțiune, variabilă și vagă, este în neconcordanță cu legea fundamentală, deoarece încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Constituție, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

În ceea ce privește a cincea întrebare s-a arătat că a reține existența unei cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în considerarea "riscului sistemic de impunitate", legitimând astfel întreruperea cursului prescripției prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, conduce la crearea unei stări de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise. Or, în aceste condiții, dezideratul evitării unui "risc sistemic de impunitate" prin lăsarea nesancționată a unor categorii de infracțiuni, dată fiind și formularea folosită, va conduce în esență la crearea unui rezultat cert, și nu doar a unui risc, acela constând în încălcarea sistemică a drepturilor fundamentale ale omului. III.3. Punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de către reprezentantul Ministerului Public și inculpați

Reprezentantul Ministerului Public a arătat, referitor la fondul chestiunilor de drept, că prin jurisprudența sa Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat supremația dreptului comunitar, respectiv prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre ale Uniunii Europene. A apreciat că în cauză se impune aplicarea cu prioritate a normelor dreptului unional, așa cum a stipulat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv prin ordonanțele din 9 ianuarie 2024, dar și practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărătorii apelanților intimați inculpați au arătat, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, referitoare la admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la primele patru întrebări.

Referitor la chestiunile de drept puse în discuție s-a apreciat că lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului. Un concurs de legi penale în timp nu este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcție de natura infracțiunii, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 7 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 15 alin. (2) și art. 23 alin. (12) din Constituția României. S-a considerat că lipsa unor criterii pentru definirea sintagmelor risc sistemic de impunitate și numărul semnificativ de cauze conduce la încălcarea principiului legalității incriminării și a pedepsei, fiind necesară intervenția autorității legiuitoare pentru definirea noțiunilor, în condițiile în care acest demers nu se poate realiza pe cale jurisprudențială. În acest context, autoritatea judecătorească nu poate interveni pentru a defini conceptele anterior menționate, acesta fiind atributul legiuitorului. S-a apreciat că, în măsura în care noțiunea de risc sistemic de impunitate ar fi definită de către autoritatea legiuitoare, nu ar mai fi îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate IV.1. Jurisprudența națională relevantă

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor de judecată asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.

În urma consultării materialelor transmise de către curțile de apel și instanțele arondate acestora s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate mai multe orientări: A. Într-o primă orientare majoritară s-a considerat că: 1. Lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului. S-a arătat că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, s-a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Curtea Constituțională a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese (în situația de față, în tăcerea legiuitorului), să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, se prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. 2. Prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale doar în materia corupției se creează premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcție de natura infracțiunii, fapt care ar conduce la aplicarea unui tratament juridic diferit unor destinatari ai legii, aflați în situații identice. Așadar, introducerea unui element de distincție doar pentru infracțiunile de corupție este de natură a încălca principiul legalității incriminării astfel cum este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituție. S-a apreciat că legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, care presupune că numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârșirii lor constituie infracțiuni și pot fi sancționate penal. Destinatarul legii este astfel obligat să își adapteze comportamentul pentru a se conforma normelor juridice în vigoare. Legalitatea infracțiunii este asigurată inclusiv prin descrierea clară și precisă a faptelor ce constituie infracțiuni (nulum crimen sine lege certa), astfel încât persoanele cărora li se adresează să își poată orienta comportamentul în funcție de regulile juridice în vigoare la momentul când desfășoară actul de conduită. De asemenea, legea nu poate pretinde unui subiect de drept să anticipeze incriminările viitoare. Pe de altă parte, legalitatea incriminării garantează că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalități de tratament juridic. S-a concluzionat că obligația impusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene de a lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale are ca efect concret, în legislația națională, introducerea unui element de diferențiere determinat de natura infracțiunii, în situații juridice identice din punctul de vedere al dispozițiilor generale de tragere la răspundere penală, cu consecința aplicării unui tratament juridic diferit, cu încălcarea art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului. Introducerea unui astfel de element de distincție prin raportare la noțiunea de "risc sistemic de impunitate" doar pentru infracțiunile de corupție este de natură a fi în neconcordanță cu principiul legalității incriminării și a pedepsei astfel cum a fost protejat prin art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și consfințit de art. 23 alin. (12) din Constituție. 3. În absența unor criterii prestabilite prin lege care să definească noțiunile de "risc sistemic de impunitate" și "număr semnificativ de cauze", instanța de judecată nu poate statua incidența acestora fără să încalce principiul legalității incriminării și pedepsei, astfel cum acesta este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului. S-a arătat că, atât timp cât legea nu conține criterii prestabilite care să definească noțiunile de "risc sistemic de impunitate" și "număr semnificativ de cauze" pe care hotărârile Curții de la Strasbourg le au în vedere ca situație premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curții Constituționale, nu se permite, în concret, persoanei acuzate de săvârșirea unei fapte penale să cunoască întinderea răspunderii sale penale, respectiv în ce condiții se întrerupe cursul prescripției acesteia, pentru simplul motiv că, ante factum, cetățeanul nu poate prevedea care este termenul de prescripție al răspunderii penale, în cazul săvârșirii unor anumite infracțiuni, astfel că este încălcat principiul legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului. Aceste noțiuni sunt, prin urmare, exterioare și ulterioare conduitei destinatarului normei și, în concret, nu i se pot imputa cetățeanului pasivitatea statului și vulnerabilitatea unui sistem și nici nu se poate oferi o interpretare a acestor noțiuni în defavoarea persoanei acuzate. Determinarea acestor noțiuni ce au efecte în planul întinderii răspunderii penale trebuie realizată prin folosirea unui limbaj uzual și accesibil (atât pentru destinatarul normei, cât și pentru instanțele obligate să o aplice), astfel încât să se evite riscul extinderii legii prin analogie și greșita înțelegere a normelor de incriminare ori de tragere la răspundere. 4. Prin raportare la principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României, evaluarea "riscului sistemic de impunitate" nu este compatibilă cu atribuția de judecată ce revine unei instanțe învestite cu soluționarea unei cauze concrete și ar conduce la preluarea unor atribuții ce aparțin autorităților cu competențe în domeniul de reglementare a politicilor penale. S-a apreciat că noțiunea de "risc sistemic de impunitate" poate presupune analiza potențialului pericol pe care o anume conduită a unui sistem juridic o poate prezenta pentru însuși sistemul, fiind astfel o noțiune relativă, a cărei întindere poate varia în funcție de multipli factori, cum ar fi "numărul semnificativ de cauze" sau evoluția pe o anumită perioadă de timp a unei practici judiciare. Evaluarea noțiunii de "risc sistemic de impunitate", într-o cauză concretă, excedează limitelor și obiectului sesizării instanței de judecată, iar conduita instanțelor judecătorești obligate a defini o astfel de noțiune variabilă și vagă, cu consecința lăsării neaplicate a normelor instituite prin lege (cu privire, spre exemplu, la condițiile răspunderii penale și ale prescripției acesteia), este în neconcordanță cu Constituția, întrucât încalcă atât principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, cât și prevederile art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege stabilesc că "atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu" (în acest sens fiind deciziile Curții Constituționale nr. 265/2014 și nr. 838/2009 1 ). 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009. 5. Riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, nu poate legitima sau justifica întreruperea cursului prescripției, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, întrucât se creează o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care acesta poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului. S-a reținut în argumentarea acestei opinii că dezideratul evitării creării unui "risc sistemic de impunitate" prin lăsarea nesancționată a unor categorii de infracțiuni va conduce, în esență, la crearea unui rezultat cert, și nu doar a unui risc, rezultatul constând într-o încălcare sistemică a drepturilor fundamentale ale omului. Un alt argument a constat în susținerea potrivit căreia principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispozițiilor legale în vigoare și în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să își determine în mod previzibil conduita, aspect reținut și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021 2 . 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021. Legalitatea infracțiunilor și a pedepselor este un principiu fundamental ce implică accesibilitatea și previzibilitatea normei penale. Cerințele de previzibilitate, precizie și neretroactivitate a legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 din Tratatul Uniunii Europene. În sensul acestei opinii majoritare au fost exprimate puncte de vedere de către curțile de apel Alba Iulia, București - Secția I penală și Secția a II-a penală, Craiova și instanțele arondate, Galați, Iași, Suceava, Timișoara, Târgu Mureș, tribunalele Arad, Bacău, Bistrița-Năsăud, Brașov, Brăila și judecătoriile arondate, București - Secția I penală, Caraș-Severin, Giurgiu, Ialomița, Iași, Ilfov și instanțele arondate, Neamț, Prahova, Sălaj, Teleorman, Vaslui, Vâlcea, Vrancea și judecătoriile Bicaz, Bistrița, Buzău, Câmpina, Dej, Iași, Jibou, Liești, Mizil, Pașcani, Piatra-Neamț, Ploiești, Răducăneni, Râmnicu Sărat, Roman, Rupea, Sânnicolau Mare, Șimleu Silvaniei, Târgu-Neamț, Timișoara, Turda, Zărnești. B. Într-o altă orientare minoritară s-a apreciat că răspunsurile la întrebările preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene clarifică norme din dreptul Uniunii, acestea fiind obligatorii atât pentru instanța de trimitere, cât și pentru restul instanțelor naționale, în contextul în care fac corp comun cu norma pe care o interpretează. Deciziile interpretative ale Curții de la Luxemburg se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat, inclusiv raporturilor juridice care s-au născut, modificat sau stins anterior pronunțării deciziilor și care nu sunt încă definitive.

Referitor la prima întrebare s-a arătat că lăsarea neaplicată a unor dispoziții din dreptul intern care se circumscriu standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât normele privind termenele de prescripție nu definesc infracțiunile și sancțiunile aferente și pot fi interpretate ca stabilind o simplă condiție prealabilă pentru soluționarea cauzei. În consecință, eventuale modificări legislative care prelungesc un termen de prescripție nu sunt considerate drept o încălcare a art. 7 din convenție, iar, potrivit art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, "în măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă."

Prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU, respectiv prin considerentele din paragrafele 123-125, s-a subliniat faptul că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuție a întreruperilor termenului de prescripție efectuate anterior datei publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, astfel că în cazul existenței unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripție a răspunderii penale anterioare datei de 25.06.2018 se va lua în considerare termenul special de prescripție a răspunderii penale.

În aceste condiții, Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU este obligatorie la aplicare, iar punerea în executare, în concret, a standardelor de protecție instituite pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene prin art. 325 alin. (1) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, nu este de natură să afecteze în vreun fel nici standardul național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale și nici legalitatea incriminării, o atare soluție fiind compatibilă cu art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Referitor la cea de-a doua întrebare s-a apreciat că nu este vorba despre aplicarea unui tratament juridic diferit, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene aplicându-se doar în cauzele care au ca obiect infracțiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene (fraude cu fonduri europene, abuz în serviciu, evaziune fiscală, corupție, spălarea banilor), în această situație neutralizându-se efectul întreruptiv de prescripție, astfel încât supremația, unitatea și efectivitatea dreptului european să nu fie afectate, chiar dreptul românesc prevăzând astfel de derogări (în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 511 din 12 decembrie 2013).

Referitor la întrebările privind "riscul sistemic" și "număr semnificativ de cauze" s-a considerat că pentru aplicarea hotărârii Curții Europene nu este necesar să existe criterii prestabilite prin lege care să definească aceste noțiuni, instanțele de judecată naționale fiind obligate, în virtutea principiului supremației dreptului european, să facă aplicarea concretă a răspunsurilor la întrebările preliminare adresate Curții Europene prin care au fost clarificate norme din dreptul Uniunii Europene, pentru raporturile juridice care nu sunt încă definitive, un astfel de demers nefiind de natură să afecteze în vreun fel principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României.

În acest sens s-a argumentat că riscul sistemic de impunitate nu trebuie stabilit în fiecare cauză în parte, având în vedere că prin hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a stabilit, în mod expres și fără echivoc, că situația procesuală internă "generează un risc intrinsec de impunitate".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat expres în Ordonanța din 9 ianuarie 2024 în Cauza C-131/24 că situația juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunități pentru infracțiunile de corupție, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale. Or, existența unui asemenea risc sistemic de impunitate este incompatibilă cu cerințele Deciziei 2006/928, astfel cum au fost amintite la punctele 59-61 din această ordonanță.

În concluzie, s-a precizat că instanța de judecată nu trebuie să statueze incidența noțiunilor de "risc sistemic de impunitate", "număr semnificativ de cauze" pe care hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene le au în vedere ca situație premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curții Constituționale, întrucât prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în data de 24 iulie 2023 în Cauza C 107/23 PPU s-au constatat îndeplinite aceste criterii, astfel că nu se pune problema incidenței principiului separației puterilor în stat.

Referitor la cea de-a cincea întrebare s-a susținut că, astfel cum s-a arătat anterior, riscul sistemic de impunitate constatat prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în data de 24 iulie 2023 în Cauza C 107/23 PPU determină neaplicarea standardului național de protecție superior consacrat de deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și de Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca acest aspect să determine o încălcare a art. 7 din convenție, întrucât normele privind termenele de prescripție nu definesc infracțiunile și sancțiunile aferente și pot fi interpretate ca stabilind o simplă condiție prealabilă pentru soluționarea cauzei.

În consecință, se apreciază că întreruperea termenului de prescripție prin acte care nu se comunică inculpatului sau suspectului nu este de natură să creeze o stare de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, ci este un act procedural care își produce efecte conform legii în vigoare la acel moment.

În sensul acestei opinii minoritare au fost exprimate puncte de vedere de către curțile de apel București - Secția I penală, Bacău, Brașov, Suceava, tribunalele București, Buzău, Covasna, Prahova, Sălaj, Călărași, judecătoriile Buzău, Hârlău, Zalău.

A fost exprimată și o altă opinie în sensul inadmisibilității sesizării formulate de către Curtea de Apel București - Secția I penală, având în vedere că problemele de drept puse în discuție în cadrul sesizării analizate privesc, în esență, compatibilitatea deciziilor obligatorii ale Curții Constituționale și ale Curții de Justiție a Uniunii Europene cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. S-a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală nu poate statua asupra modalității în care se aplică jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin raportare la art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Totodată, s-a considerat că cele cinci întrebări din cuprinsul încheierii de sesizare nu constituie veritabile chestiuni de drept, având în vedere că nu se solicită o interpretare a normelor juridice, ci se tinde la obținerea unei soluții asupra fondului cauzei dedus judecății. Însă intervenția instanței supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau al mai multor norme juridice ambigue ori complexe, al căror conținut ori a căror succesiune în timp poate da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanțele naționale.

În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către curțile de apel Pitești, București - Secția a II-a penală, tribunalele București, Cluj, Timiș, Judecătoria Zalău.

A fost exprimată de către judecătorii din cadrul Curții de Apel Brașov - Secția penală o opinie singulară, potrivit căreia, din modalitatea de formulare, precum și din considerentele încheierii de sesizare, primele două întrebări au legătură cu aplicarea și interpretarea jurisprudenței recente a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea CJUE C-107/23 PPU - Lin) și compatibilitatea acesteia cu Convenția europeană a drepturilor omului.

S-a apreciat că, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 173/2022 3 , este atributul exclusiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu o cerere în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, să solicite Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ, dacă apreciază că acesta este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei, respectiv a compatibilității dreptului Uniunii Europene cu Convenția europeană a drepturilor omului. 3 Legea nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 și semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022. IV.2. Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Din perspectiva hotărârilor obligatorii, prezintă relevanță pentru chestiunile ce formează obiectul întrebărilor prealabile Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 4 , prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din Codul penal. 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022.

Referitor la deciziile de speță, în urma examenului de jurisprudență efectuat la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești care se circumscriu opiniei majoritare exprimate în jurisprudența națională, dar și hotărâri care exprimă un punct de vedere contrar. IV.3 Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale

În urma examenului de jurisprudență la nivelul Curții Constituționale a României au fost identificate ca fiind relevante: a) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, prin care s-a constatat că soluția legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională deoarece dispozițiile legale sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării și pedepsei, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale. b) Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale în ansamblul lor. c) Prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021, Curtea Constituțională a menționat că principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispozițiilor legale în vigoare și în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să își determine în mod previzibil conduita. Or, în măsura în care unele instanțe judecătorești lasă neaplicate din oficiu dispoziții naționale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleași reglementări naționale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate a normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică. d) Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 19 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională a reținut cu privire la principiul legalității incriminării și pedepsei, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că garanțiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din convenție reprezintă o componentă esențială a supremației legii și ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție a drepturilor omului. Așa cum rezultă din obiectul și scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat și aplicat în așa fel încât să se asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor și a condamnărilor penale arbitrare. IV.4. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au fost identificate mai multe decizii relevante pentru problemele de drept arătate în încheierea de sesizare.

Prin Hotărârea din 21 octombrie 2013 în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Curtea a reținut că garanția consacrată în art. 7 din convenție, componentă esențială a supremației legii, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție al convenției, fiind evidențiat de faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la aceasta pe timp de război sau în caz de pericol public ce amenință viața națiunii. Așa cum decurge din obiectul și scopul său, acest drept trebuie interpretat și aplicat de o așa manieră încât să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării și a sancționării arbitrare.

Art. 7 din convenție nu se limitează numai la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul unui acuzat, ci acesta consacră, de o manieră mai generală, și principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Pe lângă interzicerea în special a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, acesta mai prevede și principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie.

Prin urmare, s-a reținut că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile. Această cerință este considerată îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

Prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, Curtea a reamintit că art. 7 paragraful 1 din convenție consacră, la modul general, principiul legalității delictelor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul acuzatului. Acesta prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc.

Prin Hotărârea di