Decizia nr. 115 din 9 decembrie 2024

S-a luat în examinare sesizarea formulată, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?

Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcţie de natura infracţiunii, fără încălcarea legalităţii incriminării, respectiv a art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituţia României, art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi fără încălcarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu?

Dacă, în absenţa unor criterii prestabilite prin lege care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate” şi „număr semnificativ de cauze”, instanţa de judecată poate statua incidenţa acestora fără să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?

Dacă, prin raportare la principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate” este compatibilă cu atribuţia de judecată ce revine unei instanţe învestite cu soluţionarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuţii ce aparţin autorităţilor cu competenţe în domeniul de reglementare a politicilor penale?

Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripţiei, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului? 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa este prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu. 4. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ana Hermina Iancu, din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 5. La şedinţă participă Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele de drept supuse dezbaterii.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin care se solicită dezlegarea unor chestiuni de drept indicate în încheierea de trimitere, apreciind că, în mod concret, considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi cele ale Deciziei nr. 16 din 16 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, sunt nu numai relevante, ci şi suficiente pentru lămurirea problemelor de drept.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se cauza în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 1 februarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 48.817/3/2017, având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 956 din data de 12.09.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 48.817/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului? 2. Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcţie de natura infracţiunii, fără încălcarea legalităţii incriminării, respectiv a art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituţia României, art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi fără încălcarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu? 3. Dacă, în absenţa unor criterii prestabilite prin lege care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate” şi „număr semnificativ de cauze”, instanţa de judecată poate statua incidenţa acestora fără să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului? 4. Dacă, prin raportare la principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate” este compatibilă cu atribuţia de judecată ce revine unei instanţe învestite cu soluţionarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuţii ce aparţin autorităţilor cu competenţe în domeniul de reglementare a politicilor penale? 5. Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripţiei, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului? II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 956 din 12 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, s-au dispus cele de mai jos.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (8) din Codul de procedură penală, art. 18 şi art. 16 alin. (1) lit. f) teza II-a din acelaşi cod, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A., B. şi C. cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 309 din Codul penal şi art. 183 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi cu privire la infracţiunile de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa de fond a reţinut că, prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în intervalul 25.06.2018-30.05.2022, cuprins între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 şi data modificării art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), norma legală de la art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din Codul penal. Instanţa de fond a reţinut că prescripţia răspunderii penale aparţine dreptului penal material şi i se aplică astfel principiul legii penale mai favorabile, conform art. 5 alin. (2) din Codul penal, iar legea penală mai favorabilă aplicată global cauzei (conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014) este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018) şi data de 30 mai 2022 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), când art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele de prescripţie prevăzute de art. 154 din Codul penal, astfel că pentru infracţiunile deduse judecăţii s-a împlinit cursul termenului general al prescripţiei răspunderii penale.

Împotriva Sentinţei penale nr. 956 din data de 12 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B. şi C. III. Opinia completului care a dispus sesizarea şi punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de reprezentantul Ministerului Public şi de inculpaţi III.1. Opinia completului cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. III.2. Opinia completului cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

În ceea ce priveşte prima întrebare, instanţa de trimitere a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese (în situaţia de faţă, în absenţa legiuitorului), să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor prevăzut de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracţiuni, instituie şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. În atare situaţie juridică, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii, lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a statuat lipsa de previzibilitate şi claritate a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, cu consecinţa lipsirii de efecte a legislaţiei naţionale neconforme standardelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, ar conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt protejate de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În ceea ce priveşte a doua întrebare, pornind de la acelaşi principiu, al legalităţii incriminării şi a pedepsei, care garantează şi că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalităţi de tratament juridic, instanţa de trimitere consideră că prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale doar în materia corupţiei sau în cauze privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene se creează premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcţie de natura infracţiunii. Or, natura infracţiunii, care interesează din perspectiva ierarhiei valorilor sociale lezate şi a gravităţii atingerii aduse acestora, este valorificată prin normele dreptului penal substanţial special, instituţiile de drept penal general fiind comune tuturor infracţiunilor, iar excepţiile de la această regulă, stabilite de legiuitor. Prin urmare, s-a arătat că a da o rezolvare diferită unui concurs de legi penale în timp, în considerarea naturii infracţiunii, dar în absenţa unei dispoziţii legale care să concretizeze politica penală a statului, înseamnă a aplica jurisprudenţial un tratament juridic diferit unor destinatari ai legii, aflaţi în situaţii identice. Instanţa de trimitere a concluzionat că prin obligaţia impusă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de a lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale se introduce în legislaţia naţională un element de diferenţiere, determinat de natura infracţiunii – infracţiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori infracţiuni de corupţie, în situaţii identice din punctul de vedere al dispoziţiilor generale de tragere la răspundere penală, cu consecinţa aplicării unui tratament juridic diferit, cu încălcarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În ceea ce priveşte a treia întrebare s-a arătat că, în condiţiile în care principiul legalităţii incriminării şi pedepsei reclamă în primul rând necesitatea unei descrieri clare şi precise a faptelor ce constituie infracţiuni, dar şi a descrierii condiţiilor în care se întrerupe prescripţia răspunderii penale prin dispoziţii legale ce se opun cu forţă obligatorie oricărei persoane, în lipsa în lege a unor criterii prestabilite care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate” şi „număr semnificativ de cauze” pe care hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene le reţine ca situaţie premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curţii Constituţionale, persoanei acuzate de săvârşirea unei fapte penale nu i se permite în concret să cunoască întinderea răspunderii sale penale, respectiv în ce condiţii se întrerupe cursul prescripţiei acesteia. S-a arătat că respectivele noţiuni la care face referire jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevantă sunt exterioare şi ulterioare conduitei destinatarului normei şi în concret nu i se pot imputa persoanei acuzate pasivitatea statului şi vulnerabilitatea unui sistem şi nici nu i se poate oferi o interpretare a acestor noţiuni în defavoare.

În ceea ce priveşte a patra întrebare, instanţa de trimitere a arătat că obiectul judecăţii, astfel cum acesta este definit la art. 371 din Codul de procedură penală, nu include evaluarea unui risc sistemic de impunitate, evaluare care presupune accesul la date şi informaţii ce nu se regăsesc la dosarul cauzei. Noţiunea de „risc sistemic de impunitate” poate presupune analiza potenţialului pericol pe care o anume conduită a unui sistem juridic o poate prezenta pentru însuşi sistemul, fiind astfel o noţiune relativă, a cărei întindere poate varia în funcţie de multipli factori, cum ar fi „numărul semnificativ de cauze” sau evoluţia pe o anumită perioadă de timp a unei practici judiciare. Astfel privită, evaluarea noţiunii de „risc sistemic de impunitate”, într-o cauză concretă, excedează limitelor şi obiectului sesizării instanţei de judecată, iar conduita instanţelor judecătoreşti, obligate să definească o atare noţiune, variabilă şi vagă, este în neconcordanţă cu legea fundamentală, deoarece încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia – art. 126 alin. (1) din Constituţie, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

În ceea ce priveşte a cincea întrebare s-a arătat că a reţine existenţa unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în considerarea „riscului sistemic de impunitate”, legitimând astfel întreruperea cursului prescripţiei prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, conduce la crearea unei stări de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise. Or, în aceste condiţii, dezideratul evitării unui „risc sistemic de impunitate” prin lăsarea nesancţionată a unor categorii de infracţiuni, dată fiind şi formularea folosită, va conduce în esenţă la crearea unui rezultat cert, şi nu doar a unui risc, acela constând în încălcarea sistemică a drepturilor fundamentale ale omului. III.3. Punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de către reprezentantul Ministerului Public şi inculpaţi

Reprezentantul Ministerului Public a arătat, referitor la fondul chestiunilor de drept, că prin jurisprudenţa sa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat supremaţia dreptului comunitar, respectiv prevalenţa acestui drept asupra dreptului statelor membre ale Uniunii Europene. A apreciat că în cauză se impune aplicarea cu prioritate a normelor dreptului unional, aşa cum a stipulat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv prin ordonanţele din 9 ianuarie 2024, dar şi practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Apărătorii apelanţilor intimaţi inculpaţi au arătat, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, referitoare la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la primele patru întrebări.

Referitor la chestiunile de drept puse în discuţie s-a apreciat că lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Un concurs de legi penale în timp nu este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcţie de natura infracţiunii, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 7 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 15 alin. (2) şi art. 23 alin. (12) din Constituţia României. S-a considerat că lipsa unor criterii pentru definirea sintagmelor risc sistemic de impunitate şi numărul semnificativ de cauze conduce la încălcarea principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, fiind necesară intervenţia autorităţii legiuitoare pentru definirea noţiunilor, în condiţiile în care acest demers nu se poate realiza pe cale jurisprudenţială. În acest context, autoritatea judecătorească nu poate interveni pentru a defini conceptele anterior menţionate, acesta fiind atributul legiuitorului. S-a apreciat că, în măsura în care noţiunea de risc sistemic de impunitate ar fi definită de către autoritatea legiuitoare, nu ar mai fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate IV.1. Jurisprudenţa naţională relevantă

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.

În urma consultării materialelor transmise de către curţile de apel şi instanţele arondate acestora s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate mai multe orientări: A. Într-o primă orientare majoritară s-a considerat că: 1. Lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului. S-a arătat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, s-a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Curtea Constituţională a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese (în situaţia de faţă, în tăcerea legiuitorului), să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, se prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. 2. Prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale doar în materia corupţiei se creează premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcţie de natura infracţiunii, fapt care ar conduce la aplicarea unui tratament juridic diferit unor destinatari ai legii, aflaţi în situaţii identice. Aşadar, introducerea unui element de distincţie doar pentru infracţiunile de corupţie este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării astfel cum este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituţie. S-a apreciat că legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, care presupune că numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni şi pot fi sancţionate penal. Destinatarul legii este astfel obligat să îşi adapteze comportamentul pentru a se conforma normelor juridice în vigoare. Legalitatea infracţiunii este asigurată inclusiv prin descrierea clară şi precisă a faptelor ce constituie infracţiuni (nulum crimen sine lege certa), astfel încât persoanele cărora li se adresează să îşi poată orienta comportamentul în funcţie de regulile juridice în vigoare la momentul când desfăşoară actul de conduită. De asemenea, legea nu poate pretinde unui subiect de drept să anticipeze incriminările viitoare. Pe de altă parte, legalitatea incriminării garantează că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalităţi de tratament juridic. S-a concluzionat că obligaţia impusă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de a lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale are ca efect concret, în legislaţia naţională, introducerea unui element de diferenţiere determinat de natura infracţiunii, în situaţii juridice identice din punctul de vedere al dispoziţiilor generale de tragere la răspundere penală, cu consecinţa aplicării unui tratament juridic diferit, cu încălcarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Introducerea unui astfel de element de distincţie prin raportare la noţiunea de „risc sistemic de impunitate” doar pentru infracţiunile de corupţie este de natură a fi în neconcordanţă cu principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei astfel cum a fost protejat prin art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi consfinţit de art. 23 alin. (12) din Constituţie. 3. În absenţa unor criterii prestabilite prin lege care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate” şi „număr semnificativ de cauze”, instanţa de judecată nu poate statua incidenţa acestora fără să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum acesta este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului. S-a arătat că, atât timp cât legea nu conţine criterii prestabilite care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate” şi „număr semnificativ de cauze” pe care hotărârile Curţii de la Strasbourg le au în vedere ca situaţie premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curţii Constituţionale, nu se permite, în concret, persoanei acuzate de săvârşirea unei fapte penale să cunoască întinderea răspunderii sale penale, respectiv în ce condiţii se întrerupe cursul prescripţiei acesteia, pentru simplul motiv că, ante factum, cetăţeanul nu poate prevedea care este termenul de prescripţie al răspunderii penale, în cazul săvârşirii unor anumite infracţiuni, astfel că este încălcat principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Aceste noţiuni sunt, prin urmare, exterioare şi ulterioare conduitei destinatarului normei şi, în concret, nu i se pot imputa cetăţeanului pasivitatea statului şi vulnerabilitatea unui sistem şi nici nu se poate oferi o interpretare a acestor noţiuni în defavoarea persoanei acuzate. Determinarea acestor noţiuni ce au efecte în planul întinderii răspunderii penale trebuie realizată prin folosirea unui limbaj uzual şi accesibil (atât pentru destinatarul normei, cât şi pentru instanţele obligate să o aplice), astfel încât să se evite riscul extinderii legii prin analogie şi greşita înţelegere a normelor de incriminare ori de tragere la răspundere. 4. Prin raportare la principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate” nu este compatibilă cu atribuţia de judecată ce revine unei instanţe învestite cu soluţionarea unei cauze concrete şi ar conduce la preluarea unor atribuţii ce aparţin autorităţilor cu competenţe în domeniul de reglementare a politicilor penale. S-a apreciat că noţiunea de „risc sistemic de impunitate” poate presupune analiza potenţialului pericol pe care o anume conduită a unui sistem juridic o poate prezenta pentru însuşi sistemul, fiind astfel o noţiune relativă, a cărei întindere poate varia în funcţie de multipli factori, cum ar fi „numărul semnificativ de cauze” sau evoluţia pe o anumită perioadă de timp a unei practici judiciare. Evaluarea noţiunii de „risc sistemic de impunitate”, într-o cauză concretă, excedează limitelor şi obiectului sesizării instanţei de judecată, iar conduita instanţelor judecătoreşti obligate a defini o astfel de noţiune variabilă şi vagă, cu consecinţa lăsării neaplicate a normelor instituite prin lege (cu privire, spre exemplu, la condiţiile răspunderii penale şi ale prescripţiei acesteia), este în neconcordanţă cu Constituţia, întrucât încalcă atât principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României, cât şi prevederile art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege stabilesc că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu” (în acest sens fiind deciziile Curţii Constituţionale nr. 265/2014 şi nr. 838/2009 1 ). 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009. 5. Riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, nu poate legitima sau justifica întreruperea cursului prescripţiei, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, întrucât se creează o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care acesta poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului. S-a reţinut în argumentarea acestei opinii că dezideratul evitării creării unui „risc sistemic de impunitate” prin lăsarea nesancţionată a unor categorii de infracţiuni va conduce, în esenţă, la crearea unui rezultat cert, şi nu doar a unui risc, rezultatul constând într-o încălcare sistemică a drepturilor fundamentale ale omului. Un alt argument a constat în susţinerea potrivit căreia principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să îşi determine în mod previzibil conduita, aspect reţinut şi de Curtea Constituţională în Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021 2 . 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021. Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental ce implică accesibilitatea şi previzibilitatea normei penale. Cerinţele de previzibilitate, precizie şi neretroactivitate a legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 din Tratatul Uniunii Europene. În sensul acestei opinii majoritare au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti – Secţia I penală şi Secţia a II-a penală, Craiova şi instanţele arondate, Galaţi, Iaşi, Suceava, Timişoara, Târgu Mureş, tribunalele Arad, Bacău, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Brăila şi judecătoriile arondate, Bucureşti – Secţia I penală, Caraş-Severin, Giurgiu, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov şi instanţele arondate, Neamţ, Prahova, Sălaj, Teleorman, Vaslui, Vâlcea, Vrancea şi judecătoriile Bicaz, Bistriţa, Buzău, Câmpina, Dej, Iaşi, Jibou, Lieşti, Mizil, Paşcani, Piatra-Neamţ, Ploieşti, Răducăneni, Râmnicu Sărat, Roman, Rupea, Sânnicolau Mare, Şimleu Silvaniei, Târgu-Neamţ, Timişoara, Turda, Zărneşti. B. Într-o altă orientare minoritară s-a apreciat că răspunsurile la întrebările preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene clarifică norme din dreptul Uniunii, acestea fiind obligatorii atât pentru instanţa de trimitere, cât şi pentru restul instanţelor naţionale, în contextul în care fac corp comun cu norma pe care o interpretează. Deciziile interpretative ale Curţii de la Luxemburg se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, inclusiv raporturilor juridice care s-au născut, modificat sau stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive.

Referitor la prima întrebare s-a arătat că lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât normele privind termenele de prescripţie nu definesc infracţiunile şi sancţiunile aferente şi pot fi interpretate ca stabilind o simplă condiţie prealabilă pentru soluţionarea cauzei. În consecinţă, eventuale modificări legislative care prelungesc un termen de prescripţie nu sunt considerate drept o încălcare a art. 7 din convenţie, iar, potrivit art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „în măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.”

Prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU, respectiv prin considerentele din paragrafele 123-125, s-a subliniat faptul că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuţie a întreruperilor termenului de prescripţie efectuate anterior datei publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, astfel că în cazul existenţei unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripţie a răspunderii penale anterioare datei de 25.06.2018 se va lua în considerare termenul special de prescripţie a răspunderii penale.

În aceste condiţii, Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU este obligatorie la aplicare, iar punerea în executare, în concret, a standardelor de protecţie instituite pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prin art. 325 alin. (1) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, nu este de natură să afecteze în vreun fel nici standardul naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale şi nici legalitatea incriminării, o atare soluţie fiind compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Referitor la cea de-a doua întrebare s-a apreciat că nu este vorba despre aplicarea unui tratament juridic diferit, hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene aplicându-se doar în cauzele care au ca obiect infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene (fraude cu fonduri europene, abuz în serviciu, evaziune fiscală, corupţie, spălarea banilor), în această situaţie neutralizându-se efectul întreruptiv de prescripţie, astfel încât supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului european să nu fie afectate, chiar dreptul românesc prevăzând astfel de derogări (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 511 din 12 decembrie 2013).

Referitor la întrebările privind „riscul sistemic” şi „număr semnificativ de cauze” s-a considerat că pentru aplicarea hotărârii Curţii Europene nu este necesar să existe criterii prestabilite prin lege care să definească aceste noţiuni, instanţele de judecată naţionale fiind obligate, în virtutea principiului supremaţiei dreptului european, să facă aplicarea concretă a răspunsurilor la întrebările preliminare adresate Curţii Europene prin care au fost clarificate norme din dreptul Uniunii Europene, pentru raporturile juridice care nu sunt încă definitive, un astfel de demers nefiind de natură să afecteze în vreun fel principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

În acest sens s-a argumentat că riscul sistemic de impunitate nu trebuie stabilit în fiecare cauză în parte, având în vedere că prin hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a stabilit, în mod expres şi fără echivoc, că situaţia procesuală internă „generează un risc intrinsec de impunitate”.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat expres în Ordonanţa din 9 ianuarie 2024 în Cauza C-131/24 că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunităţi pentru infracţiunile de corupţie, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale. Or, existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate este incompatibilă cu cerinţele Deciziei 2006/928, astfel cum au fost amintite la punctele 59-61 din această ordonanţă.

În concluzie, s-a precizat că instanţa de judecată nu trebuie să statueze incidenţa noţiunilor de „risc sistemic de impunitate”, „număr semnificativ de cauze” pe care hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene le au în vedere ca situaţie premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în data de 24 iulie 2023 în Cauza C 107/23 PPU s-au constatat îndeplinite aceste criterii, astfel că nu se pune problema incidenţei principiului separaţiei puterilor în stat.

Referitor la cea de-a cincea întrebare s-a susţinut că, astfel cum s-a arătat anterior, riscul sistemic de impunitate constatat prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în data de 24 iulie 2023 în Cauza C 107/23 PPU determină neaplicarea standardului naţional de protecţie superior consacrat de deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi de Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără ca acest aspect să determine o încălcare a art. 7 din convenţie, întrucât normele privind termenele de prescripţie nu definesc infracţiunile şi sancţiunile aferente şi pot fi interpretate ca stabilind o simplă condiţie prealabilă pentru soluţionarea cauzei.

În consecinţă, se apreciază că întreruperea termenului de prescripţie prin acte care nu se comunică inculpatului sau suspectului nu este de natură să creeze o stare de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, ci este un act procedural care îşi produce efecte conform legii în vigoare la acel moment.

În sensul acestei opinii minoritare au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Bucureşti – Secţia I penală, Bacău, Braşov, Suceava, tribunalele Bucureşti, Buzău, Covasna, Prahova, Sălaj, Călăraşi, judecătoriile Buzău, Hârlău, Zalău.

A fost exprimată şi o altă opinie în sensul inadmisibilităţii sesizării formulate de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, având în vedere că problemele de drept puse în discuţie în cadrul sesizării analizate privesc, în esenţă, compatibilitatea deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale şi ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. S-a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală nu poate statua asupra modalităţii în care se aplică jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin raportare la art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Totodată, s-a considerat că cele cinci întrebări din cuprinsul încheierii de sesizare nu constituie veritabile chestiuni de drept, având în vedere că nu se solicită o interpretare a normelor juridice, ci se tinde la obţinerea unei soluţii asupra fondului cauzei dedus judecăţii. Însă intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau al mai multor norme juridice ambigue ori complexe, al căror conţinut ori a căror succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.

În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Piteşti, Bucureşti – Secţia a II-a penală, tribunalele Bucureşti, Cluj, Timiş, Judecătoria Zalău.

A fost exprimată de către judecătorii din cadrul Curţii de Apel Braşov – Secţia penală o opinie singulară, potrivit căreia, din modalitatea de formulare, precum şi din considerentele încheierii de sesizare, primele două întrebări au legătură cu aplicarea şi interpretarea jurisprudenţei recente a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea CJUE C-107/23 PPU – Lin) şi compatibilitatea acesteia cu Convenţia europeană a drepturilor omului.

S-a apreciat că, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 173/2022 3 , este atributul exclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu o cerere în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, să solicite Curţii Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ, dacă apreciază că acesta este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei, respectiv a compatibilităţii dreptului Uniunii Europene cu Convenţia europeană a drepturilor omului. 3 Legea nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 şi semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022. IV.2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva hotărârilor obligatorii, prezintă relevanţă pentru chestiunile ce formează obiectul întrebărilor prealabile Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 4 , prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal. 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022.

Referitor la deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti care se circumscriu opiniei majoritare exprimate în jurisprudenţa naţională, dar şi hotărâri care exprimă un punct de vedere contrar. IV.3 Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României au fost identificate ca fiind relevante: a) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională deoarece dispoziţiile legale sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale. b) Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în ansamblul lor. c) Prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021, Curtea Constituţională a menţionat că principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să îşi determine în mod previzibil conduita. Or, în măsura în care unele instanţe judecătoreşti lasă neaplicate din oficiu dispoziţii naţionale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleaşi reglementări naţionale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate a normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică. d) Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 19 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a reţinut cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din convenţie reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare. IV.4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost identificate mai multe decizii relevante pentru problemele de drept arătate în încheierea de sesizare.

Prin Hotărârea din 21 octombrie 2013 în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Curtea a reţinut că garanţia consacrată în art. 7 din convenţie, componentă esenţială a supremaţiei legii, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie al convenţiei, fiind evidenţiat de faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la aceasta pe timp de război sau în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Aşa cum decurge din obiectul şi scopul său, acest drept trebuie interpretat şi aplicat de o aşa manieră încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării şi a sancţionării arbitrare.

Art. 7 din convenţie nu se limitează numai la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul unui acuzat, ci acesta consacră, de o manieră mai generală, şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Pe lângă interzicerea în special a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta mai prevede şi principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie.

Prin urmare, s-a reţinut că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile. Această cerinţă este considerată îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

Prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Curtea a reamintit că art. 7 paragraful 1 din convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii delictelor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului pen