ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 956/2024

Circumstanțele cauzei Prin sentința civilă nr. 4440/13.06.2019, Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Inspectoratul General al Poliției Române, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției. Împotriva sentinței civile nr. 4440/13.06.2019 a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General al Poliției Române, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.09.2019, sub același număr. La data de 20.10.2019, pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs incident prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției necompetenței materiale a Tribunalului București. Prin încheierea de ședință din data de 23.11.2020, instanța a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarelor nr. x/2018 și nr. y/2018, aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în dosarul nr. x/2018 prin decizia nr. 1887/25.03.2021, iar în dosarul nr. x/2018, prin decizia nr. 5112/28.10.2021. Prin cererea formulată la data de 30.06.2022 și înregistrată la data de 1.07.2022, recurentul – reclamant Inspectoratul General al Poliției Române a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol. Recurentul – pârât Ministerul Justiției a formulat note scrise prin care a invocat excepția perimării.

Hotărârea atacată ce face obiectul prezentului recurs Prin decizia civilă nr. 479 din 20 februarie 2023, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția perimării, invocată de intimatul-pârât și a constatat perimată cererea de recurs formulată de reclamantul INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE, împotriva sentinței civile nr. 4440/13.06.2019 pronunțată de Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul – pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate Recurentul – reclamant a susținut că, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel București a admis excepția perimării cererii de recurs fără a ține cont de motivele temeinic justificate înaintate de instituția recurenta, care nu se afla în culpă prin rămânerea cauzei în nelucrare din motive imputabile părții timp de 6 luni, întrucât suspendarea fusese dispusă la inițiativa instanței de judecată, iar nu a IGPR, fiind o suspendare facultativă dispusă din oficiu, după cum prevede art. 413 alin. (1) pct. l din C. proc. civ. Astfel, prin încheierea din 23.11.2020, Curtea de Apel București, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a suspendat facultativ, din oficiu judecata cauzei până la soluționarea definitivă a dosarelor nr. x/2018 și nr. y/2018, întrucât dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul acestor judecăți. Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat definitiv în dosarul x/2018 prin Decizia nr. 1887/25.03.2021, iar în dosarul nr. x/2018 prin Decizia nr. 5112 din 28.10.2021. Prin urmare, ne aflăm în cazul unei suspendări facultative dispuse din oficiu de către instanța de judecată și nu solicitată de către una dintre părți. Este indiscutabil că temeiul prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. l din C. proc. civ. în vederea suspendării facultative a judecății are în vedere existența unor "chestiuni prejudiciale", a căror soluționare ar putea avea o influență determinantă asupra rezolvării cauzei. Având în vedere considerentele expuse în Decizia Î.C.C.J. nr. 2/31.01.2022 pentru soluționarea unui recurs în interesul legii și în temeiul principiului de drept ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet consideră că instanța de judecată care a adoptat măsura suspendării facultative a procesului pe acest temei este obligată, după pronunțarea hotărârilor de către ÎCCJ, să dispună din oficiu reluarea judecării procesului. Într-un asemenea caz nu se poate constata, în baza art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., cu raportare la art. 413 alin. (1) pct. 1 din același cod, perimarea cererii de chemare în judecată, respectiv a căii de atac, întrucât nu se poate vorbi de rămânerea cauzei în nelucrare, din motive imputabile părții, timp de 6 luni. Fiind o sancțiune procesuală care tinde să lipsească de efecte actul de sesizare a instanței din pricina conduitei procesuale neglijente și lipsite de stăruință a părții care a învestit instanța, ea poate interveni de drept numai în ipoteza în care partea respectivă se află într-o incontestabilă culpă procesuală, manifestată printr-o pasivitate neîndoielnică și nescuzabilă. Evident, în speța de față, această ipoteză nu se regăsește, în condițiile în care repunerea pe rol a dosarului în care s-a adoptat măsura suspendării ar fi trebuit să fie dispusă din oficiu de către instanță, pentru că judecătorul a avut nevoie de dezlegarea unui element de drept cu caracter prejudicial, fiind așadar direct interesat de rezultatul demersului său, cu atât mai mult cu cât subzistența cazului de suspendare îi este ușor de urmărit. Totodată, a subliniat importanța rolului activ al judecătorului în asigurarea unui proces echitabil. La data de 30.06.2022, instituția recurenta, fiind de bună-credință, în scopul cunoașterii adevărului și judecării definitive a cauzei, a solicitat, din proprie inițiativă, repunerea pe rol a acesteia în baza prevederilor art. 415 din C. proc. civ., nemaiașteptând vreo măsură dispusă de instanța de judecată, deși în situația expusă este incident un caz de reluare a judecății cauzei suspendate din oficiu, iar sancțiunea perimării, chiar și în ipoteza împlinirii unui termen de 6 luni de la data pronunțării hotărârilor ICCJ, nu poate interveni.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-pârât a arătat că soluția dispusă de ÎCCJ prin Decizia nr. 2/2022 pronunțată în recurs în interesul legii nu poate fi extinsă prin analogie și cazului de suspendare facultativă prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul că nu intervine perimarea cererii de recurs în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunțării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului. Acest caz de suspendare facultativă introdus de legiuitor la art. 413 alin. (1) pct. 1 1 C. proc. civ. este unul special care are în vedere procedura hotărârii preliminare ce conferă instanțelor statelor membre posibilitatea de a adresa întrebări CJUE cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei europene fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, spre deosebire de cazul clasic, justificat de existența unei situații în care "dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți". În plus, soluția ÎCCJ s-a bazat în mod neîndoielnic și pe caracterul obligatoriu al deciziilor de interpretare a dreptului unional pronunțate de CJUE, argument care nu are justificare în ipoteza de la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. în care existența sau inexistența unui drept care face obiectul altei judecăți nu se impune cu titlu obligatoriu în cauza suspendată în mod facultativ din oficiu. Așadar, în ipoteza de la art. 413 alin. (1) pct. 1 1 C. proc. civ. nu opereză perimarea, întrucât nu se poate vorbi de rămânerea cauzei în nelucrare, din motive imputabile părții, timp de 6 luni. În schimb, în situația clasică de suspendare facultativă din oficiu prevăzută la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., lăsarea cauzei în nelucrarea mai mult de 6 luni, din motive imputabile părții care nu a fost diligentă, a manifestat pasivitate prin neurmărirea soluțiilor definitive în dosarele în care avea calitate de parte are ca efect perimarea cererii de recurs.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea recurată în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge în consecință, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Înalta Curte reține, așa cum s-a statuat în doctrină și în jurisprudența recentă, că acest caz de nelegalitate a unei hotărâri poate fi invocat în următoarele situații: încălcarea dreptului la apărare; judecata pricinii în lipsa părții care nu a fost legal citată; nerespectarea principiului oralității; publicitatea ședinței de judecată; nesemnarea minutei de către judecători; lipsa încheierii de dezbateri; aplicarea greșită a unor texte de lege; nesocotirea principiului contradictorialității ori a principiului disponibilității și altele asemenea. Totodată, instanța de control judiciar are în vedere faptul că în procesul civil operează principiul disponibilității cu privire la derularea procedurii. Pornind de la aceste considerente, constată că în cauza de față motivul de casare invocat nu este incident. Prin cererea de recurs formulată recurentul-reclamant critică soluția primei instanțe, în esență, pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul constatării perimării acțiunii sale, considerând astfel că nu avea obligația să depună o cerere pentru reluarea judecății în situația suspendării facultative a procesului, această obligație aparținând instanței de fond, care, în mod corelativ cu măsura suspendării judecății dispuse din oficiu, trebuia să procedeze și la repunerea cauzei pe rol. Pentru a răspunde criticilor recurentului, Înalta Curte reține că la data de 23.11.2020, Curtea de Apel București, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata cauzei până la soluționarea definitivă a dosarelor nr. x/2018 și nr. y/2018 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat definitiv în dosarul x/2018 prin Decizia nr. 1887/25.03.2021, iar în dosarul nr. x/2018 prin Decizia nr. 5112 din 28.10.2021. Prin cererea formulată la data de 30.06.2022 și înregistrată la data de 1.07.2022, recurentul – reclamant Inspectoratul General al Poliției Române a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol. La termenul de judecată din 20 februarie 2023 Curtea de Apel București a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. ce reglementează instituția perimării, găsind astfel întemeiată excepția perimării invocată de către intimatul-pârât. Se constată că, în esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează aspectul reluării judecății în situația juspendării facultative a cauzei dispuse în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., respectiv dacă partea avea obligația să formuleze cerere de repunere a cauzei pe rol, sau, dimpotrivă, dacă această obligație incumba instanței care trebuia să dispună din oficiu repunerea cauzei pe rol. Recurentul-reclamant apreciază, în ceea ce privește reluarea judecății, această obligație aparține instanței, care, în mod corelativ cu măsura suspendării judecății dispuse din oficiu, trebuia să procedeze și la repunerea cauzei pe rol. În schimb, intimatul-pârât consideră că reluarea judecății nu trebuia dispusă de instanță din oficiu, acest demers fiind în sarcina părții interesate. Potrivit art. 413 alin. (2) din C. proc. civ.: "Suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă", iar conform art. 416 alin. (1) din același Cod: "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. (...)". De asemenea, art. 420 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate. Judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea." Din interpretarea coroborată a normelor legale enunțate rezultă că termenul de perimare de 6 luni curge de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauza care a determinat suspendarea, iar obligația de a repune cauza pe rol, din oficiu, incumbă instanței doar după împlinirea acestuia, în vederea constatării perimării, și nu în vederea reluării judecății. Aceasta deoarece pentru redeschiderea procesului și continuarea judecății este necesară formularea unei cereri de către persoana interesată, în virtutea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, o atare interpretare rezultând și din împrejurarea că, atunci când legiuitorul a înțeles să prevadă o posibilitate sau o obligație în sarcina instanței, a făcut-o în mod expres, așa cum reiese din normele legale cuprinse la art. 413 alin. (3) din C. proc. civ., când instanța poate reveni motivat asupra suspendării, precum și din cele cuprinse la art. 415 pct. 3 din același act normativ, care stabilesc obligația instanței de a repune cauza pe rol, din oficiu, doar în situațiile expres prevăzute în acest text, respectiv în ipotezele de la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și alin. (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Relativ la ipoteza suspendării facultative dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 2/2022 prin care a stabilit că, "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., în cazul suspendării facultative, dispuse de instanță în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanțe naționale sau a unei instanțe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu intervine perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunțării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului." Ipoteza evidențiată nu este însă incidentă, în prezenta cauză fiind vorba despre o suspendare facultativă generată de existența dosarelor nr. x/2018 și nr. y/2018 aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Spre deosebire de cauzele de suspendare voluntară și suspendare de drept prevăzute de art. 411 și art. 412 din C. proc. civ., în cazul suspendării facultative operează un termen precis de suspendare, acesta sfârșindu-se la data rămânerii definitive a hotărârii care a provocat suspendarea, conform art. 413 alin. (2) din același act normativ, citat în precedent. Înalta Curte reține că perimarea, astfel cum este reglementată la art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., reprezintă o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată, în lipsa unei distincții prevăzute în mod expres de legiuitor acestora revenindu-le obligația de a formula cerere de repunere a cauzei pe rol și de a împiedica intervenția perimării. De asemenea, referitor la cursul perimării se mai impune a se observa că dispozițiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Așadar, analizând cerințele prevăzute de lege pentru intervenirea sancțiunii perimării, ce decurg din conținutul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absența oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar culpa părții reprezintă o chestiune de fapt pe care instanța de judecată o stabilește de la caz la caz. În speță, hotărârile care au generat suspendarea facultativă a prezentei cauze, fiind pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în faza procesuală a recursului, au rămas definitive la data pronunțării lor, și anume 25.03.2021, respectiv 28.10.2021, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acela fiind momentul de la care se calculează termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) din același act normativ. Totodată, conform art. 181 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.: "Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: 3. Când termenul se socotește pe săptămâni, luni sau ani, se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an", iar conform alin. (2) al aceluiași text: "Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează." În concluzie, termenul de perimare în dosarul de față, care a început să curgă la data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 5112/28.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018 (fiind ultimul litigiu rămas definitiv dintre cele două) s-a împlinit la 28.04.2022, iar în intervalul cuprins între 28.10.2021 și 28.04.2022 părțile au lăsat cauza în nelucrare, fără să îndeplinească niciun act de procedură. Or, atât timp cât în cauza de față nu este vorba despre un act de procedură ce trebuia efectuat de instanță din oficiu și nici nu s-a făcut dovada că s-ar fi formulat o cerere care nu a ajuns la instanță din motive neimputabile părții sau o altă situație expres prevăzută de lege, instanța de control judiciar nu poate reține susținerea recurentului-reclamant conform căreia instanța de fond avea obligația să dispună, din oficiu, repunerea cauzei pe rol, după soluționarea definitivă a dosarelor anterior menționate. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că starea de pasivitate a părților a reprezentat motivul pentru care cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data la care aveau posibilitatea să solicite repunerea pe rol a acesteia în vederea continuării judecății, și, implicit, că soluția pronunțată de Curtea de Apel București este legală și că nu există motive de nelegalitate care să atragă casarea acesteia din perspectiva dispozițiilor legale invocate. Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul General al Poliției Române și, în consecință, va menține hotărârea atacată.