ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2277/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 05.12.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Afacerilor Interne - M.A.I. și Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând să se dispună: 1) obligarea acestora la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamant, prin atingerile grave aduse, de către angajații aflați în subordinea pârâtelor, drepturilor și intereselor legitime ale reclamantului, demnității și reputației acestuia; 2) obligarea la plata sumei de 36.126 RON, cu titlu de daune materiale și 3) obligarea la plata cheltuielilor de judecată. La 06.06.2018, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a arătat că cheamă în judecată și Inspectoratul Județean de Poliție Ilfov, în calitate de pârât. Ulterior, la 29.08.2018, reclamantul A. a depus cerere precizatoare prin care a indicat cuantumul daunelor materiale ca fiind de 29.510 RON, sumă care se compune din: servicii juridice acordate reclamantului în perioada 2016-2017 în dosarele penale deschise pe numele său pe care înțelege să le dovedească cu factura fiscală nr. x/06.12.2016, achitată cu următoarele chitanțe: nr. 375/07.12.2016 (2000 RON), nr. 377/31.01.2017 (1000 RON), OP din 02.08.2017 (2500 RON), extras de cont și chitanța nr. x/19.01.2018 (3030 RON) - total cheltuieli servicii juridice: 8.530 RON; cheltuieli șofer - salariul lunar brut 2000 RON in perioada 01.05.2016-28.02.2017 -1435 RON (salariul net) x 10 luni = 14.350 conform contractului de muncă și actului adițional nr. x și salariul lunar brut 2500 RON in perioada 28.02.2017 - 23.06.2017 (data la care s-a comunicat ultima ordonanță de clasare) - 1768 RON (salariul net) x 3 luni = 5304 RON + 1326 RON (luna iunie 2017- 15 zile lucrătoare) - total cheltuieli șofer: 20.980 RON.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 299/20.02.2019 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul Județean de Poliție Ilfov. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., iar pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române au formulat apel incident.

Decizia pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 988A din 1 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV- civilă a respins apelul declarat de reclamantul A., ca nefondat, a respins apelul incident formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, ca nefondat, a admis apelul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței civile nr. 299/20.02.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, a respins cererea reclamantului, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Decizia instanței de recurs în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 2285 din 17 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 988A din 1 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului principal declarat de apelantul-reclamant, aceleiași curți de apel și a menținut restul dispozițiilor deciziei recurate.

Decizia pronunțată de instanța de apel în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 502A din 21 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 299/20.02.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelanții-pârâți Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Afacerilor Interne și cu intimatul-pârât Inspectoratul Județean de Poliție Ilfov, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 502A din 21 martie 2023 a formulat recurs reclamantul A.. În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a invocat, în esență, următoarele aspecte: Astfel, a susținut recurentul că decizia instanței de apel este nelegală fiind pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Instanța de apel a stabilit, în mod greșit, că reclamantului i-a fost comunicată, verbal, în prezenta unui martor, măsura reținerii permisului de conducere și a suspendării dreptului său de a conduce. Procedând astfel, instanța de apel a ignorat cadrul procesual al litigiului, încălcând principiul disponibilității. Instanța de judecată a fost investită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, nicidecum cu stabilirea faptului dacă i-a fost comunicat sau nu procesul-verbal în cauză, acest aspect esențial al întocmirii procesului-verbal din 17.12.2015 în absența recurentului și al necomunicării acestuia către reclamant fiind stabilit definitiv în actele de procedura penală întocmite de organele penale în dosarele în care a fost cercetat ulterior datei de 17.12.2015, pentru infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. (conducerea unui vehicul fără permis de conducere), exclusiv ca urmare a neîndeplinirii de către intimații-pârâți a obligației legale de a-i comunica procesul-verbal din 17.12.2015 și, implicit, măsura suspendării dreptului de a conduce autovehicule. Curtea de apel a nesocotit principiul disponibilității și a depășit atribuțiile puterii judecătorești, interpretând legea de o manieră pur subiectivă, fără nicio legătură cu litera și spiritul legii, s-a substituit instanței penale, stabilind în mod nelegal - în lipsa existenței vreunei dovezi de comunicare și în lipsa oricărei mențiuni în acest sens în depoziția martorului asistent - și în totală contradicție cu concluziile organelor de cercetare penală, că reclamantul a avut cunoștință de conținutul procesului-verbal și de măsura suspendării permisului său de conducere și este numai culpa acestuia că a continuat să își exercite dreptul de a conduce vehicule. Or potrivit art. 129 alin. (6) noul C. proc. civ.,Judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății", ceea ce în mod evident instanța de apel nu a făcut. În mod nelegal instanța de apel a reținut în hotărârea recurată că aspectele invocate de reclamant nu îndeplinesc caracteristicile unei fapte ilicite întrucât "există o distincție între comunicarea unui act administrativ și efectele măsurii în lipsa comunicării legale și cunoașterea măsurilor dispuse prin aceasta chiar și în lipsa unei comunicări legale a măsurii suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice." Motivarea instanței excede legii, care prevede imperativ obligația de a comunica procesul-verbal celui împotriva căruia se emite, tocmai ca o garanție a dreptului la apărare a celui în cauză și pentru a preveni orice abuz al autorităților. Niciunde textul de lege nu cuprinde vreo derogare de la obligativitatea comunicării procesului-verbal, iar motivarea instanței este străină atât de litera cât și de spiritul legii, reprezentând o adăugare la lege. Dacă legiuitorul ar fi dorit să existe distincția dintre comunicarea actului și efectele măsurii - pe care își întemeiază în mod nelegal soluția instanța de apel - ar fi prevăzut acest lucru în mod expres în textul de lege. Or o astfel de distincție nu există, obligația de a se comunica procesul-verbal, respectiv măsura reținerii permisului și a suspendării dreptului de a conduce este una imperativ stabilită în textul de lege și încălcarea flagrantă a acestei obligații imperative a dus în mod indubitabil la încălcarea drepturilor sale subiective, datorită acestei fapte ilicite fiind cercetat în alte 3 dosare penale pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis, fapta prevăzută și pedepsită de art. 335 alin. (2) C. pen. Hotărârea instanței de apel îi încalcă dreptul la un proces echitabil, instanța refuzând, practic, să cerceteze producerea efectelor măsurii complementare în cazul necomunicării măsurii suspendării dreptului de a conduce. Instanța de apel a adăugat la lege atunci când concluzionează că restituirea permisului spaniol s-a făcut pentru că măsura reținerii s-a dispus cu privire la permisul românesc, nu cel spaniol (singurul pe care de altfel îl deținea); legea stabilește predarea permisului aflat asupra conducătorului autovehiculului, nedistingând între un permis emis de autoritatea dintr-un stat și un permis emis de autoritatea din alt stat, neavând nicio relevanță cu câte permise figurezi în baza de date care, cel puțin în cazul său, în mod evident nu a fost actualizată din culpa exclusivă a intimaților. În mod nelegal, cu nesocotirea normelor de drept material, s-a apreciat că măsura suspendării dreptului reclamantului de a conduce autovehicule, dispusă prin procesul-verbal din 17.12.2015, necomunicat acestuia, a produs efecte juridice, respectiv suspendarea dreptului de a conduce, chiar în lipsa semnării procesului-verbal constatator și în lipsa comunicării acestuia la domiciliul contravenientului, așa cum impun prevederile legale, față de împrejurarea că i s-ar fi comunicat verbal această măsură și ar fi predat permisul spaniol. Instanța de apel a pronunțat soluția cu nesocotirea dispozițiilor legale în materie care prevăd obligativitatea comunicării procesului-verbal atunci când acesta nu este semnat de către cel împotriva căruia se întocmește și în baza prezumției simple că ar "fi avut cunoștință despre faptul că a comis o faptă ce urma să fie cercetată penal" pentru că a predat permisul spaniol. În ceea ce privește încălcarea legii/aplicarea greșita a legii, curtea de apel a nesocotit prevederile legale privind reținerea permisului de conducere și obligativitatea comunicării măsurii suspendării dreptului de a conduce, recurentul făcând referiri ample la legislația națională și europeană în materie. A mai susținut recurentul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. apreciind ca fapta de a nu i se comunica procesul-verbal din 17.12.2015 și implicit măsura suspendării dreptului de a conduce nu constituie faptă ilicită și nu a avut drept consecință producerea prejudiciilor morale și materiale pe care le-a suferit. Totodată, recurentul a arătat că, în mod nelegal, printr-o aplicare greșita a legii, instanța a stabilit că între fapta ilicită a intimaților pârâți de a nu-i comunica procesul-verbal din 17.12.2015 și măsura suspendării dreptului de a conduce vehicule și prejudiciul suferit, nu exista o legătura de cauzalitate. Or, având în vedere că măsura suspendării dreptului de a conduce vehicule nu i-a fost comunicată niciodată și că, exclusiv ca urmare a acestei fapte ilicite a lucrătorilor de poliție aflați în subordinea intimaților pârâți, a fost cercetat în 3 dosare penale pentru infracțiunea prevăzuta și pedepsita de art. 335 alin. (2) C. pen. (conducere fără permis) - dosare ale căror subiect activ nu ar fi fost daca ar fi cunoscut că în data de 17.12.2015 i-a fost suspendat dreptul de a conduce vehicule - este indubitabil că, chiar dacă acestea s-au soluționat prin netrimiterea în judecată, cercetările penale la care a fost supus peste 3 ani de zile i-au afectat grav reputația, onoarea, demnitatea, i-au știrbit prestigiul profesional, i-au afectat imaginea în plan profesional și personal, recurentul fiind cunoscut în mediul social și profesional ca un profesionist desăvârșit, cu o pregătire foarte bună în domeniul transporturilor, și având o reputație ireproșabilă și un statut bine determinat în societate. În raport de istoricul cauzei, consideră că sunt îndeplinite toate condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți prevăzute de art. 1349 și urm. C. civ., fiind dovedită atât existența prejudiciului, a faptei ilicite, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare prin care a arătat că, în raport cu derularea procesului în ciclurile anterioare de judecată, soluția dispusă cu privire la Ministerul Afacerilor Interne, de respingere a acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă, a intrat sub autoritate de lucru judecat. Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, intimatul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Ilfov a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 502A din 21 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la 10 octombrie 2024, ora 9:00, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului. Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și, respectiv, a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a pretins, în esență, nelegalitatea deciziei atacate susținând că instanța de apel s-a substituit instanței penale, stabilind, în lipsa existenței vreunei dovezi de comunicare și în lipsa oricărei mențiuni în acest sens în depoziția martorului asistent, în contradicție cu concluziile organelor de cercetare penală, că reclamantul a avut cunoștință de conținutul procesului-verbal și de măsura suspendării permisului său de conducere și este numai culpa acestuia că a continuat să își exercite dreptul de a conduce vehicule. Pentru a fi incident motivul de casare în analiză este necesar să existe o incursiune a autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța de judecată săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Înalta Curte notează că, invocând acest motiv de casare, recurentul contestă concluzia la care a ajuns instanța de apel, urmare evaluării probatoriului cauzei, cu privire la cunoașterea de către acesta a măsurii suspendării dreptului său de a conduce autovehicule pe drumurile publice. Or, se constată că evaluarea probatoriului administrat în dosar și coroborarea acestuia în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate și administrate este atributul instanței de judecată, fiind de esența activității judecătorului, care are sarcina de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. În consecință, reținând că susținerile invocate și încadrate de recurentul-reclamant în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ca justificând depășirea de către instanța de apel a atribuțiilor puterii judecătorești, reprezintă, în realitate, exercitarea prerogativelor legale recunoscute judecătorului de art. 264 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză. Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate pentru nesocotirea de către instanța de apel a principiului disponibilității. În argumentarea acestei critici recurentul a arătat că instanța de apel a ignorat cadrul procesual al litigiului, încălcând principiul anterior menționat, când a stabilit că i-a fost comunicată, verbal, în prezenta unui martor, măsura reținerii permisului de conducere și a suspendării dreptului său de a conduce, întrucât instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, nicidecum cu stabilirea faptului dacă i-a fost comunicat sau nu procesul-verbal în cauză. Critica este nefondată. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate. Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile. Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție. De asemenea, pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2)-(4) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, astfel cum a statuat tribunalul. Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamant. Obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la 29.08.2018, privește obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, prin atingerile grave aduse, de către angajații aflați în subordinea pârâților, drepturilor și intereselor legitime ale reclamantului, respectiv demnității și reputației acestuia, precum și obligarea acelorași pârâți la plata sumei de 29.510 RON cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul identificat la pct. 1 din prezenta decizie. Fundamentul pretențiilor reclamantului îl constituie modul în care polițiștii rutieri i-au aplicat și comunicat măsura reținerii permisului de conducere, măsură ce a fost implementată în baza de date a poliției la 17.12.2015, în condițiile în care permisul de conducere i-a fost restituit la aceeași dată. Ca urmare a acestei conduite a lucrătorilor de poliție, recurentul susține că nu a cunoscut faptul că i-a fost suspendat dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, fiind depistat în trafic și cercetat în trei dosare penale pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzuta și pedepsită de art. 335 alin. (1) C. pen. În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată și a cererii adiționale, reclamantul a invocat atât dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 1din Protocolul nr. 4 la această convenție, precum și dispozițiile art. 57 din Constituția României, art. 192 și art. 253 C. proc. civ., ca și dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002. Invocând motivul de casare în analiză recurentul pretinde a fost schimbată cauza cererii de chemare în judecată de către instanța de apel atunci când a statuat că i-a fost comunicată, verbal, în prezenta unui martor, măsura reținerii permisului de conducere și a suspendării dreptului său de a conduce, deși instanța de judecată a fost învestită cu "soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală", nicidecum cu stabilirea faptului "dacă i-a fost comunicat sau nu procesul-verbal în cauză." În acest context, raportat și la considerentele de ordin teoretic anterior evidențiate, Înalta Curte constată confuzia evidentă pe care recurentul o face între calificarea cererii de chemare în judecată și cauza acesteia. Or, din analiza deciziei recurate, sub un prim aspect, se remarcă faptul că instanța de apel a analizat și s-a pronunțat cu privire la condițiile necesare pentru a fi angajată o formă de răspundere civilă delictuală, astfel cum a solicitat reclamantul prin cererea cu care a sesizat instanța de judecată. Sub un al doilea aspect, din examinarea aceleiași decizii, rezultă preocuparea instanței de apel pentru determinarea situației de fapt pe care a fost fundamentată acțiunea în răspundere civilă delictuală, respectiv pe stabilirea, pe baza probelor administrate, dacă faptele afirmate s-au săvârșit în maniera expusă de reclamant, iar această sarcină presupunea tocmai verificarea dacă și în ce mod a fost înștiințat petentul despre măsura suspendării dreptului său de a conduce autovehicule pe drumurile publice. Prin urmare, Înalta Curte constată atât că instanța de apel s-a pronunțat în limitele obiectului cererii cu care a fost învestită, cât și faptul că cercetarea judecătorească și evaluarea probatoriului administrat au fost făcute în raport de starea de fapt afirmată de reclamant și pentru determinarea acesteia, motivul de recurs analizat nefiind astfel incident. Printr-un ultim motiv de recurs recurentul susține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit temeiului legal anterior menționat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reglementarea de referință având în vedere situațiile în care instanța a cărei hotărâre este recurată, deși a analizat textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Pe calea recursului de față, prevalându-se de motivul de casare anterior enunțat, recurentul a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma greșitei soluționări a cererii sale susținând că, urmare aplicării greșite a art. 1349 și art. 1357 C. civ., în mod eronat instanța de apel a reținut că necomunicarea măsurii suspendării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice nu constituie faptă ilicită și nu a avut drept consecință producerea prejudiciilor morale și materiale solicitate. Critica recurentului se vădește a fi întemeiată în limitele și pentru motivele ce succed. Răspunderea civilă delictuală cunoaște, potrivit art. 1349 C. civ., atât forma răspunderii directe(care presupune repararea prejudiciului cauzat prin fapta proprie a persoanei responsabile), cât și forme de răspundere indirectă care presupun fie repararea prejudiciului cauzat prin fapta altei persoane decât persoana responsabilă(răspunderea pentru fapta minorului sau a persoanei care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă special și răspunderea comitenților pentru prepuși), fie a celui cauzat de lucrurile ori animalele aflate sub paza persoanei răspunzătoare, precum și de ruina edificiului. Atât răspunderea directă, cât și răspunderea comitenților pentru prepuși, presupun, ca și condiție pentru angajare, existența unei fapte ilicite care a cauzat prejudiciul. În primul caz este necesară fapta ilicită proprie a persoanei responsabile, iar în cel de-al doilea fapta ilicită a prepusului pentru care răspunde comitentul. Din punct de vedere teoretic, fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere. Pentru a obține o despăgubire integrală, justă și echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecința săvârșirii unei fapte ilicite, de regulă cu vinovăție, în limitele mai sus arătate. În aceste condiții, fapta ilicită declanșează mecanismul antrenării obligației de despăgubire pe temei delictual. Dispozițiile C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, în sens larg, fac referire la fapta ilicită fără a detalia conținutul acestei sintagme, principalele coordonate ale ilicității faptei fiind stabilite de doctrină și jurisprudență. Astfel, ca element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv, s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Fapta ilicită poate fi o acțiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor juridice ori de conviețuire socială sau o inacțiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia și putea fi făcut. Spre deosebire de fapta ilicită contractuală care se raportează strict la nerespectarea obligațiilor stabilite prin acordul de voință al părților, fapta ilicită delictuală poate fi săvârșită într-un număr nedeterminat de modalități. În cauza de față, recurentul a susținut că fapta ilicită reclamată constă în modul în care polițiștii rutieri angajați în cadrul IPJ Ilfov - Poliția Orașului Chitila i-au aplicat și comunicat măsura reținerii permisului de conducere cu ocazia constatării faptei din 17.12.2015, pretinzând că, deși inițial i s-a reținut de către polițistul rutier permisul de conducere spaniol nr. x-J, iar în aceeași zi acesta i-a fost restituit, cu toate acestea, în baza de date a poliției măsura reținerii permisului de conducere(s.i. în realitate a suspendării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice) a fost implementată la aceeași dată, fără fi înștiințat în vreun fel despre această din urmă operațiune. Mai arată că, urmare restituirii permisului de conducere, a continuat să conducă autovehicule pe drumurile publice, ocazie cu care, fiind oprit pentru control sau comiterea de contravenții, pe baza faptului că figura în baza de date a poliției cu dreptul de a conduce autovehicule suspendat, i-au fost întocmite trei dosare penale pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis, astfel că solicită repararea prejudiciului constând în daunele morale și materiale pe care le-a suferit cu ocazia cercetării sale în dosarele penale, dar și pentru că a fost nevoit să-și angajeze un șofer. Pornind de la premisa că fapta ilicită reclamată constă într-o inacțiune, respectiv "neaducerea la cunoștința reclamantului a împrejurării că i-a fost suspendat dreptul de a conduce pe drumurile publice", față de circumstanțele de fapt dovedite ale cauzei, instanța de apel a ajuns la concluzia că această faptă nu există. Contrar celor avute în vedere de curtea de apel, Înalta Curte constată că faptele cu privire la care reclamantul pretinde că au caracter ilicit sunt mai complexe cuprinzând și acte comisive, pe lângă omisiunea de a aduce la cunoștința acestuia a împrejurării că i-a fost suspendat dreptul de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, astfel încât modul de aplicare a dispozițiilor legale se va raporta la această complexitate. Sub aspectul situației de fapt, astfel cum a fost aceasta stabilită de către instanțele fondului, s-a reținut că la 17.12.2015, reclamantul A. a condus ansamblul format din cap tractor marca B., cu numărul de înmatriculare x și semiremorca marca C., cu numărul de înmatriculare x, iar agenții de politie au constatat că acesta era oprit pe partea carosabilă a variantei de urcare spre pasarela către Drumul Național "Centura București" pe sensul de mers către Mogoșoaia, blocând circulația pe acest sector de drum, ocazie cu care au fost întocmite de către lucrătorii de poliție din cadrul I.P.J. Ilfov - Poliția Orașului Chitila - Formațiunea Rutieră atât un proces-verbal de sesizare din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de împiedicare sau îngreunarea circulației pe drumurile publice prevăzută de art. 339 alin. (3) C. pen., cât și un proces-verbal de suspendare a dreptului de a conduce autovehicule cu începere de la data de 17.12.2015, fiind sesizat organul de cercetare penală care a emis, în aceeași zi, ordonanța de începere a urmăririi penale in rem. Cu aceeași ocazie, reclamantul a predat polițiștilor rutieri permisul de conducere pe baza căruia își exercita dreptul de a conduce pe drumurile publice a ansamblului auto anterior menționat, respectiv permisul nr. x-J emis de autoritățile spaniole. În aceeași zi, prin intermediul martorului D., polițiștii au restituit reclamantului permisul de conducere anterior menționat. Cu toate acestea, tot în ziua respectiv - 17.12.2015 - polițiștii au implementat în baza de date a poliției măsura suspendării dreptului reclamantului de a conduce autovehicule pe drumurile publice. Această din urmă măsură nu a fost comunicată formal reclamantului. Înalta Curte, în raport de circumstanțele cauzei, constată că dispozițiile legale incidente din legislația rutieră, în vigoare la epoca faptelor, reglementează două categorii de măsuri ce pot fi luate de polițiștii rutieri cu ocazia constatării săvârșirii unor abateri la regimul circulației pe drumurile publice, respectiv măsuri tehnico-administrative și măsuri de suspendare a exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, acestea din urmă aplicându-se, de regulă, ca sancțiune contravențională complementară. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002, varianta în vigoare la data de 17.12.2015, "(1) În cazurile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență, polițistul rutier dispune și una dintre următoarele măsuri tehnico-administrative: a) reținerea permisului de conducere și/sau a certificatului de înmatriculare ori de înregistrare sau, după caz, a dovezii înlocuitoare a acestora;(…)(2) Reținerea permisului de conducere ori a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare se face de către polițistul rutier, de regulă odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulație.(3) Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce. (…) (6) Procedura aplicării măsurilor tehnico-administrative se stabilește prin regulament." Totodată, art. 111 din actul normativ anterior menționat reglementează situațiile în care se reține permisul de conducere. Astfel, potrivit temeiului legal de referință " Art. 111 - (1) Permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reține în următoarele cazuri: a) la cumularea a cel puțin 15 puncte de penalizare; b) când titularul acestuia a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1) și la art. 339 alin. (2), (3) și (4) din C. pen. c) la săvârșirea uneia dintre contravențiile prevăzute la art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) și în situația prevăzută la art. 115 alin. (1); d) când titularul acestuia a fost declarat inapt pentru a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie; e) când prezintă modificări, ștersături sau adăugări ori este deteriorat; f) când se află în mod nejustificat asupra altei persoane; g) când perioada de valabilitate a expirat. (2) La reținerea permisului de conducere, în cazurile prevăzute la alin. (1), titularului acestuia i se eliberează o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulație. (3) În situațiile prevăzute la alin. (1) lit. a) și d), la art. 102 alin. (3) lit. a) și c) din prezenta ordonanță de urgență, precum și în cele menționate la art. 334 alin. (2) și (4), art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1), art. 339 alin. (2), (3) și (4) din C. pen., dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulație." Conform dispozițiilor art. 190 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006 "Art. 190 - (1) În cazurile prevăzute de lege, odată cu constatarea faptei, polițistul rutier sau, după caz, polițistul de frontieră reține permisul de conducere, eliberând dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulație, după caz. (2) Permisul de conducere reținut în condițiile alin. (1), împreună cu un raport de reținere, al cărui model este prevăzut în anexa nr. 1E, se trimit, cel mai târziu în prima zi lucrătoare care urmează celei în care a fost eliberată dovada înlocuitoare, la serviciul poliției rutiere pe raza căruia a fost săvârșită fapta, care are obligația să facă imediat mențiunile corespunzătoare în evidența conducătorilor de autovehicule și tramvaie. (3) Raportul de reținere, precum și documentele sau plăcuțele cu numărul de înmatriculare reținute unui conducător de autovehicul care posedă permis de conducere sau certificat de înmatriculare eliberat de o autoritate străină se trimit poliției rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române pentru a fi trimise autorităților emitente." Din dispozițiile legale anterior enunțate rezultă că suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice se poate aplica fie ca sancțiune contravențională complementară, în cazul în care fapta constatată constituie contravenție la regimul circulației rutiere, fie ca măsură(cu sens de sancțiune legală cu caracter administrativ) autonomă, de sine stătătoare, în celelalte cazuri. Astfel, în cazul particular la reținerii permisului de conducere când titularul acestuia a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1) și la art. 339 alin. (2), (3) și (4) din C. pen., suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule are natura juridică a unei sancțiuni legale cu caracter administrativ care se aplică în considerarea faptelor constatate ca fiind infracțiuni. În cazul de față, s-a constatat de către instanța de apel că procesul-verbal prin care i s-a aplicat reclamantului sancțiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce nu are caracterul unui proces-verbal de constatare a contravenției, astfel încât măsura dispusă nu are caracterul unei sancțiuni contravenționale complementare. Față de această statuare a instanței de apel, prin raportare la faptul că în aceleași împrejurări polițiștii s-au sesizat și cu privire la săvârșirea de către recurent a infracțiunii prevăzute de art. 339 alin. (3) din C. pen., Înalta Curte reține că măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce dispusă de polițiști are natura juridică a sancțiunii legale cu caracter administrativ aplicată în relație cu constatarea săvârșirii acestei din urmă infracțiuni. Înalta Curte de Casație și Justiție a avut ocazia de a se pronunța asupra interpretării și aplicării art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002 în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenței. Astfel, prin decizia nr. 8/2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii s-a statuat că: "58. În conformitate cu dispozițiile art. 97 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și art. 210 din Regulamentul de aplicare a acestui act normativ, reținerea permisului de conducere este o măsură tehnico-administrativă, constând în ridicarea documentului din posesia unei persoane și păstrarea lui la sediul poliției rutiere, până la soluționarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii. 59. Măsura se dispune de polițistul rutier, de regulă, odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulație. Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce. 60. Permisul de conducere conferă astfel, până la ridicarea sa, dreptul de a conduce în persoana celui care îl posedă și, tocmai de aceea, suspendarea dreptului de a conduce, în cazurile limitate și concrete, începe să curgă de la data la care permisul a fost predat autorităților competente sau reținut de aceste. 61. În acest sens, la art. 210 alin. (1) și (2) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se prevede că, în situația în care conducătorul de autovehicul săvârșește o faptă pentru care, potrivit legii, se reține permisul de conducere în vederea suspendării exercitării dreptului de a conduce, eliberându-se dovadă înlocuitoare cu drept de circulație, sancțiunea contravențională complementară operează începând cu ziua următoare celei în care a expirat valabilitatea dovezii; când dovada înlocuitoare a permisului de conducere este eliberată fără drept de circulație, suspendarea exercitării dreptului de a conduce operează din momentul aplicării sancțiunii contravenționale complementare prin procesul-verbal de constatare a contravenției. 62. Se poate astfel constata că, în cazul comiterii unei contravenții de natura celei descrise anterior, măsura tehnico- administrativă a reținerii permisului de conducere are natura juridică a punerii în executare a sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce." Astfel, dintr-o primă perspectivă, se reține că, deși situația analizată în cauză nu rezultă din săvârșirea unei contravenții, considerentele anterior arătate ale Înaltei Curți sunt aplicabile mutatis mutandis și în speța de față. Pe de altă parte, potrivit art. 209 din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, în cazul suspendării exercitării dreptului de a conduce ca urmare a cumulării a cel puțin 15 puncte de penalizare, suspendarea operează în ziua următoare celei în care a fost predat permisul de conducere sau, după caz, a expirat termenul de predare a acestuia stabilit prin înștiințarea scrisă transmisă conducătorului auto pentru a preda permisul de conducere. Așadar, sancțiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce, indiferent de felul său, se pune în executare, fie prin reținerea sau predarea permisului de conducere, fie prin expirarea termenul de predare a acestuia, stabilit prin înștiințarea scrisă transmisă conducătorului auto, acestea fiind momentele de la care ea devine efectivă și pot fi operate mențiunile corespunzătoare în evidența conducătorilor de autovehicule și tramvaie, ținută de poliție, conform art. 190 alin. (2) din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1391/2006. Or, în cauza de față, după cum au stabilit instanțele fondului, cu ocazia constatării săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 339 alin. (3) din C. pen., recurentul a predat polițiștilor permisul de conducere în baza căruia își exercita dreptul de conduce autovehicule pe drumurile publice în momentul depistării, respectiv permisul nr. x-J emis de autoritățile spaniole. Sub pretextul că recurentul ar deține și un permis de conducere emis de autoritățile din România, respectiv permisul cu seria x, fără a fi în posesia permisului românesc și fără a-l înștiința în scris pe recurent despre necesitatea predării, într-un termen determinat, a acestui permis de conducere pe care pretindeau că îl deține, polițiștii au restituit în aceeași zi conducătorului auto permisul spaniol anterior menționat. În circumstanțele relevate în precedent, Înalta Curte consideră că operând la 17.12.2015 în evidența conducătorilor de autovehicule și tramvaie ținută de poliție sancțiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce de către recurent, fără a reține sau deține în fapt nici unul dintre cele două permise de conducere pretins avute de conducătorul auto, polițiștii angajați ai IPJ Ilfov au procedat nelegal, faptele astfel determinate întrunind caracteristicile unei fapte ilicite din perspectiva răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că sancțiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce poate opera fără ca poliția să rețină sau fără predarea voluntară a permisului de conducere de către conducătorul auto, această sancțiune ar fi trebuit să-i fie comunicată formal, în scris, recurentului pentru a deveni efectivă și pentru a permite acestuia să adopte conduita corespunzătoare. Aceasta întrucât, după cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia RIL nr. 8/2018, anterior menționată, posedarea permisului de conducere conferă dreptul de a conduce pentru deținătorul său, iar prin asemănare, în toate cazurile în care se dispune suspendarea exercitării acestui drept în afara reținerii permisului de către polițist cu ocazia constatării faptei, aceasta operează de la data predării permisului sau de la data expirării termenului de predare cu privire la care posesorul a fost înștiințat în scris, fiind fără relevanță cunoașterea pe altă cale de către posesorul permisului de conducere a faptului că abaterea săvârșită atrage suspendarea exercitării dreptului în analiză. Or, recurentului nu i s-a comunicat nici procesul-verbal prin care i s-a aplicat sancțiunea suspendării, dar nici o altă înștiințare scrisă prin care să fie informat despre caracterul executoriu al sancțiunii ori despre necesitatea predării permisului de conducere românesc pretins deținut, iar această conduită nu este conformă cu cerințele echității, având, așadar, caracter ilicit din perspectiva răspunderii civile delictuale. Sub aspectul cerinței prejudiciului ca și condiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale, instanța de apel a statuat fie că acesta nu a fost dovedit(daunele morale), fie că nu există legătură de cauzalitate între fapta reclamată și prejudiciu(daunele materiale). Aceste statuări ale instanței de apel urmează a fi invalidate de către Înalta Curte în considerarea faptului că au ca premisă constatările instanței de prim control judiciar sub aspectul inexistenței faptei ilicite ca și condiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale. De altfel, apare dificil de argumentat lipsa unei legături de cauzalitate între o faptă inexistentă juridic și prejudiciul comis prin aceasta. Față de aceste considerente, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra existenței faptei ilicite drept condiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale în raport de dispozițiile legale analizate. Totodată, instanța de rejudecare urmează a aprecia în ce măsură prin probele administrate în cauză reclamantul a făcut dovada atât a prejudiciului, cât și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul solicitat, ca și condiții generale ale răspunderii civile delictuale, dar și, eventual, a condițiilor specifice formei de răspundere civilă a cărei incidență o pretinde reclamantul.