ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2647/2024

Ședința publică din data de 17 mai 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalul Maramureș sub nr. x/2019, modificată în data de 18.02.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE prin DIRECȚIA ORDINE PUBLICĂ, INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI MARAMUREȘ și B., a solicitat că prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să dispună anularea dispoziției nr. x/24.10.2018 emisă de directorul Direcției de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Politiei Române, suspendarea executării dispoziției nr. x/24.10.2018 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, anularea actului de respingere a plângerii prealabile nr. x/S3/VG/07.12.2018 privind respingerea plângerii prealabile privind dispoziția nr. x/24.10.2018, anularea raportului cu propunerea de anulare a licenței de funcționare, anularea referatului cu propunerea de anulare a licenței, obligarea pârâților la plata, în solidar, de daune materiale în cuantum de 162.420 RON ulterior, la data de 21.09.2022 câtimea fiind precizată la suma de 407.028 RON, cu dobânda legală penalizatoare de la data depunerii acțiunii și până la plata efectivă a sumei, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin modificarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a renunțat la cererea sa inițială de obligare a pârâților și la plata daunelor morale .

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 67 de la data de 1 februarie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI MARAMUREȘ și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.. A fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, respectiv a inadmisibilității atacării actelor preparatorii și a inadmisibilității suplimentării cererii de chemare în judecată și excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată, modificată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE prin DIRECȚIA DE ORDINE PUBLICĂ și INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI MARAMUREȘ prin SERVICIUL DE ORDINE PUBLICĂ și B., fiind anulată dispoziția directorului Direcției de ordine publică nr. x/24.10.2018, raportul și referatul cu propunerea de anulare a licenței de funcționare nr. 2710/P/17.11.2015 deținute de reclamantă.

Au fost obligați pârâții, în proporție de 50% fiecare, la plata către reclamantă a sumei de 290.112 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 și până la data plății. Totodată, a obligat pârâții, în proporție de 50% fiecare, la plata către reclamantă a sumei de 4.610 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții B., Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș, toate cele trei cereri fiind întemeiate pe motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

1.3.1. Recursul formulat de pârâtul B.

În esență, în motivare, recurentul-pârât a arătat că premisa de la care pornește instanța de fond în respingerea excepției este aceea că, potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 554/2004, funcționarul care a contribuit la emiterea actului administrativ vătămător, poate fi introdus în cauză dacă se solicită repararea prejudiciului de către persoana vătămată. Așadar, funcționarul care a contribuit la emiterea actului administrativ justifică calitate procesuală pasivă doar în acele situații în care se solicită repararea prejudiciului, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Cum finalitatea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală este aceea a reparării prejudiciului, în acele ipoteze în care nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a precizat că, în cauză, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii anterior amintite, acesta nu are calitate procesuală pasivă. Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. calitatea procesuală rezultă dm identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, funcționarul nu este subiect al raportului juridic litigios, de vreme ce nu poate fi obligat să răspundă pentru prejudiciile pretinse de către intimata - reclamantă.

Ulterior, a susținut că nu există raportul de cauzalitate între presupusa faptă ilicită și prejudiciul pretins, nefiind relevat nici măcar un prejudiciu indirect.

Instanța de fond a reținut că, prin raportare la dispozițiile art. 60 din Legii 333/2003, dispoziția de anulare a licenței putea fi emisă abia după data rămânerii definitive a procesului-verbal de contravenție sau a hotărârii judecătorești prin care s-a respins plângerea împotriva procesului-verbal de contravenție. Ca atare, a reținut instanța de fond că atât fapta culpabilă, respectiv emiterea dispoziției de anulare a licenței fără a fi îndeplinite condițiile legale, cât și raportul de cauzalitate între faptă și paguba produsă, respectiv încetarea contractelor pe care reclamanta le-a deținut, sunt întrunite în speță, fiind incidente prevederile art. 1357, art. 1385 C. civ.

Așadar, instanța de fond a afirmat că între, pe de-o parte, fapta constând în emiterea dispoziției de anulare a licenței fără a fi îndeplinite condițiile legale și încetarea contractelor intimatei cu anumiți clienți, exista un raport de cauzalitate, care impune suportarea de către recurent și ceilalți pârâți a prejudiciului cauzat.

Or, această optică a instanței de fond este în vădită disonanță cu prevederile legale aplicabile speței. Dacă s-ar porni de la premisa că dispoziția de anulare a licenței este una nelegală, aceasta nu putea avea drept consecință directă încetarea contractelor de prestări servicii ale intimatei - reclamante.

Articolul 60 alin. (5) și (6) Legea nr. 333/2003 instituie o veritabilă excepție de la regula executorialității imediate a actelor administrative, întrucât prin aceasta le este permis societăților a căror licență a fost anulată sa încheie în continuare contracte de servicii și să angajeze personal până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea dispoziției de anulare a licenței. Chiar mai mult decât atât, obligația de a rezilia contractele de prestări servicii încheiate de titularul licenței anulate, instituite de alin. (5) al art. 60, este suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea actului administrativ de anulare a licenței.

În opinia sa, nu poate fi justificat raportul de cauzalitate dintre, pe de-o parte, emiterea actului administrativ prezumtiv nelegal și pierderea suferită de către intimata-reclamantă, de vreme ce aceasta avea, chiar și după dispoziția de anulare a licenței, posibilitatea de a-și desfășura activitatea în aceleași condiții ca și înainte de emiterea dispoziției nr. x din data de 24.10.2018.

Condiția referitoare la raportul de cauzalitate dintre faptă ilicită și prejudiciu, deși nu este reglementată în mod expres de C. civ. sau legea contenciosului administrativ, rezultă în mod clar din mai multe dispoziții ale noului C. civ., cum sunt art. 1349 alin. (2), art. 1357 alin. (1), art. 1358 -1359, 1372-1373, 1375-1376, 1378-1379 sau chiar art. 1, alin. (1) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ, în care se dispune în esență că obligația de reparare intervine pentru "toate prejudiciile cauzate" sau pentru "prejudiciul cauzat" printr-o faptă ilicită, etc. Astfel, raportul de cauzalitate este o condiție obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu vinovăția, întrucât poate exista raport de cauzalitate, dar să lipsească vinovăția sau poate exista vinovăție, dar să lipsească raportul de cauzalitate.

Așadar, pentru ca un prejudiciu să fie reparabil, acesta se impune a fi direct, adică să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul pretins.

Pentru a justifica existența raportului de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită și prejudiciul suferit, intimata - reclamantă face referire la adresa x din data de 12.02.2019, prin care aceasta arată că nu poate încheia un contract de prestări servicii de pază, având în vedere mențiunile privind anularea licenței de paza regăsite pe site-ul Poliției Române. Totodată, se face trimitere la adresa C. S.R.L. prin care se notifică încetarea contractului din data de 01.12.2018, având în vedere aceleași mențiuni regăsite pe site-ul Poliției Române. Nu în ultimul rând, se face referire la adresa D., care menționează că înțelege să nu mai prelungească contractul din data de 01.01.2018, având în vedere aceleași mențiuni regăsite pe site-ul Poliției Române.

Or, se remarcă că refuzul de încheiere sau prelungire a contractelor, respectiv încetarea acestora se fundamentează pe mențiunile identificate de acești parteneri contractuali, extrem de diligenți, pe site-ul Poliției Române, la secțiunea referitoare la Registrele Naționale, privind anularea licenței intimatei- reclamante.

Însă, anularea licenței nu impacta cu nimic asupra drepturilor intimatei - reclamante de a încheia contracte de prestări servicii și, implicit, de a desfășura activități ce intră în obiectul de activitate al acesteia, iar înscrierea mențiunii privind anularea licenței este prerogativa IGPR, nu a recurentului.

Pe cale de consecință, se poate constata că nu există un raport de cauzalitate, între pe de-o parte, emiterea actului administrativ prezumtiv nelegal și, pe de altă parte, prejudiciul pretins de intimata-reclamantă.

Licența de funcționare anulată ar fi expirat la data de 17.11.2018, iar intimata - reclamantă nu a solicitat obligarea autorității competente la emiterea actului de prelungire a licenței.

Sub aspectul considerentelor ce vizează existența raportului de cauzalitate, a arătat că hotărârea instanței de fond este nemotivată și dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva actului administrativ de anulare a licenței, acesta este un act prin care, în esență, se revocă dreptul de a desfășura activitate specifică de pază și protecție. Acest drept este însă un drept supus periodic reînnoirii/prelungirii, el nu este recunoscut pe o perioadă nelimitată în timp. Dimpotrivă, este o perioadă de 3 ani în care poate fi exercitat acest drept. Așadar, ceea ce s-a revocat, prin dispoziția de anulare a licenței, a fost exercitarea dreptului de a desfășura activitate de protecție și pază pe perioada pe perioada 24.12.2018-17.11.2018.

Anularea actului prin care se "revocă" dreptul de a desfășura activități specifice de pază și protecție nu poate avea ca efect recunoașterea unor drepturi pe care actul inițial (licența) nu le-ar fi putut recunoaște (dreptul de desfășura activitate după data de 17.11.2018), fără a se încalca atât normele de drept material (art. 19 din Legea 333/2003) și efectele actului inițial (licența).

Premisa pe care o afirmă intimata-reclamantă și pe care o valorifică instanța de fond, este aceea că, prin efectul anulării licenței, a fost privată de dreptul de a presta servicii specifice de pază și protecție/de a încheia contracte. Or, un atare raționament încalcă normele de drept material (art. 19 din Legea nr. 333/2003) și limitele drepturilor recunoscute de lege în baza licenței, întrucât ceea ce se afirmă este că inexistența actului de anulare ar fi dus la prelungirea/reînnoirea automata a licenței și, implicit a exercitării drepturilor derivate din această licență.

Intimata - reclamantă nu a solicitat niciodată obligarea autorității competente la emiterea actului administrativ de prelungire/reînnoire a licenței 2710/P/17.11.2015. Astfel, la data de 01.08.2018 s-a solicitat prelungirea/reînnoirea acesteia, iar la data de 24.10.2018 s-a emis dispoziția de anulare a licenței, care urma să expire la data de 17.11.2018.

Legea contenciosului administrativ recunoaște în cadrul contenciosului subiectiv două ipoteze fundamental diferite: cea în care există un act administrativ nelegal sau cea în care există un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri (sau de efectuare a unei operațiuni administrative).

Astfel, în contextul prezentei spețe se pot pune în discuție două eventuale fapte ilicite i) anularea nelegală a dispoziției și ii) refuzul emiterii actului de prelungire/reînnoire. întrebarea care se pune este dacă între fapta de anulare a licenței și prejudiciul reclamant se poate stabili un raport de cauzalitate sau dacă prejudiciul reclamat este consecința unui refuz nejustificat de reînnoirea a licenței.

Intimata - reclamantă s-a limitat să pretindă anularea dispoziției nr. x din data de 24.10.2018 și să afirme că prin efectul acestui act a fost privată de dreptul de a încheia contracte/desfășura activitate. Anularea dispoziției nu poate să cauzeze prejudiciile pretinse de intimată, de vreme ce evenimentele reclamate de intimata, fundament al prejudiciilor (încetarea contractelor sau refuzul prelungirii lor), au avut loc după data la care licența 2710/P/17.11.2015 ar fi expirat. Ceea ce ar fi putut provoca un eventual prejudiciu intimatei ar fi fost existența unui refuz nejustificat de prelungire a licenței, refuz care însă nu a fost constatat și care nu putea fi cenzurat în lipsa unei solicitări exprese a intimatei.

Anularea licenței, în măsura în care aceasta ar fi fost aptă să conducă la imposibilitatea desfășurării activității, în sensul de încheiere a unor contracte de prestări servicii (ceea ce nu este cazul, după cum s-a arătat mai sus), ar fi putut pune în discuție pierderile/prejudiciile suferite de la data anulării, data de 24.10.2018, până la data expirării valabilității acesteia, adică până la 17.11.2018.

Așadar, singura consecință ipotetică ar fi fost aceea a pierderii dreptului de desfășura activitate în această perioadă limitată în timp, nu și pierderea dreptului de a desfășura activitate după data expirării licenței, consecință care se produce în temeiul legii.

Orice evenimente ulterioare acestei perioade de timp nu au legătură directă cu fapta de anulare, întrucât reînnoirea licenței este condiționată de emiterea unui alt act administrativ de reînnoire/prelungire. Consecutiv, aceasta este perioada (24.10.2018 -17.11.2018) la care instanța ar fi putut să se raporteze pentru determinarea unui prejudiciu derivat din emiterea dispoziției de anulare a licenței 27Î0/P/17.11.2015, prin raportare la condiția raportului de cauzalitate. Astfel, în mod eronat reține instanța că aceste relații comerciale erau supuse prelungirii, iar în considerarea anulării licenței de funcționare, reclamanta a fost privată de veniturile pe care altfel le-ar fi putut obține. Privarea reclamantei de veniturile pe care le-ar fi putut obține, în perioada ulterioară datei de 17.11.2018 se produce în temeiul legii (expirarea licenței)sau, prin ipoteză, ca o consecință a refuzului de emitere a actului de prelungire, refuz care nu a fost contestat și nu face obiectul prezentului dosar.

În schimb, se constată că în prezenta cauză prejudiciile sunt reclamate cu privire la o perioadă ulterioară datei la care licența ar fi expirat. Practic la data la care s-au înregistrat refuzurile privind încheierea contractelor/refuzurile de prelungire a duratei contractelor sau denunțarea unuia dintre contracte, intimata - reclamantă ar fi fost oricum privată de dreptul de a desfășura activitate specifică de protecție și pază.

Refuzul de a prelungi licența are consecințe asupra perioadei ulterioare expirării acesteia, adică ulterioare datei de 17.11.2018. Instanța nu a fost învestită cu o cerere de obligare a IPJ sau IGPR la emiterea actului de prelungire a licenței, consecutiv anulării dispoziției de anulare a licenței. Nefiind învestită cu o asemenea cerere, instanța nu se putea raporta la perioada ulterioară datei expirării licenței, întrucât aceste evenimente (refuzul de a prelungi și/sau încheia contracte) nu se află într-un raport direct de cauzalitate cu fapta de emitere a dispoziției de anulare. Pe cale de consecință, devine cert faptul că prejudiciile pretinse nu se află într-o relație cauzală directă cu fapta de emitere a dispoziției de anulare a licenței.

A statua în sens contrar, ar presupune a recunoaște intimatei - reclamante ulterior datei de 17.11.2018, un drept de care nu a beneficiat și nici nu ar fi putut beneficia niciodată (dreptul de a presta activitate specifică de protecție și pază), întrucât nu a solicitat recunoașterea acestuia.

Din analiza probelor de la dosar, rezultă că raportul de cauzalitate nu există între fapta de anulare a licenței și presupusul prejudiciu, ci între înscrierea anulării în registrul public, înscriere care nu ar fi putut fi realizată până la soluționarea prezentului dosar, dat fiind faptul că efectele anulării sunt suspendate pe această perioadă, faptă care însă nu îi este însă imputabilă.

În ceea ce privește caracterul incert al prejudiciului, prin modificarea de acțiune din data de 18.02.2019 intimata și-a precizat câtimea despăgubirilor, respectiv a fost indicată valoarea de 162.420 RON, reprezentând beneficiul nerealizat.

În esență, calculul instanței de fond cu privire la beneficiul nerealizat a fost raportat la cele 48 de luni X 30.220 RON (14.020 +15.000 +1200) X 20%-290.112 RON. Această modalitate de calcul nu este explicitată în hotărâre și nici nu corespunde cu modalitatea de calcul prezentată de intimata-reclamantă, fiind dedusă/determinată de recurent după mai multe încercări de identificare a raționamentului instanței, rezultând o soluție nemotivată.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1349, alin. (2) și art. 1357 C. civ. rezultă că răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu care trebuie reparat. Astfel, răspunderea civilă delictuală are ca primă finalitate repararea prejudiciilor. Din această perspectivă, se poate afirma că prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează în limita prejudiciului injust. Ca atare, prejudiciul trebuie să fie cert, direct și personal.

În speță, instanța de fond a stabilit valoarea beneficiului nerealizat fără a face o aplicare corectă a normelor de drept materiale. Potrivit dispozițiilor 1385 C. civ.: (1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

Așadar, despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea suferită, cât și câștigul pe care cel prejudiciat fi putut să îl realizeze în condiții obișnuite. Totodată, potrivit alin. (4), dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

În speță, prejudiciile au fost pretinse pornindu-se de la premisa că cele trei contracte ar fi rămas în ființă o perioadă de 4 ani (48 de luni) de la data la care ar fi putut fi prelungite/încheiate. Această premisă reținută de instanța de fond nu are nicio justificare de fapt sau de drept.

Conform dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. instanța trebuie să prezinte silogismul judiciar în baza căruia a ajuns la o anumită soluție: motivele de fapt și de drept pentru care s-au admis, respectiv pentru care s-au respins cererile părților.

Obligația instanțelor de a-și motiva în mod corespunzător deciziile reprezintă una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în jurisprudența sa, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a statuat că absența motivării poate impieta asupra dreptului menționat anterior mai ales în situația în care decizia nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanță superioară (Hotărârea X contra Belgiei din 30 martie 1992). Deși obligația tribunalelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat fiecărui argument al părților, judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile, căci numai astfel partea poate exercita calea de atac prevăzută de legislația națională (cauza Hadjianastassiou C/Grece)

Modalitatea de determinare a pierderii suferite este arbitrară, hotărârea nefiind motivată sub acest aspect.

Prin cererea precizatoare din data de 21.09.2022, aparent, aceasta și-a majorat perioada de referință pentru determinarea beneficiului nerealizat, aspect care nu a fost analizat de instanța de judecată și nici nu s-a procedat conform art. 202 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Or, dincolo de faptul că nu s-a consemnat în niciuna din încheierile de ședință ulterioare termenului din data de 21.09.2022 valoarea pretențiilor intimatei, a menționat că oricum această "precizare" constituie o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată. Aceasta întrucât nu se modifică doar valoarea unor sume (rezultate eventual din trecerea timpului), ci se modifică însăși modalitatea de justificare a prejudiciului. Mai precis, pentru contractul cu AMI S.A., perioada de referință pentru determinarea beneficiului nerealizat nu mai este de 12 luni, ci de 48 de luni.

În hotărârea recurată nu se identifică modalitatea concretă în care s-a determinat elementul de referință de 48 de luni, or, sub acest aspect instanța nu motivează hotărârea sub nicio formă.

Or, în mod evident, această manieră de motivare nu respectă exigențele de la art. 425 C. proc. civ., instanța fiind chemată să explice de o manieră clară și inteligibilă care este raționamentul pe baza căruia a fost determinat (i) elementul de referință, respectiv cele 48 de luni și (ii) procentul de profit de 20% din valoarea contractelor. Stabilirea prejudiciului pe baza unor elemente de referință neverificabile și care nu sunt fundamentate pe niciun element obiectiv, este vădit arbitrară.

Cu privire la solidaritatea pasivă din perspectiva obligării pârâților în proporție de 50% fiecare, la plata către reclamantă a sumei de 290.112 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 și până la data plății.

Or, în prezenta cauză sunt 3 pârâți, astfel că fiecare dintre aceștia a fost obligat la suportarea, în proporție de 50%, a prejudiciului cauzat, ceea ce este în vădită contradicție cu premisa stabilită prin același dispozitiv, prin care s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a subsemnatului și IPJ Maramureș, acțiunea fiind admisă față de toți cei trei pârâți.

Prin considerentele hotărârii însă, instanța reține că "în urma calcului efectuat pentru cele 48 de luni a sumelor mai sus descrise, se reține un cuantum al pagubei în valoare de 290.112 RON, pagubă care se va scinda în proporție de 50%, între pârâții având calitatea de autoritate publică si pârâtul funcționar public, fiecare urmând a suporta un cuantum de 50% din pagubă."

Astfel, de facto, instanța revine asupra dispozitivului, în sensul în care stabilește că recurentul - pârât trebuie să suport 50% din prejudiciu, iar ceilalți doi pârâți restul de 50% din prejudiciu.

Conform art. 429 C. proc. civ. prevede că după pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale. Astfel, limitele în care instanța se pronunță și chestiunile tranșate de aceasta sunt trasate de dispozitivul hotărârii (minuta), după care instanța nu poate, sub rezerva dispozițiilor 444 C. proc. civ., să revină asupra soluției. Or, se poate constata că instanța revine practic asupra a ceea ce a dispus inițial, pârâții nemaifiind obligați la suportarea prejudiciului în proporție de 50% fiecare, recurentul urmând a suporta 50%, iar ceilalți doi pârâți restul de 50%. Desigur, este greu de imaginat modalitatea în care fiecare dintre pârâți ar fi putut suporta prejudiciul în proporție de 50%, însă această eroare nu poate fi remediată prin considerente care nu au corespondent în dispozitiv.

Potrivit art. 425 alin. (2) C. proc. civ. dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanți sau împotriva mai multor pârâți, se va arăta ceea ce se cuvine fiecărui reclamant și la ce este obligat fiecare pârât ori, când este cazul, dacă drepturile și obligațiile părților sunt solidare sau indivizibile. Or, în speță, prin minuta pronunțată, instanța se limitează să arate că pârâții sunt obligați la plata a 50% din prejudiciu fiecare, deși există trei pârâți. Aparent, la momentul pronunțării soluției, instanța a avut în vedere existența a doar doi pârâți, de vreme ce în două situații diferite, instanța face referire la procentul de 50% ce se cuvine a fi achitat de fiecare pârât. Din această perspectivă este vădit nelegal, ca ulterior, prin considerentele hotărârii această eroare să fie remediată, întrucât soluția motivată prin considerente pare să fie expresia arbitrariului.

Dincolo de această contradicție, din nou se remarcă împrejurarea că instanța nu motivează în mod convingător obligarea recurentului - pârât la 50% din prejudiciu, iar celelalte două autorități, restul de 50%, în special în condițiile în care acestea sunt emitentele actului administrativ. Astfel, instanța reține doar că culpa este egală, fără niciun fel de argumente care să sprijine această afirmație.

Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă. De asemenea, potrivit art. 1382 C. civ., cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat. Mai mult, între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. In cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.

Logica celor anterior amintite este aceea că în cazurile în care nu se poate determina contribuția fiecărui participant la săvârșirea unei fapte ilicite, răspunderea devine una solidară. Totodată, între cei care răspund în solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea faptei ilicite, potrivit cu intenția sau gravitatea culpei, iar dacă acest fapt nu poate fi determinat, sarcina reparației se suportă în mod egal.

Instanța de fond a stabilit ca recurentul - funcționar public să suporte 50% din prejudiciu, deși nu sunt prezentate motivele pentru care s-a stabilit această contribuție. Această chestiune este un extrem de relevantă pentru că, așa cum se poate observa, există o sumă de acțiuni și persoane implicate în procedura anulării actului licenței, nefiind vorba de un caz tipic în care o singură persoană decide, cu de la sine putere, emiterea actului vătămător.

Astfel, acesta a emis raportul cu propunerea de anulare a licenței de funcționare a societății A. cu nr. x/15.10.2018, însă dispoziția nr. x din data de 24.10.2018 a fost emisă de Directorul DOP, în baza referatul nr. x/24.10.2018, cu propunerea de anulare a licenței nr. x/17.11.2015, întocmit de doi funcționari din cadrul IGPR. Totodată, chiar și raportul întocmit de subsemnatul a trecut printr-un filtru, fiind aprobat de Șeful serviciului de ordine publică și, mai apoi, de către șeful IPJ Maramureș.

Or, dispozițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretat în acord cu dispozițiile art. 1370, art. 1382 și art. 1383 C. civ.. În principiu, acțiunea în anulare, respectiv în obligarea la plata despăgubirilor se formulează în contradictoriu cu autoritatea publică, și prin excepție doar în contradictoriu cu funcționarul public. Ca atare, autoritatea publică este chemată să răspundă pentru actele emise în mod nelegal și pentru prejudiciile provocate de acțiunea funcționarilor săi. Or, în speță, la emiterea acestui act administrativ au fost implicați cel puțin 6 funcționari, inclusiv recurentul-pârât, astfel că determinarea contribuției la prejudiciul cauzat, în procent de 50%, nu este nici motivată și nici conformă cu dispozițiile mai sus citate.

În speța, instanța de fond a reținut, ca principală cauză de nulitate a actului (dispoziției de anulare a licenței), aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 60 alin. (1) din Legea nr. 333/2003.

Prin recursul grațios a susținut recurentul că autoritatea avea posibilitatea de a revoca actul administrativ vătămător, iar această situație reprezenta o veritabilă cauză exoneratoare în sensul 1352 C. civ.. Astfel, dacă actul administrativ atacat, respectiv dispoziția nr. x, este unul nelegal, fiind emis ca urmare a unei fapte ilicite a recurentului (raportul cu propunerea de anulare a licenței de funcționare a societății A. cu nr. x/15.10.2018), în decizia de respingere a plângerii recurentul nu a avut nicio implicare. Așadar, dacă IGPR avea obligația de a revoca dispoziția de anulare, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită pretins a fi săvârșită de subsemnatul și prejudiciul reclamat nu există.

Totodată, prin hotărârea instanței de fond, recurentul a fost obligat și la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data solicitării acesteia, 15.02.2019, până la data achitării sumelor stabilite cu titlu de despăgubire.

Această dispoziție nu a fost motivată, nefiind indicate temeiurile legale în baza cărora recurentul a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare. De altfel, cererea de obligare la plata dobânzii legale penalizatoare a fost formulată prin modificarea de acțiune din data de 18.02.2019. Prin această cerere de modificare s-a arătat că se precizează "câtimea despăgubirilor solicitate, generate de emiterea Dispoziției nr. x/24.10.2018 ca fiind în cuantum de 162.420 RON si a dobânzii legale penalizatoare calculată la debit începând cu data depunerii acțiunii și până la plata efectivă a sumei".

Ca atare, apare ca fiind vădit nelegală obligarea recurentului la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data 15.02.2019, până la data plății integrale, întrucât în această situație intimata s-ar îmbogăți rară justă cauză în detrimentul său. Astfel, scopul răspunderii civile delictuale este repararea prejudiciului, or intimata nu poate reclama o pagubă mai mare, în condițiile în care cât acest beneficiu ar fi fost realizat progresiv, pe o perioadă de 48 de luni.

Având în vedere cele de mai sus, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost acesta formulat.

1.3.2. Recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române

În esență, în motivare, a arătat recurentul - pârât Inspectoratul General al Poliției Române că sentința civilă de la fondul cauzei nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, a arătat faptul că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerente, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", iar, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Prima instanță nu a examinat în mod corect și complet susținerile părților. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Or, față de cele arătate, instanța și-a motivat hotărârea limitându-se la o analiză formală a pretențiilor, fără a preciza, in concreto, motivele pentru care apărările instituției noastre au fost respinse.

Totodată, a criticat hotărârea în ceea ce privește dezlegarea dată fondului cauzei, soluția Curții de Apel Cluj fiind contrară dispozițiilor legale care guvernează litigiul, sens în care este incident și motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A menționat că valorificând dispozițiile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, instanța de fond a dat o interpretare eronată, astfel că dispoziția de anulare a licenței de funcționare nu a fost emisă prematur, iar textul legal are în vedere situația comunicării măsurii dispuse, iar nu situația anulării licenței de funcționare, cum în mod eronat a reținut Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, termenul de 10 zile, prevăzut de art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, se referă la comunicarea măsurii dispuse de I.G.P.R. sau de instanța de judecată, astfel încât să fie realizată publicitatea măsurii de anulare a licenței de funcționare, motiv pentru care instituția noastră nu poate primi interpretarea instanței de fond cu privire la dispozițiile legale enunțate anterior.

Și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 37 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, cu modificările și completările ulterioare, după cum urmează:

"(1) Anularea licenței de funcționare a societății specializate de pază și protecție, în cazurile prevăzute la art. 62 alin. (1) din Lege sau ca urmare a retragerii avizului prealabil al Serviciului Român de Informații, se dispune de către Inspectoratul General al Poliției Române sau, după caz, de către instanța de judecată."

Prin urmare, este lesne de observat că, pentru a dispune măsura anulării licenței de funcționare, instituția noastră nu era ținută de respectarea termenului de 10 zile, care nu are natura unui termen prohibitiv, motiv pentru care solicităm casarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Cluj.

Instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale care se referă la răspunderea civilă delictuală, raportat la dispozițiile art. 37 alin. (6) din H.G. nr. 301/2012.

Cu privire la faptă ilicită și vinovăție, a precizat că nu se face vinovat de o faptă culpabilă, în condițiile în care dispoziția de anulare fusese dispusă cu respectarea prevederilor legale incidente în cauză.

Referitor la prejudiciu, ca element esențial al răspunderii delictuale, a susținut că acesta constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de altă persoană.

Pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită să ia naștere și să poată fi ridicată o pretenție la repararea daunei suferite, se impune ca prejudiciul să fie cert.

Dimpotrivă prejudiciul pretins de reclamantă nu este cert, în condițiile în care, potrivit prevederilor art. art. 37 alin. (6) din H.G. nr. 301/2012:

"Măsura anulării licenței de funcționare poale fi atacată în justiție, potrivit legii, de către societatea sancționată, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești societatea specializată de pază și protecție beneficiază de toate drepturile privind încheierea de contracte de servicii și angajarea de personal".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (6) din Legea nr. 333/2003 "Măsura anulării licenței de funcționare poate fi atacată injustiție, potrivit legii, de către societatea sancționată, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești nu se aplică prevederile alin. (5), referitoare la rezilierea contractelor cu beneficiarii."

Prin urmare, până la soluționarea definitivă a cauzei, reclamanta beneficiază în continuare de drepturile prevăzute de lege, având posibilitatea legală de a încheia sau prelungi contracte, precum și de a-și angaja personal, motiv pentru care apreciem că prejudiciul suferit de reclamantă nu este cert.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește legătura de cauzalitate, contrar celor reținute de Curtea de Apei Cluj, a menționat că nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între emiterea dispoziției directorului Direcției de Ordine Publică nr. x din 24.10.2018 și refuzul de perfectare a relației contractuale manifestat de E., refuzul reînnoirii contractului de către D. și sistarea relației contractuale cu C. S.R.L., întrucât, reclamanta beneficia în continuare a de posibilitatea conferită de lege de a încheia sau prelungi contracte, iar comportamentul părților contractante menționate anterior nu poate fi imputat instituției noastre.

In concluzie, pentru cele expuse mai sus, a solicitat admiterea prezentului recurs, casarea sentinței civile atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

In ceea ce privește probatoriul, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.

1.3.3. Recursul formulat de Inspectoratul Județean de Poliție Maramureș

În esență, în motivare, a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin hotărârea recurată, instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, reținând că dispoziția de anulare a licenței este emisă de comisarul de poliție F., din cadrul I.G.P.R, însă documentația în vederea anulării licenței de funcționare a fost întocmită de pârâtul B., comisar-șef de poliție în cadrul IPJ Maramureș, iar prin cererea de chemare în judecată, modificată, s-a solicitat și anularea actelor premergătoare ale dispoziției de anulare a licenței de funcționare, iar acestea sunt emise de pârâtul IPJ Maramureș. Totodată, Curtea reține că, prin cererea de judecată, modificată, s-a solicitat și anularea actelor premergătoare ale dispoziției de anulare a licenței de funcționare, iar acestea sunt emise de pârâtul IPJ Maramureș.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a IPJ Maramureș, a invocat prev. art. 19 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, art. 58 din Legea nr. 333/2003 și art. 60 alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 333/2003,

În raport de aceste dispoziții legale, Raportul nr. x/15.10.2018 cu propunerea de anulare a licenței de funcționare a societății S.C. A. S.R.L., întocmit de comisar-șef de poliție B., din cadrul I.PJ. Maramureș, se circumscrie categoriei actelor preparatorii, în vederea emiterii unui act administrativ, producător de consecințe juridice, respectiv a unui dispoziții, cum este cea din prezenta cauză, Dispoziția Directorului Direcției de Ordine Publică. 1412990 din24.10.2018. Astfel, acesta nu are caracter de act administrativ, așa cum este acesta definit de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și, ca atare, nu poate fi atacat pe calea contenciosului.

În concluzie, I.PJ. Maramureș - Serviciul de Ordine Publică, prin Raportul nr. x/15.10.2018, A PROPUS anularea licenței de funcționare nr. 2710/P/2015, iar I.G.P.R.- Direcția de Ordine Publică, prin Dispoziția nr. x/24.10.2018, A DISPUS anularea licenței de funcționare nr. 2710/P din 17.11.2015.

I. PJ. Maramureș a înaintat Inspectoratului General al Poliției Române - Direcției de Ordine Publică, documentația privind S.C. A. S.R.L., însă actul care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat, este Referatul nr. x din 24.10.2018 întocmit de către ofițerii din cadrul Direcției de Ordine Publică - Serviciul sisteme de Securitate private, cum, de altfel, se și menționează în cuprinsul Dispoziției. Astfel, instanța de fond în mod greșit a interpretat dispozițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004.

Persoanele care au contribuit la emiterea actului administrativ atacat, respectiv a Dispoziției nr. x/24.10.2018, sunt ofițerii din cadrul Direcției de Ordine Publică - Serviciul sisteme de Securitate private, care au elaborat Referatul nr. x din 24.10.2018 cu propunere de anulare a licenței de funcționare, și nu pârâtul B., din cadrul IPJ Maramureș, care, prin Raportul nr. x/15.10.2018 doar a propus anularea licenței de funcționare a intimatei-reclamante.

Instanța de fond în mod greșit a apreciat că pârâtul IPJ Maramureș a emis în mod nelegal propunerea de anulare a licenței 2710/P/17.11.2015, în condițiile în care la data formulării propunerii, procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x/23.10.2018 nu putea fi contestat încă.

Având în vedere data întocmirii Raportul nr. x cu propunerea de anulare a licenței de funcționare, respectiv 15.10.2018, în mod greșit Curtea a reținut, ca element al răspunderii, faptul că IPJ Maramureș nu a verificat dacă procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției nr. x, încheiat în data de 23.10.2018, a devenit titlu executoriu, respectiv dacă a fost atacat.

Or, așa cum rezultă din probațiunea administrată, procesul-verbal nr. x a fost încheiat la data de 23.10.2018, respectiv după data înaintării documentației la IGPR - Direcția de Ordine Publică (prin adresa din 15.10.2018), ceea ce duce la concluzia că instanța de fond nu a analizat în concret modalitatea în care IPJ Maramureș a propus anularea licenței de funcționare.

În ceea ce privește cererea de anularea a Dispoziției nr. x din 24.10.2018, a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, cu consecința menținerii actului administrativ atacat ca fiind temeinic și legal întocmit.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003 în sensul că pentru a dispune măsura anulării licenței de funcționare, instituția recurentă - pârâtă nu era ținută de respectarea termenului de 10 zile, care nu are natura unui termen prohibitiv, motiv pentru care a solicitat casarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, în mod greșit, Curtea a reținut că pârâtul B., în mod culpabil cunoscând prevederile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, a întocmit raportul nr. x/15.10.2018, cu propunere de anulare a licenței, act premergător, care poate fi anulat potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Cluj în mod eronat a apreciat că reclamanta a dovedit că a suferit o pagubă ca urmare a dispoziției de anulare a licenței, nelegal emise.

Prima instanță a reținut că, atât fapta culpabilă, emiterea dispoziției de anulare a licenței, fără a fi îndeplinite condițiile legale, cât și raportul de cauzalitate între faptă și paguba produsă, respectiv încetarea contractelor pe care reclamanta le-a deținut, sunt întrunite în cauză, fiind incidente prevederile art. 1357, art. 1385 C. civ.

Or, această interpretare a instanței de fond este în discordanță cu prevederile legale aplicabile cauzei. Chiar dacă s-ar porni de la premisa că dispoziția de anulare a licenței este una nelegală, aceasta nu putea avea drept consecință directă încetarea contractelor de prestări servicii ale intimatei-reclamante.

În raport de dispozițiile legale anterior amintite, până la soluționarea definitivă a cauzei, intimata-reclamantă beneficiază, în continuare, de drepturile prevăzute de lege, având posibilitatea legală de a încheia sau prelungi contracte, precum și de a-și angaja personal, iar prejudiciul pretins de intimată, prin cerere, nu exista,

Dispozițiile legale mai sus-menționate instituie o veritabilă excepție de la regula executorialității imediate a actelor administrative, întrucât prin aceasta le este permis societăților a căror licență a fost anulată să încheie în continuare contracte de servicii și să angajeze personal până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea dispoziției de anulare a licenței. Chiar mai mult decât atât, obligația de a rezilia contractele de prestări servicii încheiate de titularul licenței anulate, instituite de alin. (5) al art. 60, este suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea actului administrativ de anulare a licenței.

În aceste condiții, nu poate fi justificat raportul de cauzalitate dintre emiterea actului administrativ prezumtiv nelegal și pierderea suferită de către intimata-reclamantă, de vreme ce aceasta avea, chiar și după dispoziția de anulare a licenței, posibilitatea de a-și desfășura activitatea în aceleași condiții precum cele de dinaintea emiterii dispoziției nr. x din data de 24.10.2018.

Nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între emiterea Dispoziției Directorului Direcției de Ordine Publică nr. x din 24.10.2018 și refuzul de perfectare a relației contractuale manifestat de clienții E., refuzul înnoirii contractului de către D. și sistarea relației contractuale cu C. S.R.L., întrucât, așa cum am precizat, intimata-reclamantă a beneficiat și beneficiază în continuare de posibilitatea conferită de lege de a încheia sau prelungi contracte, iar comportamentul părților contractante, menționate de către reclamantă, nu poate fi imputat instituției noastre.

Refuzul de încheiere sau prelungire a contractelor, respectiv încetarea acestora se fundamentează pe mențiunile identificate de acești parteneri contractuali, pe site-ul Poliției Române, la secțiunea referitoare la Registrele Naționale, privind anularea licenței intimatei-reclamante însă, așa cum am arătat mai sus, anularea licenței nu impacta cu nimic asupra drepturilor intimatei-reclamante de a încheia contracte de prestări servicii și, implicit, de a desfășura activități ce intră în obiectul de activitate al acesteia, iar înscrierea mențiunii privind anularea licenței este prerogativa IGPR, nu a instituției noastre.

Prin urmare, Curtea în mod greșit a reținut că aceste relații comerciale erau supuse prelungirii, iar în considerarea anulării licenței de funcționare, reclamanta a fost privată de veniturile pe care le-ar fi putut obține.

Mai mult decât atât, din adresa din 29.01.2019, prin care Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Ordine Publică i-a adus la cunoștință reclamantei faptul că, prin contestarea dispoziției de anulare și funcționare, pe toată perioada desfășurării procesului civil, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, aceasta își poate desfășura în continuare activitatea.

In concluzie, a solicitat respingerea, ca neîntemeiate, a pretențiilor intimatei-reclamante referitoare la acordarea despăgubirilor.

A precizat faptul că elementele răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite de către intimata-reclamantă.

Conform principiului actori incumbit probatio, reclamanții sunt ținuți a face dovada existenței celor patru condiții ale răspunderii delictuale, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și culpa sau greșeala.

Astfel, în mod greșit Curtea a constatat culpa celor trei pârâți în producerea a pagubei, ca emitenți ai deciziei de anulare a licenței de funcționare și, respectiv a actelor premergătoare cu propunerea de anulare a licenței.

Prejudiciile sunt reclamate cu privire la o perioadă ulterioară datei la care licența ar fi expirat. Practic la data la care s-au înregistrat refuzurile privind încheierea contractelor/refuzurile de prelungire a duratei contractelor sau denunțarea unuia dintre contracte, intimata-reclamată ar fi fost oricum privată de dreptul de a desfășura activitate specifică de protecție și pază.

Refuzul de a prelungi licența are consecințe asupra perioadei ulterioare expirării acesteia, adică ulterioare datei de 17.11.2018. Instanța nu a fost învestită cu o cerere de obligare a IPJ sau IGPR la emiterea actului de prelungire a licenței, consecutiv anulării dispoziției de anulare a licenței. Nefiind învestită cu o asemenea cerere, instanța nu se putea raporta la perioada ulterioară datei expirării licenței, întrucât aceste evenimente (refuzul de a prelungi și/sau încheia contracte) nu se află într-un raport direct de cauzalitate cu fapta de emitere a dispoziției de anulare. Pe cale de consecință, devine cert faptul că prejudiciile pretinse nu se află într-o relație cauzală directă cu fapta de emitere a dispoziției de anulare a licenței.

A statua în sens contrar, ar presupune a recunoaște intimatei-reclamante, ulterior datei de 17.11.2018, un drept de care nu a beneficiat și nici nu ar fi putut beneficia niciodată (dreptul de a presta activitate specifică de protecție și pază), întrucât nu a solicitat recunoașterea acestuia.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța de fond a stabilit valoarea beneficiului nerealizat fără a face o aplicare corectă a normelor de drept materiale de la art. 1385 C. civ.

Așadar, despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea suferită, cât și câștigul pe care cel prejudiciat ar fi putut să îl realizeze în condiții obișnuite. Totodată, dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

In speță, prejudiciile au fost pretinse pornindu-se de la premisa că cele trei contracte ar fi rămas în ființă o perioadă de 4 ani (48 de luni) de la data la care ar fi putut fi prelungite/înc