ÎCCJ, Decizia nr. 226/2024

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 2656 din 8 decembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2022 s-a respins cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 211/A din 28 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă.

Instanța de revizuire a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nefiind îndeplinită condiția hotărârilor definitive potrivnice, care presupune existența triplei identități de elemente care definesc cele două pricini și nici nu s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum este acesta reglementat de dispozițiile art. 431 din C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, revizuentul A. a formulat recurs înregistrat la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2024.

Prin memoriul de recurs, recurentul-revizuent invocă incidența în cauză a motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire.

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 211/A din 28 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea în ceea ce privește menținerea sentinței nr. 1085/F din 08 noiembrie 2018 a Tribunalului Bihor pentru suma de 3.088.983 RON și admiterea apelului formulat de recurent în dosarul nr. x/2014 în sensul respingerii în totalitate a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a recurentului formulate de B., în calitate de lichidator judiciar al C. S.R.L.

Recurentul invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. arătând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Susține că prin hotărârea atacată s-a reținut atât faptul că poate fi exercitată calea de atac a revizuirii atunci când există două hotărâri potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat, dar și că se poate invoca efectul pozitiv al autorității de lucru judecat numai în procesele pornite după modificarea din 2018, cu toate că înainte de această modificare, legea nu limita cazurile în care ultima hotărâre potrivnică se poate anula.

În ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul învederează că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, în ceea ce privește inexistența vinovăției, a soluției pronunțate în dosarul penal nr. x/2014 și a celei pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2016

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 12 august 2014, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, începând cu 21 decembrie 2018.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 10 iunie 2024, completul de filtru a analizat raportul și a dispus comunicarea acestuia către părți. Raportul a fost comunicat părților, conform dovezilor atașate la filele x ale dosarului.

Părțile nu au formulat punct de vedere la raport.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Nu poate fi reținut motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât instanța de revizuire a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de revizuire.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că instanța de revizuire a arătat argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Înalta Curte constată că în cadrul cererii de recurs, se invocă, în fapt, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Criticile recurentului cu privire la greșita apreciere de către instanța de revizuire a incidenței art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Contrar celor susținute de către autorul recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă este conformă dispozițiilor procedurale incidente.

Revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia, motivele fiind expres și limitativ prevăzute de lege, impunând pentru fiecare parte, îndeplinirea unor condiții specifice.

Conform dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: "există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Înalta Curte reține că invocarea acestui motiv de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat, ceea ce presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză în cele două procese; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se solicite anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat - interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 din C. proc. civ. "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Așadar, instituția juridică a revizuirii este indisolubil legată de efectul negativ al autorității de lucru judecat.

Trebuie subliniat că, în cauză, în raport de data la care a început procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat(12 august 2014) nu sunt aplicabile modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310 din 17 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18 decembrie 2018, deci nici forma modificată a art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 24 din C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din C. proc. civ., hotărârile rămân suspuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Or, în cauză, procesul în care s-a pronunțat hotărârea supusă revizuirii a început la data de 12 august 2014, anterior modificărilor legislative prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Așadar, în cauză, în raport cu data începerii procesului este incidentă forma art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. din cuprinsul cărora se înțelege că pe calea revizuirii putea fi sancționată doar situația de încălcare a autorității de lucru judecat în manifestarea sa de excepție procesuală, care presupune, prin ipoteză ca două litigii identice ca părți, obiect și cauză să fie soluționate diferit prin hotărâri judecătorești definitive.

Susținerea în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) și raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior. Numai că, mai departe – se înțelege din conținutul normativ al art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018 – legiuitorul nu a înțeles să soluționeze pe calea revizuirii circumscrisă cazului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. decât cazul de contrarietate a hotărârilor în dispozitive, ce corespunde cazului de încălcare a autorității de lucru judecat sub aspect negativ (în manifestarea sa de excepție procesuală care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză între cauzele soluționate prin hotărârile pretins contrare), aspect dedus din consacrarea unicei soluții puse la dispoziția instanței ce judecă revizuirea, aceea a anulării celei din urmă hotărâri, așa cum corect a observat și prima instanță.

A valida punctul de vedere al recurentului, în sensul de a apela la dispozițiile art. 513 alin. (4), art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. pentru a soluționa pe calea revizuirii și un pretins caz de încălcare a autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv (în considerente) în legătură cu o hotărâre pronunțată într-un litigiu început anterior Legii nr. 310/2018 înseamnă a deschide căi extraordinare de atac acolo unde legiuitorul nu a făcut-o, revizuirea constituind o cale extraordinară de atac de retractare permisă pentru cazuri și motive limitativ prevăzute în lege, care sunt de strictă interpretare și aplicare.

Se reține că, în cauză, revizuentul a solicitat revizuirea deciziei nr. 211/2022-A din 28 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă prin care a fost menținută sentința civilă nr. 1085/F/2018 din 8 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Bihor – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pe care a apreciat-o a fi potrivnică deciziei nr. 2505 din 5 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal și soluției din dosarul penal nr. x/2014, rămasă definitivă.

Efectuând propria analiză a celor două hotărâri pretins potrivnice, Înalta Curte constată că decizia nr. 2505 din 5 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, indicată ca având autoritate de lucru judecat, nu a fost pronunțată în cadrul unui proces care să fi avut același obiect ca și cel în care a fost pronunțată decizia a cărei revizuire s-a solicitat.

Astfel, în primul litigiu, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună: anularea deciziei nr. 254/14 octombrie 2014 de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, constatând că aceasta este netemeinică și anularea deciziei nr. 17 din 21 aprilie 2016, prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva deciziei nr. 254 din 14 octombrie 2014.

În cel de-al doilea litigiu, finalizat prin hotărârea a cărei anulare s-a solicitat, reclamantul Cabinet Individual de Insolvență B., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L., a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților D., A. și A., în temeiul art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în faza procesuală a apelului fiind schimbată în parte sentința civilă nr. 1085/F/2018 din 8 noiembrie 2018 a Tribunalului Bihor – secția a II-a civilă, în sensul că s-a diminuat cuantumul sumei la care a fost obligat pârâtul A., de la suma de 6.972.929 RON, la suma de 3.088.983 RON.

Înalta Curte, raportat la datele speței, constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerința identității de obiect, prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, în cauză, cerința încălcării autorității de lucru judecat, ca premisă a promovării cu succes a revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este îndeplinită, întrucât cele două cauze în care se pretinde că s-au pronunțat hotărâri contradictorii au obiecte diferite. Or, lipsa de identitate raportată fie și la un singur element dintre cele trei, față de care se apreciază autoritatea de lucru judecat, este de natură să atragă inadmisibilitatea cererii.

Așa fiind, tripla identitate de părți, obiect și cauză nu este întrunită, motiv pentru care dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt incidente, Înalta Curte, pentru rațiunile înfățișate anterior, în temeiul art. 513 alin. (1), (3) și (6) din același cod, în mod corect a respins cererea de revizuire.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de revizuire a analizat și a respins întemeiat susținerea revizuentului A., potrivit căreia ar fi îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a ținut cont de autoritatea de lucru judecat, în ceea ce privește inexistența vinovăției, a soluției date în dosarul penal nr. x/2014, în cadrul căruia s-a dispus clasarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Or, ordonanța prin care procurorul a dispus clasarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 314 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din același cod, nu este o hotărâre pronunțată de instanța de judecată, astfel cum este definită în art. 424 din C. proc. civ.. Hotărârea judecătorească este un act jurisdicțional căruia nu i se poate asimila ordonanța emisă de parchet în cadrul urmăririi penale din procesul penal.

Așadar, prin ordonanța emisă de parchet se dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale în timpul urmăririi penale, în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal și pentru atingerea scopului activității judiciare, spre deosebire de hotărârea judecătorească care reprezintă actul de dispoziție al instanței de judecată prin care se dezînvestește de soluționarea dosarului civil sau penal și este învestit cu autoritate de lucru judecat.

În același context, se reține decizia nr. 419 din 23 iunie 2020 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 998 din 28 octombrie 2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a din C. proc. pen.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că ordonanța de clasare nu are autoritate de lucru judecat, fiind un act al procurorului, iar incidența art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. înseamnă că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, cu alte cuvinte, fapta nu constituie infracțiune, aspect care nu împiedică antrenarea altor forme ale răspunderii de natură extrapenală [patrimonială, disciplinară etc.].

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 2656 din 8 decembrie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ.