ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1605/2025

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 23 decembrie 2020, sub nr. x/2/2020, reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat Anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 146/25.06.2020 emisa de DGSC; Anularea în parte a Deciziei de impunere nr. F-MC 370/25.10.2019 (în continuare, ”Decizia de impunere”) si a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 256/25.10.2019 (în continuare, ”Raportul de inspecție fiscală”), ambele emise de DGAMC, în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a obligațiilor fiscale suplimentare, constând în impozit pe profit în cuantum de 23.237.173 lei, inclusiv in ceea ce privește diminuarea pierderii fiscale de recuperat in anii următori înregistrată de Societate la nivelul anului 2012 având un cuantum total de -53.330.693 Iei, Repararea pagubei cauzate, prin restituirea sumelor în cuantum de 23.237.173 lei (impozit pe profit), achitate sau compensate în temeiul actelor administrative fiscal nelegale, precum și plata dobânzilor fiscale aferente, calculate de la data plății/compensării efectuare în temeiul actelor administrative nelegale, până la data restituirii efective; și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond Prin încheierea din 30 iunie 2021, Curtea de Apel București: - a respins cererea de suspendare a prezentei cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. y/2/2020 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție; - a respins excepția de conexitate a prezentei cauze cu dosarul nr. x/3/2020 al Tribunalului București secția a II-a Contencios Administrativ și Fiscal; - a pus în vedere reclamantei să facă și sa depună la dosarul cauzei dovada relațiilor contractuale ale Societății reclamante cu expertul inițial numit, domnul B; - a încuviințat proba cu expertiză judiciară în specialitatea fiscalitate; - a numit expert în specialitatea fiscalitate prin utilizarea programului de numire aleatorie a experților pus la dispoziția instanței de Biroul Local de Expertize, pe expert C; - a stabilit obiectivele expertizei ca fiind cele indicate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată plus obiectivul cu nr. 3 ce urmează să fie depus de către reclamantă la dosarul cauzei; - a încuviințat pentru reclamant expert parte în numele persoanei ce urmează a fi indicată de către reclamant în scris; - a pus în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei numele expertului parte și copie de pe legitimația de expert a acestuia; - a emis adresă către expertul C cu mențiunea că are obligația ca în temeiul art. 331 alin. (2) C. proc. civ., să estimeze în scris durata necesară efectuării lucrării, disponibilitatea întocmirii raportului de expertiză, costurile, urmând ca onorariul să fie stabilit după depunerea acestor date; - a amânat judecarea cauzei la 15.09.2021. Prin sentința civilă nr. 235 din 14 februarie 2024, Curtea de Apel București: - a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; - a anulat decizia de soluționare a contestației nr. 146/25.06.2020, emisă de DGSC, precum și în parte decizia de impunere nr. F-MC 370/25.10.2019 și raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 256/25.10.2019, emise de DGAMC, în sensul că suma ajustărilor de prețuri de transfer determinate va fi diminuată cu suma de 76.637.870 de lei, aferentă anului 2012; - a obligat pe pârâte la restituirea către reclamantă a sumelor achitate cu titlu de obligații fiscale aferente anului 2012; - a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 150 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, a sumei de 25.000 de lei, reprezentând onorariu avocațial redus, a sumei de 7.000 de lei, reprezentând onorariul expertului judiciar datorat pentru efectuarea expertizei, precum și a sumei de 14.000 de lei, reprezentând onorariul expertului – parte.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva încheierii din 30 iunie 2021 și a sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A SRL, iar împotriva aceleiași sentințe au declarat recursuri atât pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, cât și pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. 3.1. Prin recursul formulat de reclamanta A SRL, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea încheierii și a sentinței atacate și, (i) în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de fond în vederea administrării probei cu expertiza tehnică fiscală, iar (ii) în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatelor-pârâte, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar. Motivele de recurs invocate de reclamantă sunt structurate în critici de natură procedurală și critici de natură substanțială. I.Critici de natură procedurală: întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C.proc.civ., fiind invocate următoarele aspecte: 1. Nemotivarea hotărârii Instanța de fond nu a analizat motivul privind depășirea termenului legal de 180 zile pentru finalizarea inspecției fiscale, deși fusese invocat expres de recurent. Lipsa unei motivări clare privind depășirea dublului duratei inspecției fiscale, ceea ce a generat imposibilitatea exercitării controlului judiciar eficient. 2. Motivare contradictorie Instanța a încuviințat expertiza cu excluderea expresă a criteriului cantitativ, dar a respins ulterior concluziile expertului tocmai pe motivul că acest criteriu este esențial – ceea ce a creat o contradicție logică în raționamentul instanței. 3. Preluare formală a argumentelor organului fiscal Sentința instanței de fond reia în mod superficial argumentele organelor fiscale fără o analiză critică proprie, ceea ce echivalează cu lipsa unei motivări autentice.

Încălcarea dreptului la apărare S-a reținut nejustificat că nu există vătămare, deși contribuabilul a avut un termen insuficient pentru analizarea proiectului de RIF și formularea punctului de vedere. II. Critici de natură substanțială (Art. 488 alin. (1) pct. 8 CPC – aplicarea greșită a normelor de drept material) 1. Prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale Pentru anul fiscal 2013, instanța a aplicat eronat dispozițiile privind suspendarea prescripției, fără a ține cont de momentul inițierii inspecției și de suspendările nelegale. 2. Depășirea dublului duratei inspecției fiscale Instanța a aplicat forma modificată a art. 126 C. proc.fisc. (în vigoare abia din decembrie 2020), deși la data inspecției fiscale era aplicabilă forma anterioară, ceea ce constituie o eroare gravă de drept. 3. Nelegalitatea suspendării inspecției fiscale Prima suspendare a avut loc după expirarea duratei legale maxime de 180 zile, fiind emisă cu încălcarea art. 126 alin. (2) C.proc.fisc. Deciziile de suspendare nu au fost emise în condițiile legii și nu pot fi considerate ca justificând extinderea termenului de inspecție. 4. Aplicarea greșită a metodei comparării prețurilor Organele fiscale au aplicat metoda comparării prețurilor în mod inconsistent și nefiabil, fără să țină cont de setul de comparabile prezentat de contribuabil. Instanța nu a analizat în fond raționamentul fiscal al ajustărilor realizate, ci a preluat argumentele ANAF fără filtrare critică.

Lipsa valorificării raportului de expertiză Instanța a ignorat total concluziile expertizei fiscale efectuate la solicitarea sa, ceea ce a condus la o decizie arbitrară, în dezacord cu obiectivele stabilite prin încheierea anterioară. 3.2. Prin recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Motiv de casare invocat: Art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. – Încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material D.G.A.M.C. susține că hotărârea primei instanțe este nelegală sub următoarele aspecte, încadrându-le pe toate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8: 1. Aplicarea greșită a normelor privind prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale pentru anul 2012: Instanța de fond a anulat obligațiile fiscale pentru anul 2012 considerând că dreptul organului fiscal de a le stabili era prescris, aplicând retroactiv Decizia ÎCCJ nr. 21/2020. D.G.A.M.C. argumentează că Decizia ÎCCJ nr. 21/2020 nu se aplică actelor administrativ-fiscale emise anterior publicării sale (precum cele din speță), acestea fiind situații juridice trecute, guvernate de legea în vigoare la momentul respectiv (OG nr. 92/2003). Conform OG nr. 92/2003 (art. 91 și 23), termenul de prescripție de 5 ani pentru impozitul pe profit aferent anului 2012 a început să curgă la 1 ianuarie 2014 (anul următor celui în care trebuia depusă declarația 101 pentru 2012 – termen 25 martie 2013). Inspecția fiscală a început la 11.04.2018, înainte de împlinirea termenului de 5 ani (care s-ar fi împlinit la 31.12.2018). Prin urmare, instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material privind prescripția, anulând în mod nelegal ajustările de prețuri de transfer pentru 2012 (în sumă de 76.637.870 lei). 2. Aplicarea greșită a normelor privind procedura de restituire a sumelor achitate: Instanța de fond a obligat pârâtele (inclusiv D.G.A.M.C.) la restituirea sumelor achitate de reclamantă pentru obligațiile fiscale aferente anului 2012 (pe care le-a anulat). D.G.A.M.C. susține că instanța a încălcat principiul specialia generalibus derogant, aplicând greșit legea generală (Legea nr. 554/2004) în detrimentul legii speciale (Codul de procedură fiscală - Legea nr. 207/2015). Art. 168 din Codul de procedură fiscală și OMFP nr. 1899/2004 reglementează o procedură administrativă specială și obligatorie pentru restituirea sumelor, care se declanșează la cererea contribuabilului după rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a actului fiscal. Această procedură specială permite organului fiscal să efectueze compensarea sumei de restituit cu eventuale datorii restante ale contribuabilului înainte de restituirea efectivă. Obligând direct la restituire, instanța a nesocotit această procedură specială și obligatorie, lipsind organul fiscal de posibilitatea legală a compensării. Prin urmare, capătul de cerere privind restituirea era inadmisibil și trebuia respins ca atare, iar hotărârea instanței de fond este nelegală prin faptul că a dispus restituirea directă, încălcând normele de drept material speciale aplicabile (art. 168 C.proc.fisc., OMFP 1899/2004). 3. Aplicarea greșită a normelor privind cheltuielile de judecată (onorariu expert parte): Instanța de fond a inclus în cheltuielile de judecată la care au fost obligate pârâtele și onorariul achitat de reclamantă expertului său parte (consilier). D.G.A.M.C. consideră această cheltuială ca fiind "voluptorie" (nenecesară bunei desfășurări a procesului sau apărării), nejustificată a fi pusă în sarcina părții adverse, mai ales că instanța de fond a înlăturat concluziile expertizei. Se invocă și disproporția vădită a onorariului expertului parte (14.000 lei) față de cel al expertului judiciar (7.000 lei), solicitând aplicarea art. 451 alin. (2) și (3) C.proc.civ. pentru reducerea sau înlăturarea acestuia. Astfel, obligarea la plata onorariului expertului parte reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată imputabile părții care a căzut în pretenții. Prin prisma acestor argumente, încadrate în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., D.G.A.M.C. solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și, în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată. 3.3. Prin recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Motivele de recurs ale ANAF sunt în mare parte similare cu cele ale D.G.A.M.C., vizând aceleași trei critici principale aduse sentinței primei instanțe și invocând același temei de drept (art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. - încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), astfel încât nu vor mai fi reluate, urmând ca instanța de control judiciar să realizeze o analiză comună. Totuși, există câteva diferențe de nuanță și argumente suplimentare în recursul ANAF. 1. În ceea ce privește prescripția, recurenta pârâtă ANAF pune un accent specific pe faptul că propria sa decizie de soluționare a contestației (nr. 146/25.06.2020) a fost emisă anterior publicării Deciziei ÎCCJ nr. 21/2020 și, prin urmare, era legală și corectă la momentul emiterii, conform legislației și interpretării de la acea dată. DGAMC s-a concentrat mai mult pe argumentul general că instanța nu ar fi trebuit să aplice decizia ICCJ retroactiv. 2. În ceea ce privește competența la restituire, recurenta-pârâtă ANAF adaugă un argument distinct și explicit privind propria sa lipsă de competență materială în procedura de restituire a sumelor. ANAF susține că doar organul fiscal care administrează contribuabilul (în speță, DGAMC) are atribuții de restituire, conform art. 30 și 168 C.proc.fisc. și OMFP 1899/2004. Prin urmare, obligarea ANAF la restituire este nelegală din perspectiva competenței sale. 3. În ce privește criticile privind cheltuielile de judecată, recurenta pârâtă ANAF are o abordare mai generală, contestând obligarea la plata cheltuielilor ca o consecință a faptului că soluția pe fond (privind prescripția) este considerată greșită. În esență, arată că dacă actele fiscale sunt legale, atunci nu se datorează cheltuieli de judecată conform art. 451 C.proc.civ. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Recurenta-reclamantă A SRL a depus întâmpinare față de recursul DGAMC și ANAF. Se solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de DGAMC (precum și a celui formulat de ANAF) și menținerea Sentinței civile nr. 235/14.02.2024 în partea în care i-a fost favorabilă (respectiv anularea obligațiilor fiscale pentru anul 2012 pe motiv de prescripție și obligarea la restituirea sumelor și plata cheltuielilor de judecată aferente). 1.Cu privire la prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale pentru anul 2012, se arată că instanța de fond a aplicat corect legea. Astfel, în ce privește aplicabilitatea Deciziei ÎCCJ nr. 21/2020, reclamanta combate argumentul DGAMC privind inaplicabilitatea Deciziei RIL nr. 21/2020, arătând că decizia este una de interpretare a unor texte legale (art. 23 și 91 din OG 92/2003) care nu s-au modificat, fiind obligatorie pentru instanțe în cauzele pendinte (precum aceasta) de la data publicării în Monitorul Oficial (art. 517 alin. (4) C.proc.civ.). Decizia clarifică modul corect de interpretare a legii, înlăturând interpretările eronate anterioare ale organelor fiscale. În privința momentului începerii termenului de prescripție, recurenta reclamantă reiterează, în acord cu prima instanță și Decizia RIL 21/2020, că termenul de prescripție de 5 ani începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere (art. 91 alin. (2) coroborat cu art. 23 OG 92/2003), nu de la data depunerii declarației fiscale. Baza de impunere pentru impozitul pe profit aferent anului 2012 s-a constituit pe parcursul anului 2012. Declarația fiscală doar constată o creanță preexistentă. Prin urmare, termenul de prescripție a început la 01.01.2013 și s-a împlinit la 01.01.2018, astfel încât, inspecția fiscală a început la 10.04.2018, după împlinirea termenului de prescripție. Deci, în mod corect prima instanță a constatat prescripția dreptului de a stabili obligații pentru anul 2012. 2. Cu privire la obligarea la restituirea sumelor achitate pentru anul 2012, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a dispus corect restituirea. Astfel, solicitarea este admisibilă în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 8 și 18), care permite instanței, odată cu anularea actului, să dispună și repararea pagubei cauzate, inclusiv prin restituirea sumelor plătite în baza actului nelegal. Aceasta este o consecință a principiului restitutio in integrum și quod nullum est nullum producit effectum. În ce privește raportul cu procedura administrativă (art. 168 C.proc.fisc.): recurenta-reclamantă argumentează că procedura administrativă specială de restituire reglementată de art. 168 C.proc.fisc. și OMFP 1899/2004 nu exclude posibilitatea instanței de a dispune restituirea în cadrul procesului de anulare a actului fiscal. Această procedură administrativă este ulterioară obținerii unei hotărâri judecătorești definitive care constituie titlu de creanță și vizează executarea dispoziției instanței. Neparcurgerea ei înainte de proces nu atrage inadmisibilitatea cererii adresate instanței. ADM invocă jurisprudență recentă a ÎCCJ (Dec. 6139/2023, Dec. 613/2023) și o decizie CCR (Dec. 1239/2008) care susțin competența instanței de contencios administrativ de a dispune restituirea ca formă de reparare a pagubei/restabilire a situației anterioare. În ce privește răspunderea autorităților, ADM respinge argumentul ANAF privind lipsa competenței sale în restituire, arătând că și ANAF poartă răspundere prin respingerea nelegală a contestației administrative inițiale. 3. Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată (critica vizând onorariul expertului parte), recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a acordat corect cheltuielile. În ce privește admisibilitatea criticilor din recurs cu referire la aspectul cheltuielilor de judecată, A arată că recursul DGAMC, în partea în care critică proporționalitatea onorariului expertului parte (invocând art. 451 alin. (2) și 3 C.proc.civ. pentru reducere), este inadmisibil ("nul"). Conform Deciziei ÎCCJ nr. 3/2020, o astfel de critică privind aprecierea proporționalității cheltuielilor de către instanța de fond nu se încadrează în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ. și nu poate fi analizată în recurs. Pe de altă parte, în ce privește temeinicia acordării cheltuielilor, se arată că acestea au fost acordate corect în baza culpei procesuale a DGAMC (și ANAF), care au pierdut procesul în ceea ce privește anul 2012 (art. 453 C.proc.civ.). În privința naturii onorariului expertului parte, se arată că acesta reprezintă o cheltuială de judecată justificată conform art. 451 alin. (1) C.proc.civ., fiind inclus în categoria onorariilor experților necesare pentru buna desfășurare a procesului nefiind o cheltuială "voluptorie". Cu referire la relevanța expertizei, recurenta-reclamantă contrazice afirmația DGAMC că expertiza ar fi fost înlăturată în totalitate, arătând că experții (inclusiv cel parte) au confirmat intervenirea prescripției pentru anul 2012, aspect reținut de instanța de fond în soluția favorabilă A. În concluzie, A consideră toate criticile DGAMC din recurs ca fiind nefondate și solicită respingerea recursului acesteia, cu menținerea soluției primei instanțe în partea atacată de DGAMC și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată din recurs. 4.2. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare față de recursul reclamantei A, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Apărările ANAF la motivele de recurs invocate de A (bazate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.) sunt următoarele: Cu privire la depășirea termenului legal de 180 de zile pentru finalizarea inspecției fiscale: ANAF susține că acest motiv este nefondat, arătând că Legea (art. 126 alin. (1) din Legea 207/2015) stabilește un termen de 180 de zile pentru marii contribuabili, dar prevede că inspecția încetează fără emiterea actelor doar dacă se depășește dublul acestei perioade (360 de zile), fără a include perioadele de suspendare. Arată că inspecția a început la 10.04.2018 și s-a finalizat (discuția finală) la 23.09.2019. Au existat două perioade de suspendare legală (20.12.2018-12.03.2019 și 23.04.2019-25.07.2019), totalizând 178 de zile. Durata efectivă a inspecției, scăzând suspendările, a fost de 355 de zile (calculată ca 533 zile totale minus 178 zile suspendare), deci sub limita maximă de 360 de zile. Suspendările au fost decise de conducătorul inspecției pentru motive justificate (controale încrucișate, analiza dosarului prețurilor de transfer - art. 127 alin. (1) lit. a și j), fiind comunicate legal societății. Suspendarea pentru analiza prețurilor de transfer este permisă de art. 127 alin. (1) lit. j ("alte cazuri temeinic justificate") și nu este exclusă chiar dacă face parte din obiectul inspecției. Deciziile de suspendare au conținut motivele de fapt și de drept. Prima instanță a reținut corect că nu s-a depășit dublul termenului legal. 2. Cu privire la încălcarea dreptului la apărare (în sensul termenului scurt pentru discuția finală), ANAF consideră critica nefondată. Recurenta-reclamantă a susținut că a primit înștiințarea vineri (20.09.2019) pentru discuția finală de luni (23.09.2019) și că prelungirea acordată a fost prea scurtă. ANAF invocă reținerea corectă a primei instanțe (conform art. 6 alin. (3) Cod procedură fiscală): deși termenul a fost scurt, societății nu i s-a produs nicio vătămare, deoarece a reușit să depună un punct de vedere "consistent și bine elaborat". Cu privire la constatările nelegale legate de impozitul pe profit (prețuri de transfer), cu referire la metoda comparării prețurilor (MCP), ANAF susține că prima instanță a reținut corect că MCP este metoda preferențială conform legislației naționale și ghidului OCDE. Neutilizarea ei ar fi trebuit justificată. Cu privire la criteriul cantității, ANAF susține utilizarea criteriului cantitativ în analiza de comparabilitate pentru MCP, arătând că prima instanță a considerat corect că acesta oferă precizie. Faptul că expertiza administrată în primă instanță nu a ținut cont de acest criteriu o face nefiabilă și afectează comparabilitatea. În ce privește respingerea concluziilor expertizei, ANAF susține că prima instanță a înlăturat corect concluziile expertizei fiscale deoarece: a) nu a respectat criteriul cantitativ în aplicarea MCP; b) pentru perioada 2012-2015, expertul a determinat ajustările la nivelul cuartilei inferioare, în loc de mediană, contrar prevederilor Ordinului 442/2016 (art. 9 15, 68). Prin urmare, solicitarea unei noi expertize în recurs este nefondată. Cu referire la calculul intervalului intercuartilar: ANAF respinge critica recurentei-reclamante, arătând că analiza s-a făcut anual, comparând indicatorul societății cu intervalul calculat pentru același an, folosind date anuale sau medii multianuale (ultimii 3 ani) pentru comparabile, conform metodologiei. În ce privește setul de comparabile pentru 2012-2013, ANAF arată că prima instanță a reținut corect că analiza fiscală s-a bazat pe studiul de comparabilitate transmis chiar de societate (adresa 406/01.02.2019), fără a se menționa că ar fi o variantă de lucru. În ce privește studiile de comparabilitate ANAF (metoda marjei nete 2012-2015), ANAF susține că prima instanță a reținut corect că societățile comparabile selectate de fisc aveau un profil similar recurentei, chiar dacă aveau și alte activități. 4. Cu privire la solicitarea de restituire a sumelor și dobânzi, ANAF arată că procedura de compensare/restituire (conform art. 167 168 C. proc. fisc.) este de competența organelor fiscale care administrează dosarul contribuabilului, nu a instanței de judecată în acest litigiu și nici a ANAF central în această calitate procesuală. Această procedură este distinctă de contestarea titlului de creanță, iar societatea nu a dovedit că a contestat modalitatea de compensare la organul competent. Prin urmare, aceste susțineri sunt nefondate în contextul recursului. Cu privire la cheltuielile de judecată, ANAF solicită instanței să aibă în vedere posibilitatea reducerii onorariului avocațial dacă este vădit disproporționat (art. 451 alin. (2) NCPC) și reamintește că partea care le pretinde trebuie să le dovedească (art. 452 NCPC). 4.3. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare față de recursul reclamantei A, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la filele 85-93 dosar, acestea fiind, în esență, similare celor formulate de recurentul-pârât ANAF. 5. Alte aspecte procesuale La termenul de judecată din data de 20 martie 2025, Înalta Curte a luat act de faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală se subrogă în toate drepturile și obligațiile Direcției Generale de Administrare a Marilor Controbuabili, dobândind calitatea procesuală a acesteia, în temeiul art. IV alin. (1), 2, 6 și 8 din O.U.G. nr. 23/2004. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat în următoarele limite, însă recursurile organelor fiscale sunt nefondate.

Argumentele de fapt și de drept relevante. 6.1. Cu privire la recursul declarat de recurenta reclamantă, după cum s-a reținut anterior la cap.3.1 din considerente, criticile de recurs ale acesteia au fost structurate în critici de natură procedurală și critici de natură substanțială, urmând a fi analizate punctual. Astfel, criticile de natură procedurală (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. – lipsa motivării, contradicții, motive străine cauzei), care au vizat nemotivarea sentinței/motivarea necorespunzătoare, au vizat următoarele aspecte: S-a susținut nemotivarea următoarelor aspect: -Instanța de fond nu a analizat motivul privind depășirea termenului legal de 180 zile pentru finalizarea inspecției fiscale, deși fusese invocat expres de reclamant; -Lipsa unei motivări clare privind depășirea dublului duratei inspecției fiscale, ceea ce a generat imposibilitatea exercitării controlului judiciar eficient. S-a susținut că sentința conține o motivare contradictorie cu privire la faptul că instanța a încuviințat expertiza cu excluderea expresă a criteriului cantitativ, dar a respins ulterior concluziile expertului tocmai pe motivul că acest criteriu este esențial – ceea ce a creat o contradicție logică în raționamentul instanței. S-a criticat de asemenea, preluarea de către instanța fondului, în mod formal, a argumentelor organului fiscal, arătându-se că sentința instanței de fond reia în mod superficial argumentele organelor fiscale fără o analiză critică proprie, ceea ce echivalează cu lipsa unei motivări autentice. S-a susținut și încălcarea dreptului la apărare de către organele fiscale, aspect validat ulterior de prima instanță, care a reținut nejustificat că nu există vătămare, deși contribuabilul a avut un termen insuficient pentru analizarea proiectului de RIF și formularea punctului de vedere. Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte reține următoarele: În primul rând, se constată că prima instanță nu a stabilit concret cadrul legal aplicabil speței, oscilând între diverse forme ale codului de procedură fiscală, în condițiile în care avea repere clare de analiză, iar dispozițiile legale aplicabile speței erau cele în vigoare la data începerii inspecției fiscale-10.04.2018-așadar întreaga analiză urmează a avea în vedere dispozițiile noului cod de procedură fiscală, forma în vigoare la data menționată. Din această perspectivă, recurenta reclamantă a invocat depășirea dublului duratei inspecției fiscale și greșita interpretare dată de instanța fondului a dispozițiilor art. 126 din C.proc.fisc., instanța aplicând o altă formă a art. 126 decât cea în vigoare la data începerii inspecției fiscale-a aplicat prevederile art. 126 din C.proc.fisc. care au intrat în vigoare la 24.12.2020, care prevedeau că inspecția fiscală încetează dacă s-a depășit dublul duratei acesteia, fără a se lua în calcul perioadele de suspendare și nu art. 126 care erau în vigoare la data începerii inspecției, 10.04.2018, și care nu se raportau la perioada de suspendare; Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă pornește de la o premisă eronată atunci când invocă depășirea dublului duratei inspecției fiscale, întrucât are în vedere faptul că perioadele de suspendare ar fi trebuit incluse în calculul acestui termen, susținând că dispozițiile legale incidente la data efectuării controlului nu prevedeau că aceste perioade nu se include în calcul.Or, cu aceste perioade incluse, termenul era, evident depășit. Cu privire la acest aspect punctual, Înalta Curte constată că, deși textul art. 126 alin. (2) din C.proc.fisc. a suferit o modificare în anul 2020 față de forma în vigoare la data începerii inspecției fiscale, în sensul că adaugă faptul că perioada suspendării nu intră în calculul duratei inspecției fiscale, în realitate, același aspect este reglementat și în art. 126 alin. (7) din C.proc.fisc. forma în vigoare la data începerii inspecției fiscale. Cu alte cuvinte, indiferent de forma de aplicare a codului de procedură fiscală, perioada suspendării nu intra în calculul duratei inspecției fiscale. Așadar, pe baza datelor existente la dosarul cauzei, în scopul verificării raționamentului primei instanțe, Înalta Curte reține că durata inspecției fiscale este cuprinsă în intervalul-10.04.2018-23.09.2019- ( când a avut loc discuția finală cu contribuabilul);-fiind vorba de un număr de 531 de zile. Perioada în care această inspecție fiscală a fost suspendată a cuprins două etape: - 20.12.2018-12.03.2019-pentru această suspendare fiind invocate dispozițiile art. 127 alin. (1), lit. a din Codul de procedură fiscală (i.e. efectuarea unui control încrucișat în vederea verificării realității operațiunilor comerciale derulate de Societate), adică un număr de 82 zile; -23.04.2019-25.07.2019- temei al suspendării fiind dispozițiile art. 127 alin. (1) lit. j din Codul de procedura fiscala – (i.e. pentru analiza dosarului prețurilor de transfer pentru perioada 2012-2017), adică un număr de 93 zile; Așadar, scăzând din durata totală a inspecției fiscale cele două perioade de suspendare, 531-82-93, rezultă 356 de zile-deci, nu a fost depășit dublul duratei inspecției fiscale, soluția fiind corectă din această perspectivă. De asemenea, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată și critica adusă sentinței care a validat deciziile de suspendare, aceasta apreciind corect că prin acestea a fost motivată necesitatea suspendării inspecției fiscale, aceasta încadrându-se tocmai pe ipoteza normelor legale incidente. Astfel, în ceea ce privește deciziile de suspendare și deciziile de reluare a inspecției fiscale, se arată de recurenta reclamantă că prima instanță aplică vechiul cod de procedură fiscală -arătând recurenta că suspendarea a fost nelegală, nefiind făcută pentru cazurile expres prevăzute de codul de procedură fiscală, ci pentru ceva ce constituia însuși obiectul inspecției fiscal. Înalta Curte reține aplicarea în timp a dispozițiilor codului de procedură fiscală, astfel încât, motivele de suspendare sunt cele prevăzute la art. 127 din C.proc.fisc.-forma în vigoare la data începerii inspecției, acestea prevăzând posibilitatea suspendării inspecției pentru analizarea prețurilor de transfer, situație în raport de care se constată că organele fiscale au procedat corect, iar instanța a interpretat de asemenea corect dispozițiile legale. În ceea ce privește critica recurentei reclamante privind nemotivarea depășirii termenului legal de 180 zile pentru finalizarea inspecției fiscale, deși fusese invocat expres de reclamantă, Înalta Curte analizând textul de lege incident, din noul cod de procedură fiscal, constată că, deși acest aspect se confirmă, totuși, nu se poate reține că această depășire i-ar fi produs reclamantului o vătămare. Astfel, întrucât legea nu prevede o sancțiune expresă pentru depășirea termenului de finalizare a inspecției fiscale, cum este de pildă în cazul depășirii dublului duratei inspecției fiscale, o eventuală anulare este condiționată de dovedirea unei vătămări a reclamantului prin această durată depășită, ceea ce nu s-a realizat în cauză. Așadar, deși critica recurentei privind nemotivarea acestui aspect are suport real, totuși, la o analiză atentă, se constată că nu influențează situația reclamantei. În ceea ce privește critica recurentei reclamante referitoare la faptul că sentința conține o motivare contradictorie, Înalta Curte o apreciază ca fiind întemeiată. Astfel, se constată că instanța fondului stabilește ca obiectiv al expertizei ca, în ceea ce privește metoda comparării prețurilor, să aplice criteriile stabilite de organele fiscale cu excepția criteriului privind cantitatea comercializată / volumul cantitativ. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, expertul constată faptul că organul fiscal a aplicat următoarele criterii de comparabilitate pentru realizarea analizei de comparabilitate prin aplicarea metodei comparării prețurilor: tipul produselor și calitatea mărfii; cantitatea / volumul comercializat și perioada desfășurării contractelor. Expertul desemnat în cauză a procedat la reaplicarea criteriilor stabilite de către organele fiscale, cu excepția criteriului privind cantitatea comercializată / volumul cantitativ, astfel cum a stabilit instanța prin obiectivele trasate în mod explicit. Cu toate acestea, după depunerea raportului de expertiză, instanța reține susținerile pârâtelor în sensul că în cadrul unei analize de comparabilitate, criteriul cantitativ este unul dintre factorii de comparabilitate de care trebuie să se țină seama în aplicarea metodei comparării prețurilor, întrucât oferă o precizie cât mai mare pentru comparabilitate. În acest fel, diferențele legate de volum de care expertul nu a ținut seama în raportul de expertiză afectează comparabilitatea. Toate aceste considerente sunt contradictorii, confuzorii și afectează logica raționamentului instanței, dar și dreptul de apărare al reclamantei, astfel încât în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 488 pct 6 din C.proc.civ., sentința fiind afectată de viciul motivării contradictorii la acest capitol. În aceste condiții, era necesar ca instanța să permită expertului să folosească și criteriul privind cantitatea comercializată / volumul cantitativ la determinarea valorii ajustărilor de prețuri de transfer în condițiile aplicării metodei comparării prețurilor, pentru a putea concluziona pe baza tuturor aspectelor, nu să rețină susținerile pârâtelor, neverificate în cadrul expertizei și fără vreo motivare în afara faptului că acest criteriu prezintă o precizie mai mare pentru comparabilitate. Așa fiind, constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct.6 din C.proc.civ., prin prisma căruia a fost găsită întemeiată această critică, va fi admis recursul recurentei-reclamante, casată sentința și va fi trimisă cauza pentru rejudecare cu privire la reanalizarea prețurilor de transfer prin prisma aspectelor reținute în considerentele anterioare, relativ la stabilirea în sarcina reclamantei a obligațiilor fiscale suplimentare, constând în impozit pe profit pentru perioada 2013-2017 ; În ceea ce privește criticile de natură substanțială, se rețin următoarele aspecte: Cu referire la prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale pentru anul fiscal 2013, recurenta a arătat că instanța fondului a aplicat eronat dispozițiile privind suspendarea prescripției, fără a ține cont de momentul inițierii inspecției și de suspendările nelegale. Pentru determinarea faptului prescrierii dreptului organului fiscal de a stabilit obligații suplimentare de plată în sarcina recurentei reclamante, Înalta Curte reține din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, întocmit la data de 25.10.2019, că perioadele care au făcut obiectul inspecției sunt 01.01.2012 – 31.12.2017, în ceea ce privește impozitul pe profit, respectiv 01.02.2013 – 31.12.2017, în ceea ce privește taxa pe valoare adăugată. Din același raport mai rezultă că inspecția fiscală a început la data de 10.04.2018, prin înscrierea acesteia la poziția 126 din Registrul Unic de Control deținut de recurenta-reclamantă și a durat până la data de 23.09.2019 (data stabilită pentru discuția finală), fiind suspendată între 23.04.2019 și 25.07.2019, respectiv 21.12.2018 – 12.03.2019.Potrivit dispozițiilor art. 347 din C.proc.fisc. în vigoare la data începerii inspecției fiscale - Dispoziții privind termenele -”Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă.”(termenul de prescripție); Așadar, pentru creanțele din anul 2013 sunt aplicabile dispozițiile codului de procedură civilă anterior, valabil până la data de 31.12.2015, care la art. 91 prevedea: ”(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23 dacă legea nu dispune altfel.” De asemenea, potrivit art. 92 (2) ”termenele de prescripție prevăzute la art. 91 se suspendă (...) b) pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale și data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale; Deci, termenul de prescripție pentru obligații fiscale din anul 2013 a început să curgă la data de 01.01.2014 și ar fi trebuit să se împlinească la 01.01.2019, dacă nu ar fi intervenit inspecția fiscală. Cum inspecția fiscală a început la 10.04.2018 (în interiorul termenului de prescripție) iar data emiterii deciziei de impunere a fost 25.10.2019, pe această perioadă termenul de prescripție de 5 ani a fost suspendat. Astfel, se constată că nu a intervenit prescrierea dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale pentru anul 2013, ca urmare a suspendării termenului de prescripție, sentința primei instanțe fiind corectă sub acest aspect, iar critica recurentei-reclamante, neîntemeiată. În ceea ce privește critica referitoare la depășirea dublului duratei inspecției fiscal, Înalta Curte a răspuns acestui motiv de recurs odată cu analizarea aspectului de natură procedurală. În ce privește critica referitoare la nelegalitatea suspendării inspecției fiscale, recurenta reclamantă a avut în vedere faptul că prima suspendare a avut loc după expirarea duratei legale maxime de 180 zile, fiind emisă cu încălcarea art. 126 alin. (2) C.proc.fiscală, iar, pe de altă parte, că deciziile de suspendare nu au fost emise în condițiile legii și nu pot fi considerate ca justificând extinderea termenului de inspecție. Se constată astfel că recurenta reclamantă pornește de la o premisă eronată, aceea că prima suspendare ar fi avut loc după expirarea duratei legale de 180 de zile prevăzute de lege pentru inspecția fiscală. Or, astfel cum s-a arătat în considerentele anterioare, depășirea acestei durate de 180 de zile nu este sancționată de legiuitor în mod expres, cum se regăsește în cazul depășirii dublului duratei inspecției fiscale, astfel încât, nu se poate reține că suspendarea ar fi intervenit după un termen stabilit în mod imperative de lege. Faptul că inspecția fiscală a depășit durata de 180 de zile nu are consecințele pe care le atribuie recurenta reclamantă, suspendarea putând interveni și în această ipoteză, nefiind încălcat astfel art. 126 alin. (2) din C.proc.fisc.. În ce privește a doua teză a acestei critici, referitoare la faptul că deciziile de suspendare nu au fost emise în condițiile legii și nu pot fi considerate ca justificând extinderea termenului de inspecție, Înalta Curte reține următoarele aspecte. Recurenta reclamantă a arătat că instanța fondului a aplicat greșit dispozițiile codului de procedură civilă anterior, arătând că, potrivit acestora, suspendarea dispusă a fost nelegală, nefiind făcută pentru cazurile expres prev de în acest act normativ, ci pentru ceva ce constituia însuși obiectul inspecției fiscal Or, având în vedere principiul aplicării în timp a dispozițiilor codului de procedură fiscală-motivele de suspendare de la art. 127 C.proc.fisc.-forma în vigoare la data începerii inspecției fiscale prevăd această posibilitate de suspendare pentru analizarea prețurilor de transfer, deci organele fiscale au procedat corect, iar instanța a interpretat corect dispozițiile legale. Recurenta reclamantă induce ideea că, dat fiind faptul că dosarul prețurilor de transfer includea perioada 2012-2017, ar fi trebuit applicate dispozițiile codului anterior, care nu prevedea astfel de motive de suspendare. Or, chiar dacă prima instanță nu a fost specific în privința aspectului menționat, se poate deduce că a aplicat dispozițiile legale în vigoare la data începerii inspecției fiscale, ce prevedeau posibilitatea suspendării inspecției pentru analiza dosarelor privind prețurile de transfer, deciziile de suspendare și reluare a inspecției fiind motivate în acest sens. În ceea ce privește critica de ordin substanțial, dar și procedural referitoare la aplicarea greșită de prima instanță a metodei comparării prețurilor (MCP), Înalta Curte reține următoarele aspecte. Astfel, s-a susținut că organele fiscale au aplicat metoda comparării prețurilor în mod inconsistent și nefiabil, fără să țină cont de setul de comparabile prezentat de contribuabil. Instanța nu a analizat în fond raționamentul fiscal al ajustărilor realizate, ci a preluat argumentele ANAF fără filtrare critică. De asemenea, s-a susținut că prima instanță nu a valorificat raportul de expertiză, ignorând total concluziile expertizei fiscale efectuate la solicitarea reclamantei, ceea ce a condus la o decizie arbitrară, în dezacord cu obiectivele stabilite prin încheierea anterioară. Înalta Curte reține faptul că potrivit art. 11 alin. (4) din Codul fiscal, la ajustarea/estimarea prețului de piață al tranzacțiilor se utilizează metoda cea mai adecvată dintre cele specificate la literele a).-f). Potrivit Normelor de punere în aplicare a codului fiscal, aprobate prin HG nr.1/2016, în ce privește metoda comparării prețurilor se stabilesc următoarele:” a) metoda comparării prețurilor, care se bazează pe compararea prețului tranzacției analizate cu prețurile practicate de alte entități independente de aceasta, atunci când sunt vândute produse sau servicii comparabile. Pentru transferul de bunuri, mărfuri sau servicii între persoane afiliate, prețul de piață este acel preț pe care l-ar fi convenit persoane independente, în condițiile existente pe piețe, comparabile din punct de vedere comercial, pentru transferul de bunuri sau de mărfuri identice ori similare, în cantități comparabile, în același punct din lanțul de producție și de distribuție și în condiții comparabile de livrare și de plată. În acest sens, pentru stabilirea valorii de piață se poate recurge la compararea internă a prețurilor utilizate de persoana juridică vizată în tranzacțiile cu persoane independente sau la compararea externă a prețurilor utilizate în tranzacții convenite între persoane independente. În cazul în care cantitățile nu sunt comparabile, se utilizează prețul de vânzare pentru mărfurile și serviciile identice sau similare, vândute în cantități diferite. Pentru aceasta, prețul de vânzare se corectează cu diferențele în plus sau în minus care ar putea fi determinate de diferența de cantitate;” Susținerile părților au fost contradictorii cu privire la comparabilitatea cantităților, instanța oscilând la rândul sau între cele două poziții, când avea posibilitatea să reflecteze asupra acestor aspect dacă ar fi stabilit un astfel de obiectiv pentru expertiză. Cum instanța nu a procedat astfel, a fost nevoită să-și însușească poziția organelor fiscal, motivarea capătând în aceste condiții un caracter arbitrar, criticat în mod just de reclamantă. Pe de altă parte, celelalte argumente ale recurentei reclamante în susținerea criticilor împotriva sentinței, referitoare la aspectele reținute mai sus, se confirm. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției. Este adevărat că instanța nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părți, însă, astfel cum în mod judicios a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil presupune motivarea hotărârilor, argumentele decisive pentru soluționarea cauzei vor trebui, totuși, să își găsească reflectarea în hotărâre, astfel încât justițiabilii trebuie să se convingă de faptul că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat toate susținerile părților și probele administrate. Înalta Curte constată că o mare parte dintre susținerile pârâtelor aduse în întâmpinare precum și în motivarea actelor administrative fiscal contestate, au fost preluate de instanța de fond ca atare, fără a realiza o analiză proprie a acestora, care să se raporteze și la susținerile formulate de reclamantă. Se constată astfel că instanța fondului și-a întemeiat motivarea pe argumentele organelor fiscale, pe care le-a preluat într-o modalitate reformulată, fără o analiză proprie și convingătoare, precum și pe considerentele din decizia de soluționare a contestației, iar pe de altă parte, a înlăturat nemotivat răspunsurile date de expert la obiectivele stabilite pentru expertiză. În aceste condiții, se constată că motivarea sentinței nu corespunde exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 425 din C.proc.civilă, aspect în raport de care se constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct.6 din C.proc.civilă, acest motiv fiind suficient pentru casarea cu trimitere pentru rejudecare, Înalta Curte nemaianalizând aspectele de nelegalitate invocate în baza art. 488 pct.8 din C.proc.civilă, cae vor fi avute în vedere de instanța fondului pentru pronunțarea unei sentințe temeinice și legale. Astfel, va fi admis recursul recurentei reclamante împotriva sentinței, care va fi casată și va fi trimisă cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare, în vederea analizării cauzei prin prisma susținerilor ambelor părți, și a analizării expertizei efectuate, doar în ceea ce privește dosarul prețurilor de transfer, sub toate aspectele invocate de părți, urmând a se ține cont și de criticile specific aduse în recurs modului de soluționare a dosarului prețurilor de transfer. 2.În ceea ce privește recursurile declarate de recurentele-pârâte ANAF și DGAMC, Înalta Curte reține în parte similaritatea acestora, urmând a se face referire punctuală în ce privește aspectele care le diferențiază. 2.1 Cu referire la critica privind prescripția pentru anul 2012, se constată că ambele recurente pârâte susțin că prima instanță a greșit aplicând Decizia ÎCCJ nr. 21/2020 și constatând prescripția. De asemenea, ambele argumentează că termenul de prescripție a început să curgă de la 1 ianuarie 2014 (anul următor depunerii declarației 101 pentru 2012), nu de la 1 ianuarie 2013 (anul următor constituirii bazei impozabile), bazându-se pe interpretarea coroborată a art. 91 23 din OG 92/2003 și art. 35 din Legea 571/2003 (Codul Fiscal vechi). Ambele recurente-pârâte concluzionează că inspecția fiscală (începută în aprilie 2018) a avut loc în interiorul termenului de prescripție (care s-ar fi împlinit la 31.12.2018). Se reține că recurenta-pârâtă ANAF pune un accent specific pe faptul că propria sa decizie de soluționare a contestației (nr. 146/25.06.2020) a fost emisă anterior publicării Deciziei ÎCCJ nr. 21/2020 și, prin urmare, era legală și corectă la momentul emiterii, conform legislației și interpretării de la acea dată , în timp ce recurenta-pârâtă DGAMC s-a concentrat mai mult pe argumentul general că instanța nu ar fi trebuit să aplice RIL retroactiv. Față de această critică, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., recursurile în interesul legii pronunțate de ÎCCJ sunt obligatorii atât pentru instanța de trimitere, cât și pentru toate celelalte instanțe. În opinia recurentelor pârâte, Decizia nr. 21/14.09.2020 emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar și după publicarea sa în Monitorul Oficial, nu se aplică în speța de față întrucât sunt analizate acte administrativ-fiscale supuse prescripțiilor extinctive începute și împlinite sub imperiul reglementării anterioare aparției deciziei RIL și nu pot fi supuse dispozițiilor legii noi, deoarece reprezintă situații juridice trecute. Înalta Curte constată că recurentele pârâte îmbrățișează o premisă falsă în ceea ce privește natura și efectele deciziilor pronunțate în recurs în interesul legii, mecanism reactiv de unificare a jurisprudenței. Astfel, relevante în acest sens sunt considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 283/2023, obligatorii potrivit potrivit Deciziei Plenului Curții nr. 1/1995 -puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile