ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4730/2003

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 6 decembrie 1999 pe rolul Tribunalului București,

reclamanții P.M. și P.L. prin avocat fără împuternicire, au chemat în judecată

pe pârâtul S.M. pentru revendicarea apartamentului nr. 42 situat în București.

S-a

arătat că deși apartamentul ce a constituit proprietatea lor a fost trecut cu

plată în proprietatea statului, de la care pârâtul l-a cumpărat, consimțământul

lor în anul 1975 a fost viciat, astfel că se impune restituirea bunului, prin

invocarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și a art. 480 C. civ. S-a mai

menționat în motivarea acțiunii că prin sentința civilă nr. 5091/5 aprilie

1999,  definitivă prin anularea ca nemotivat a apelului, Primăria Municipiului

București a fost obligată să lase reclamanților liberă proprietatea și posesia

apartamentului.

Prin

întâmpinare, pârâtul a arătat că împreună cu soția S.P. locuiește din anul 1976

în apartamentul repartizat de stat pe care la 30 septembrie 1996 l-au cumpărat

conform Legii nr. 112/1995. Urmare a întâmpinării, reclamanții și-au întregit

acțiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâtă și pe S.P.

Prin

sentința civilă nr. 895/12 septembrie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis acțiunea precizată, obligând pe pârâți să lase liber

reclamanților apartamentul revendicat.

În

motivarea acestei soluții, instanța a reținut în esență că, întrucât decizia

nr. 2116/1975 prin care bunul a fost trecut în proprietatea statului a fost

declarată nulă prin sentința civilă nr. 5091/1999 a Judecătoriei sectorului 2,

rezultă că retroactiv statul nu a fost proprietar, astfel încât nu a vândut

valabil apartamentul celor doi pârâți, al căror titlu este astfel, mai puțin

caracterizat decât al reclamanților.

Apelul

declarat de pârâți a fost admis prin decizia civilă nr. 512/20 noiembrie 2001

formulată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, iar pe fond,

schimbându-se în tot sentința, a fost respinsă acțiunea formulată.

Pentru

motivarea soluției adoptate, instanța de apel a avut în vedere că pârâții sunt

titularii dreptului de proprietate, legal dobândit la 3 septembrie 1996 și

opozabil față de terți prin transcriere la 15 octombrie 1996. Cum nu s-a

dovedit încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu ocazia încheierii

contractului de vânzare-cumpărare între stat și pârâți, titlul acestora a fost

considerat perfect valabil.

Pe

de altă parte, din actele noi depuse în faza apelului, instanța a reținut că

reclamanții nu achitaseră apartamentul pe care l-au predat la stat înaintea

emigrării în anul 1975, iar despăgubirea plătită de stat a fost virată în

contul acestora la CEC, care le acordase credit.

Împotriva

acestei decizii în termen legal reclamanții au declarat recurs, fiind indicate

ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivării, recurenții au arătat că instanța de apel a aplicat

greșit legea, ignorând că Decretul nr. 223/1974 în temeiul căruia apartamentul

a fost trecut cu plată în proprietatea statului a fost contrar art. 481 C. civ.

și Constituției din 1965 care ocrotea dreptul de proprietate. Cu privire la

titlul pârâților, s-a susținut că acesta nu poate fi considerat valabil, atâta

timp cât Legea nr. 112/1995 era aplicabilă numai imobilelor preluate cu titlu;

pe de altă parte, ar fi fost nelegală vânzarea către chiriași a apartamentului,

atâta timp cât ei, reclamanții, solicitaseă în temeiul Legii nr. 112/1995

restituirea în natură.

Pârâții-intimați

au formulat întâmpinare, însoțită de înscrisuri, prin care au solicitat

respingerea recursului.

În

cauză a depus concluzii și Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului care

conform O.U.G. nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002 are calitate

procesuală. În speță, această organizație a pus concluzii în sensul respingerii

recursului declarat de reclamanți.

Analizând

recursul, precum și ansamblul actelor dosarelor Curtea constată că recursul nu

este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente.

Reclamanții

au  fost  proprietarii  apartamentului  revendicat,  pe care

l-au cumpărat de la

stat, prin contractarea unui credit de la stat.

Prin

declarații autentice date la 16 iulie 1975, aceștia au fost de acord cu

aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, atunci în vigoare, în sensul

că dacă li se va aproba plecarea definitivă din țară, apartamentul lor să

treacă  - cu plată – în proprietatea statului.

Această

condiție s-a îndeplinit, astfel că prin decizia  administrativă emisă la

sfârșitul lunii decembrie 1975, s-a preluat în proprietatea statului

apartamentul, despăgubirea de 40.000 lei fiind virată către CEC – creditorul

reclamanților, în contul datoriei acestora care nu achitaseră împrumutul

contractat.

Prin

prezenta acțiune, reclamanții au invocat, fără a proba conform art. 1169 C.

civ. vicierea consimțământului lor la  emiterea ofertei de vânzare către stat a

apartamentului, consemnată în declarațiile autentice din 16 iulie 1975. Nu a

fost nici măcar indicat care anume viciu de consimțământ dintre cele cunoscute

ar fi incident în cauză; acțiunea în anulare a unui act pentru vicii de

consimțământ este în orice caz supusă prescripției extinctive.

Ca

atare, analizând apelurile prin prisma textelor de lege invocate de reclamanți

în acțiune, corect Curtea de apel a respins acțiunea în revendicare ca

nefondată.

Conform

unei definiții clasice, construită pe baza art. 480 C. civ., revendicarea este

acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde de la posesorul neproprietar

restituirea bunului său.

În

speță, la data introducerii acțiunii, reclamanții nu mai erau proprietarii

bunului, care trecuse, conform legii atunci în vigoare, la cererea

reclamanților, cu plată în proprietatea statului.

Pe

de altă parte, pârâții nu au situația unor simpli poseori, ci sunt proprietari

atât în baza Legii nr. 112 din 1995, cât și a contractului de vânzare-cumpărare

din 30 septembrie 1986, transcris în registrele de publicitate imobiliară.

Ca

atare, instanța de apel, primtr-o corectă aplicare a principiilor ce guvernează

acțiunea în revendicare a respins acțiunea reclamanților.

Deși

nu au formulat un capăt de cerere distinct cu privire la nevalabilitatea

titlului pârâților, reclamanții susțin, incident, că apartamentul în discuție

nu putea fi vândut, întrucât Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât imobilelor

preluate cu titlu.

Corect

instanța de apel, în aplicarea principiului tempus regit actum, a constatat că

la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nici o lege sau

dispoziție nu interzicea vânzarea către chiriași a imobilelor, dacă erau

îndeplinite cerințele enunțate în Legea nr. 112/1995, bunul în speță fiind în

circuitul civil.

Într-adevăr,

potrivit art. 1310 C. civ., toate bunurile care sunt în comerț pot să fie

vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta.

În

speță, pârâții au cumpărat apartamentul, în condițiile art. 9 din Legea nr.

112/1995, potrivit cu care chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce

nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot

opta, după expirarea termenului prevăzut  la art. 14, pentru cumpărarea acestor

apartamente.

Condițiile

restituirii în natură erau stabilite atât în aceeași lege care – restrictiv –

prevedea în art. 5 și art. 6 ipotezele și procedura de urmat pentru obținerea

restituirii în natură.

Cum

actele juridice și actele normative trebuiesc interpretate în sensul în care să

producă efecte, iar nu în cel în care n-ar produce nici unul, până la abrogarea

lor sau constatarea neconstituționalității ori neconvenționalității lor, legile

își produc efecte.

Împrejurarea

că reclamanții au formulat – în temeiul Legii nr. 112/1995 – cerere pentru

restituirea în natură nu atrăgea, prin ea însăși – scoaterea din circuitul

civil a apartamentului în discuție, atâta timp cât nici o lege nu a oprit

aceasta, în sensul art. 1310 C. civ.

Art.

481 C. civ. prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară

numai din cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire.

În

speță nu se poate considera că a fost înfrânt acest principiu, atâta timp cât

reclamanților care nu mai aveau nevoie de apartament li s-a plătit despăgubirea

potrivit evaluării legale aplicabile la data ofertei lor de vânzare – anul

1975.

Pentru

aceste considerente, constatând că prin pronunțarea hotărârii recurate,

instanța de apel nu a aplicat greșit legea pentru a atrage casarea conform art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul se va respinge conform art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții P.L. și P.M. împotriva deciziei nr. 512 A din

20 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  14 noiembrie  2003.