ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4730/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 6 decembrie 1999 pe rolul Tribunalului București, reclamanții P.M. și P.L. prin avocat fără împuternicire, au chemat în judecată pe pârâtul S.M. pentru revendicarea apartamentului nr. 42 situat în București. S-a arătat că deși apartamentul ce a constituit proprietatea lor a fost trecut cu plată în proprietatea statului, de la care pârâtul l-a cumpărat, consimțământul lor în anul 1975 a fost viciat, astfel că se impune restituirea bunului, prin invocarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și a art. 480 C. civ. S-a mai menționat în motivarea acțiunii că prin sentința civilă nr. 5091/5 aprilie 1999, definitivă prin anularea ca nemotivat a apelului, Primăria Municipiului București a fost obligată să lase reclamanților liberă proprietatea și posesia apartamentului.

Prin întâmpinare, pârâtul a arătat că împreună cu soția S.P. locuiește din anul 1976 în apartamentul repartizat de stat pe care la 30 septembrie 1996 l-au cumpărat conform Legii nr. 112/1995. Urmare a întâmpinării, reclamanții și-au întregit acțiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâtă și pe S.P. Prin sentința civilă nr. 895/12 septembrie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea precizată, obligând pe pârâți să lase liber reclamanților apartamentul revendicat. În motivarea acestei soluții, instanța a reținut în esență că, întrucât decizia nr. 2116/1975 prin care bunul a fost trecut în proprietatea statului a fost declarată nulă prin sentința civilă nr. 5091/1999 a Judecătoriei sectorului 2, rezultă că retroactiv statul nu a fost proprietar, astfel încât nu a vândut valabil apartamentul celor doi pârâți, al căror titlu este astfel, mai puțin caracterizat decât al reclamanților.

Apelul declarat de pârâți a fost admis prin decizia civilă nr. 512/20 noiembrie 2001 formulată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, iar pe fond, schimbându-se în tot sentința, a fost respinsă acțiunea formulată. Pentru motivarea soluției adoptate, instanța de apel a avut în vedere că pârâții sunt titularii dreptului de proprietate, legal dobândit la 3 septembrie 1996 și opozabil față de terți prin transcriere la 15 octombrie 1996. Cum nu s-a dovedit încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între stat și pârâți, titlul acestora a fost considerat perfect valabil. Pe de altă parte, din actele noi depuse în faza apelului, instanța a reținut că reclamanții nu achitaseră apartamentul pe care l-au predat la stat înaintea emigrării în anul 1975, iar despăgubirea plătită de stat a fost virată în contul acestora la CEC, care le acordase credit.

Împotriva acestei decizii în termen legal reclamanții au declarat recurs, fiind indicate ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivării, recurenții au arătat că instanța de apel a aplicat greșit legea, ignorând că Decretul nr. 223/1974 în temeiul căruia apartamentul a fost trecut cu plată în proprietatea statului a fost contrar art. 481 C. civ. și Constituției din 1965 care ocrotea dreptul de proprietate. Cu privire la titlul pârâților, s-a susținut că acesta nu poate fi considerat valabil, atâta timp cât Legea nr. 112/1995 era aplicabilă numai imobilelor preluate cu titlu; pe de altă parte, ar fi fost nelegală vânzarea către chiriași a apartamentului, atâta timp cât ei, reclamanții, solicitaseă în temeiul Legii nr. 112/1995 restituirea în natură.

Pârâții-intimați au formulat întâmpinare, însoțită de înscrisuri, prin care au solicitat respingerea recursului. În cauză a depus concluzii și Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului care conform O.U.G. nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002 are calitate procesuală. În speță, această organizație a pus concluzii în sensul respingerii recursului declarat de reclamanți. Analizând recursul, precum și ansamblul actelor dosarelor Curtea constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente. Reclamanții au fost proprietarii apartamentului revendicat, pe care l-au cumpărat de la stat, prin contractarea unui credit de la stat. Prin declarații autentice date la 16 iulie 1975, aceștia au fost de acord cu aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, atunci în vigoare, în sensul că dacă li se va aproba plecarea definitivă din țară, apartamentul lor să treacă - cu plată – în proprietatea statului.

Această condiție s-a îndeplinit, astfel că prin decizia administrativă emisă la sfârșitul lunii decembrie 1975, s-a preluat în proprietatea statului apartamentul, despăgubirea de 40.000 lei fiind virată către CEC – creditorul reclamanților, în contul datoriei acestora care nu achitaseră împrumutul contractat. Prin prezenta acțiune, reclamanții au invocat, fără a proba conform art. 1169 C. civ. vicierea consimțământului lor la emiterea ofertei de vânzare către stat a apartamentului, consemnată în declarațiile autentice din 16 iulie 1975. Nu a fost nici măcar indicat care anume viciu de consimțământ dintre cele cunoscute ar fi incident în cauză; acțiunea în anulare a unui act pentru vicii de consimțământ este în orice caz supusă prescripției extinctive.

Ca atare, analizând apelurile prin prisma textelor de lege invocate de reclamanți în acțiune, corect Curtea de apel a respins acțiunea în revendicare ca nefondată. Conform unei definiții clasice, construită pe baza art. 480 C. civ., revendicarea este acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde de la posesorul neproprietar restituirea bunului său. În speță, la data introducerii acțiunii, reclamanții nu mai erau proprietarii bunului, care trecuse, conform legii atunci în vigoare, la cererea reclamanților, cu plată în proprietatea statului. Pe de altă parte, pârâții nu au situația unor simpli poseori, ci sunt proprietari atât în baza Legii nr. 112 din 1995, cât și a contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1986, transcris în registrele de publicitate imobiliară.

Ca atare, instanța de apel, primtr-o corectă aplicare a principiilor ce guvernează acțiunea în revendicare a respins acțiunea reclamanților. Deși nu au formulat un capăt de cerere distinct cu privire la nevalabilitatea titlului pârâților, reclamanții susțin, incident, că apartamentul în discuție nu putea fi vândut, întrucât Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât imobilelor preluate cu titlu. Corect instanța de apel, în aplicarea principiului tempus regit actum, a constatat că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nici o lege sau dispoziție nu interzicea vânzarea către chiriași a imobilelor, dacă erau îndeplinite cerințele enunțate în Legea nr. 112/1995, bunul în speță fiind în circuitul civil.

Într-adevăr, potrivit art. 1310 C. civ., toate bunurile care sunt în comerț pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta. În speță, pârâții au cumpărat apartamentul, în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, potrivit cu care chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente. Condițiile restituirii în natură erau stabilite atât în aceeași lege care – restrictiv – prevedea în art. 5 și art. 6 ipotezele și procedura de urmat pentru obținerea restituirii în natură. Cum actele juridice și actele normative trebuiesc interpretate în sensul în care să producă efecte, iar nu în cel în care n-ar produce nici unul, până la abrogarea lor sau constatarea neconstituționalității ori neconvenționalității lor, legile își produc efecte.

Împrejurarea că reclamanții au formulat – în temeiul Legii nr. 112/1995 – cerere pentru restituirea în natură nu atrăgea, prin ea însăși – scoaterea din circuitul civil a apartamentului în discuție, atâta timp cât nici o lege nu a oprit aceasta, în sensul art. 1310 C. civ. Art. 481 C. civ. prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai din cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. În speță nu se poate considera că a fost înfrânt acest principiu, atâta timp cât reclamanților care nu mai aveau nevoie de apartament li s-a plătit despăgubirea potrivit evaluării legale aplicabile la data ofertei lor de vânzare – anul 1975. Pentru aceste considerente, constatând că prin pronunțarea hotărârii recurate, instanța de apel nu a aplicat greșit legea pentru a atrage casarea conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul se va respinge conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.L. și P.M. împotriva deciziei nr. 512 A din 20 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2003.