ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3642/2025

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalul Maramureș sub nr. x/2019, modificată și ulterior precizată, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române prin Direcția de ordine publică, Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș și B., a solicitat anularea Dispoziției nr. x/24.10.2018 emise de directorul Direcției de ordine publică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, de anulare a licenței nr. x/17.11.2015, anularea actului de respingere a plângerii prealabile nr. x/S3/VG/07.12.2018, anularea raportului nr. x/15.10.2018 cu propunerea de anulare a licenței de funcționare, anularea referatului nr. x/24.10.2018 cu propunerea de anulare a licenței, obligarea pârâților la plata, în solidar, de daune materiale în cuantum de 162.420 RON, ulterior, la data de 21.09.2022, câtimea fiind precizată la suma de 407.028 RON, cu dobânda legală penalizatoare de la data depunerii acțiunii și până la plata efectivă a sumei, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 67 din data de 1 februarie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, respectiv a inadmisibilității atacării actelor preparatorii și a inadmisibilității suplimentării cererii de chemare în judecată și excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată. A admis în parte cererea de chemare în judecată, modificată, a anulat Dispoziția directorului Direcției de ordine publică nr. x/24.10.2018, raportul și referatul cu propunerea de anulare a licenței de funcționare nr. 2710/P/17.11.2015. Au fost obligați pârâții, în proporție de 50% fiecare, la plata către reclamantă a sumei de 290.112 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 și până la data plății, precum și, în proporție de 50% fiecare, la plata către reclamantă a sumei de 4.610 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții B., Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș.

Prin Decizia nr. 2.647 din data de 17 mai 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de recurenții-pârâți B., Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș și Inspectoratul General al Poliției Române, prin Direcția de ordine publică, împotriva sentinței civile nr. 6701.02.2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, la data de 17.06.2024, sub nr. dosar x/2019

Prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare s-a reținut, în esență, faptul că prima instanță a analizat în mod parțial conținutul raportului cu propunerea de anulare a licenței nr. x/15.10.2018 emis de pârâți, faptul că din analiza instanței de fond, deși reiese că raportul contestat are la bază procesul-verbal de constatare a contravenției nr. C. nr. x/23.10.2018, care a fost anulat cu titlu definitiv, reies și referiri la sancțiuni anterioare aplicate intimatei - reclamante, iar judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu a procedat la verificări și ale celorlalte procese-verbale de contravenție emise pe numele S.C. A. S.R.L. și reținute la capitolul nereguli constatate și sancționate.

Prin sentința nr. 343 din 02 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, modificată, formulată de reclamantă. A anulat Dispoziția directorului Direcției de ordine publică nr. x/24.10.2018, raportul și referatul cu propunerea de anulare a licenței de funcționare nr. 2710/P/17.11.2015 deținute de reclamantă. A obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 290.000 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 și până la data plății, după cum urmează: 30% în seama pârâtului D. și 70% în sarcina pârâților persoane juridice. A obligat pârâții, în aceleași proporții, la plata către reclamantă a sumei de 4.610 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 343 din 02 octombrie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș, pârâtul B..

Pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a sentinței recurate și respingerea acțiunii intimatei-reclamante ca neîntemeiată, exonerarea pârâților de la plata către intimata-reclamantă a sumei de 290.000 RON, iar în subsidiar, reducerea în mod corespunzător a cuantumului sumei cu cele al căror caracter nu poate fi stabilit cu certitudine.

A arătat că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prima instanță nu a examinat în mod corect și complet susținerile părților, s-a limitat la o analiză formală a pretențiilor, fără a preciza în concret motivele pentru care apărările instituției au fost respinse.

De asemenea, a arătat că soluția Curții de Apel Cluj este contrară dispozițiilor legale care guvernează litigiul, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Dispoziția de anulare a licenței de funcționare nu a fost emisă prematur, iar textul legal are în vedere situația comunicării măsurii dispuse, iar nu situația anulării licenței de funcționare, cum în mod eronat a reținut Curtea de Apel Cluj, termenul de 10 zile prevăzut de art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003 se referă la comunicarea măsurii dispuse de I.G.P.R. sau de instanța de judecată, astfel încât să fie realizată publicitatea măsurii de anulare a licenței de funcționare. A învederat prevederile art. 37 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 301/2012, concluzionând că, pentru a dispune măsura anulării licenței de funcționare, I.G.P.R. nu era ținută de respectarea termenului de 10 zile, care nu are natura unui termen prohibitiv.

Instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale care fac referire la răspunderea civilă delictuală, raportat la dispozițiile art. 37 alin. (6) din H.G. nr. 301/2012. Cu privire la faptă ilicită și vinovăție, I.G.P.R. nu se face vinovată de o faptă culpabilă, în condițiile în care dispoziția de anulare fusese dispusă cu respectarea prevederilor legale incidente în cauză. Referitor la prejudiciu, acesta nu este cert, în raport de prevederile art. 37 alin. (6) din H.G. nr. 301/2012 și art. 60 alin. (6) din Legea nr. 333/2003, până la soluționarea definitivă a cauzei intimata-reclamantă beneficiază în continuare de drepturile prevăzute de lege, având posibilitatea legală de a încheia sau prelungi contracte, precum și de a-și angaja personal.

Contrar celor reținute de Curtea de Apel Cluj, a precizat faptul că nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între emiterea dispoziției și refuzul de perfectare a relației contractuale manifestat de E., refuzul reînnoirii contractului de către F. și sistarea relației contractuale cu G. S.R.L., întrucât intimata-reclamantă a beneficiat în continuare de posibilitatea conferită de lege de a încheia sau prelungi contracte, iar comportamentul părților contractante menționate anterior nu poate fi imputat instituției recurente.

Astfel, nu se poate reține o legătură de cauzalitate între nerealizarea veniturilor care nu au mai fost contractate din cauza lipsei unui răspuns pozitiv din partea partenerilor contractuali. Certitudinea unui prejudiciu și existența legăturii de cauzalitate nu pot fi fundamentate pe o poziție subiectivă a unor terțe persoane, a unei manifestări de voință arbitrare, echivoce a acestora.

A mai invocat caracterul vădit eronat al considerentelor referitoare la valoarea probatorie a înscrisurilor, dovada prejudiciului s-a realizat în baza unor înscrisuri constituite în mod vădit pro causa, care nu pot fi avute în vedere la stabilirea și dovedirea pretinsului prejudiciu solicitat de către intimata-reclamantă.

Pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, în principal admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, în subsidiar respingerea acțiunii privind anularea Dispoziției nr. x din 24.10.2018 ca nefondată, în terțiar casarea în parte a hotărârii, respingerea cererii de acordare a daunelor materiale.

A arătat că prima instanță în mod greșit a interpretat dispozițiile din decizia de casare și a omis să se pronunțe cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, respectiv a inadmisibilității atacării actelor preparatorii și a inadmisibilității suplimentării cererii de chemare în judecată și excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată din 18.02.2019, invocate în primul ciclu procesual.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a I.P.J. Maramureș, a arătat faptul că anularea licenței de funcționare s-a dispus de către Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de ordine publică, prevederile legale incidente în cauză în susținerea excepției sunt art. 19 alin. (2), art. 58, art. 60 alin. (1) lit. a), alin. (2) și (4) din Legea nr. 333/2003, în raport cu care Raportul nr. x/15.10.2018 cu propunerea de anulare a licenței, întocmit de comisar-șef de poliție B., din cadrul I.PJ. Maramureș, se circumscrie unui act preparatoriu, în vederea emiterii unui act administrativ, producător de consecințe juridice, neavând caracter de acte administrative, așa cum sunt ele definite de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

În concluzie, I.PJ. Maramureș - Serviciul de ordine publică, prin Raportul nr. x/15.10.2018, a propus anularea licenței de funcționare nr. 2710/P/2015, iar I.G.P.R.- Direcția de ordine publică, prin Dispoziția nr. x/24.10.2018, a dispus anularea licenței de funcționare nr. 2710/P din 17.11.2015. Într-adevăr, I.P.J. Maramureș a înaintat Inspectoratului General al Poliției Române - Direcției de ordine publică documentația privind S.C. A. S.R.L., însă actul care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat este Referatul nr. x din 24.10.2018 întocmit de către ofițerii din cadrul Direcției de ordine publică - Serviciul Sisteme de Securitate Private.

În continuare, a redat dispozițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004 și a precizat că persoanele care au contribuit la emiterea actului administrativ atacat, respectiv a Dispoziției nr. x/24.10.2018, sunt ofițerii din cadrul Direcției de ordine publică - Serviciul Sisteme de Securitate Private, care au elaborat Referatul nr. x din 24.10.2018 cu propunere de anulare a licenței de funcționare, și nu pârâtul B., din cadrul I.PJ. Maramureș, care, prin Raportul nr. x/15.10.2018, doar a propus anularea licenței de funcționare.

A făcut referire și la sentința civilă nr. 339 din 07.03.2019, pronunțată de către Tribunalul Maramureș, prin care s-a admis excepția de necompetență materială, în mod corect reținându-se în considerente faptul că actul administrativ atacat a fost emis de către o autoritate publică centrală, I.G.P.R., până și pârâtul I.G.P.R., prin întâmpinarea depusă, invocând excepția necompetenței materiale, a invocat faptul că anularea licenței de funcționare a fost dispusă de către IGPR - Direcția de ordine publică, autoritate publică centrală a poliției.

În ceea ce privește cererea de anulare a Dispoziției nr. x din 24.10.2018, a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., în mod eronat fiind interpretat art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003. Contrar interpretării instanței de fond, dispoziția de anulare a licenței de funcționare nu a fost emisă prematur, termenul de 10 zile, prevăzut de art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, se referă la comunicarea măsurii dispuse de I.G.P.R. sau de instanța de judecată, astfel încât să fie realizată publicitatea măsurii de anulare a licenței de funcționare. A învederat prevederile art. 37 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 301/2012, concluzionând că, pentru a dispune măsura anulării licenței de funcționare, I.P.J. Maramureș nu era ținută de respectarea termenului de 10 zile, care nu are natura unui termen prohibitiv, în mod greșit s-a apreciat că pârâtul B., în mod culpabil, cunoscând prevederile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, a întocmit raportul nr. x/15.10.2018, act premergător care poate fi anulat potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, a arătat că în mod eronat s-a apreciat că reclamanta a dovedit paguba suferită. Chiar dacă s-ar porni de la premisa că dispoziția de anulare a licenței este una nelegală, aceasta nu putea avea drept consecință directă încetarea contractelor de prestări servicii ale intimatei-reclamante.

Redând dispozițiile art. 60 alin. (5) și (6) din Legea nr. 333/2003 și art. 37 alin. (6) din H.G. nr. 301/2012, a arătat că, până la soluționarea definitivă a cauzei, intimata-reclamantă beneficiază, în continuare, de drepturile prevăzute de lege, având posibilitatea legală de a încheia sau prelungi contracte, precum și de a-și angaja personal, iar prejudiciul pretins nu există. Prin urmare, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept materiale precizate anterior.

De asemenea, dispozițiile legale mai sus-menționate instituie o veritabilă excepție de la regula executorialității imediate a actelor administrative, întrucât prin aceasta le este permis societăților a căror licență a fost anulată să încheie în continuare contracte de servicii și să angajeze personal până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea dispoziției de anulare. Obligația de a rezilia contractele de prestări servicii încheiate de titularul licenței anulate, instituită de alin. (5) al art. 60, este suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea actului administrativ de anulare a licenței.

În aceste condiții, nu poate fi justificat raportul de cauzalitate dintre emiterea actului administrativ, prezumtiv nelegal, și pierderea suferită de către intimata-reclamantă, inclusiv Curtea de Apel Cluj a reținut în considerente faptul că textele legale prevăd o "normă de protecție" pentru persoanele juridice a căror licență de funcționare este anulată, în situația în care au atacat în contencios administrativ măsura dispusă.

În mod greșit prima instanță a apreciat că prin înscrisurile depuse la dosar s-a dovedit imposibilitatea pentru reclamantă de continuare a activității profesionale specifice, nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între emiterea dispoziției și refuzul de perfectare a relației contractuale manifestat de clienții E., refuzul înnoirii contractului de către F. și sistarea relației contractuale cu G. S.R.L., întrucât reclamanta a beneficiat și beneficiază în continuare de posibilitatea conferită de lege de a încheia sau prelungi contracte, iar comportamentul părților contractante, menționat de către reclamantă, nu poate fi imputat instituției recurente.

A mai solicitat instanței de recurs să constate faptul că înscrisurile depuse în probațiune (adresa x din 12.02.2019, adresa G. S.R.L., contractul încheiat cu H.), prin care reclamanta încearcă să dovedească prejudiciul, sunt întocmite pro causa, urmărindu-se inducerea în eroare a instanței.

În acest sens, a învederat că primul termen de judecată era fixat pentru data de 20.02.2019, iar până la acest prim termen, având în vedere că reclamanta a solicitat, prin cererea introductivă de instanță, obligarea pârâților la plata prejudiciului, trebuia modificată cererea de chemare în judecată, prin arătarea motivelor pe care se fundamentează prezumtivul prejudiciu. Cererea de modificare a acțiunii a fost depusă la data de 18.02.2019, cu două zile înainte de primul termen de judecată. Adresele emise de E. și de la G. S.R.L. au aceeași dată, respectiv 12.02.2019 și sunt redactate după același "tipar", respectiv aranjarea în pagină, fontul utilizat, formulările etc.

G. S.R.L. avea, conform înscrisului depus la ultimul termen de judecată, în anul 2018, o cifră de afaceri de 191.976 RON și o pierdere de 17.433 RON. Valoarea anuală a contractului încheiat de reclamantă cu acest terț este de 168.240 RON. Sintetizând, un terț cu venituri totale de 191.976 RON, care se află în pierdere, își asumă o cheltuială de 168.240 RON, în condițiile în care cheltuielile acestui terț, pe anul 2018, erau deja de 209.410 RON (datele financiar-fiscale aparțin societății G., fapt atestat de codul de identificare fiscală menționat pe înscris). Prin adresa emisă de G. S.R.L. s-a notificat încetarea contractului, fără ca în contract să existe o clauză de denunțare. Totodată, societatea reclamată a stat în pasivitate și s-a "resemnat" cu pierderea contractului, fără a încerca cel puțin să arate că nu există nicio cauză valabilă de încetare a contractului, ceea ce demonstrează o dată în plus că aceste înscrisuri au fost întocmite pro causa, scopul nefiind altul decât acela de a "inventa" un prejudiciu.

Situația este similară și pentru adresa nr. x/12.02.2019, emisă de E.. Pe lângă faptul că reclamanta nu a reacționat în niciun fel la această adresă, a subliniat că nu există nicio corespondență anterioară referitoare la cerere/ofertă. Astfel, în această situație, prima instanță în mod eronat a reținut că reclamanta a dovedit existența unui contract cu E. în valoare de 15.000 lunar, rezultând o pierdere de 180.000 RON pentru o durată minimă de 1 an.

A apreciat, cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., că instanța de fond, la aprecierea cuantumului despăgubirilor, a precizat că profitul societății intimate este de 20%, fără a arăta în concret care sunt motivele pe care se întemeiază această concluzie.

De asemenea, în cuprinsul considerentelor, instanța de fond a reținut motive contradictorii în soluționarea cauzei, respectiv a arătat că prevederile legale art. 60 alin. (5) și (6) din Legea nr. 333/2003 și art. 37 alin. (6) din H.G. nr. 301/2012 oferă o protecție reclamantei în continuarea activității însă, după această susținere, în contradicție cu cele arătate, instanța de fond a precizat că se impune acordarea despăgubirilor; anularea licenței nu impacta cu nimic asupra drepturilor reclamantei de a încheia contracte de prestări servicii și, implicit, de a desfășura activități ce intră în obiectul de activitate al acesteia, prin urmare, în mod greșit s-a reținut că aceste relații comerciale erau supuse prelungirii, iar în considerarea anulării licenței de funcționare, reclamanta a fost privată de veniturile pe care le-ar fi putut obține.

A mai solicitat instanței să constate faptul că elementele răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite de către reclamantă, respectiv nu s-a dovedit săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâți și existența unui prejudiciu suferit de reclamantă. Raportul de cauzalitate este o condiție obiectivă a răspunderii civile, după cum rezultă în mod clar din art. 1 alin. (1), art. 8 sau 16 din Legea contenciosului administrativ sau din dispozițiile C. civ., cum sunt art. 1349 alin. (2), art. 1357 alin, 1, art. 1358 -1359, 1372-1373, 1375-1376, 1378-1379. Așadar, pentru ca un prejudiciu să fie reparabil, acesta se impune a fi direct, adică să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul pretins.

Prin actul administrativ de anulare a licenței se revocă dreptul de a desfășura activitate specifică de pază și protecție. Acest drept este supus periodic reînnoirii/prelungirii, nefiind recunoscut pe o perioadă nelimitată în timp. Anularea actului prin care se "revocă" dreptul de a desfășura activități specifice de pază si protecție nu poate avea ca efect recunoașterea unor drepturi pe care actul inițial (licența) nu le-ar fi putut recunoaște, fără a se încălca atât normele de drept material (art. 19 din Legea nr. 333/2003), cât și efectele actului inițial (licența).

Prejudiciile sunt reclamate cu privire la o perioadă ulterioară datei la care licența ar fi expirat. Instanța nu a fost învestită cu o cerere de obligare a IPJ Maramureș sau IGPR la emiterea actului de prelungire a licenței, consecutiv anulării dispoziției de anulare a licenței. Nefiind învestită cu o asemenea cerere, instanța nu se poate raporta la perioada ulterioară datei expirării licenței, întrucât aceste evenimente (refuzul de a prelungi și/sau încheia contracte) nu se află într-un raport direct de cauzalitate cu fapta de emitere a dispoziției de anulare.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța de fond a stabilit valoarea beneficiului nerealizat fără a face o aplicare corectă a normelor de drept material. În speță, prejudiciile au fost pretinse pornindu-se de la premisa că cele trei contracte ar fi rămas în ființă o perioadă de 4 ani (48 de luni) de la data la care ar fi putut fi prelungite/încheiate. Or, această premisă nu are nicio justificare de fapt sau de drept.

A mai arătat că, înaintea formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta a formulat o plângere prealabilă, soluționată de către I.G.P.R., fără ca I.P.J. Maramureș să fie implicată în luarea deciziei, astfel că nu poate fi ignorată împrejurarea că I.G.P.R. a avut posibilitatea de a revoca actul. Chestiunea este relevantă inclusiv din perspectiva raportului de cauzalitate. Această chestiune reprezintă o veritabilă cauză exoneratoare în sensul art. 1352 C. civ., în ceea ce privește pe I.P.J. Maramureș, întrucât prejudiciile pretinse de reclamantă sunt aferente unor acte și/sau fapte ulterioare datei de 07.12.2018 (data soluționării plângerii prealabile). Așadar, dacă I.G.P.R. avea obligația de a revoca dispoziția de anulare, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită pretins a fi săvârșită de I.P.J. Maramureș și prejudiciul reclamat nu există.

În ceea ce privește obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data solicitării acesteia, 15.02.2019, și până la data achitării sumelor stabilite cu titlu de despăgubire, a precizat, în primul rând, că nu s-au arătat temeiurile legale în baza cărora I.P.J. Maramureș a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare. De altfel, cererea de obligare la plata dobânzii legale penalizatoare a fost formulată prin modificarea de acțiune din data de 18.02.2019, pentru prima dată s-au adus în discuție dobânzile penalizatoare la data de l8.02.2019, însă în niciun moment reclamanta nu a motivat această cerere în fapt și în drept.

A apreciat că obligarea I.P.J. Maramureș la plata dobânzii penalizatoare, de la data de 15.02.2019, este nelegală, deoarece scopul dispozițiilor art. 1535 din C. civ. este acela de a despăgubi partea pentru executarea cu întârziere a obligațiilor. Reclamanta a susținut că a suferit un prejudiciu derivat din pierderea veniturilor aferente unor contracte, aceste contracte sunt, însă, cu executare succesivă, astfel că venitul care ar fi putut fi teoretic obținut s-ar fi realizat progresiv, pe o perioadă de 48 luni (avută în vedere ca element de referință pentru determinarea prejudiciului). Așadar, sumele pretinse nu ar fi fost obținute integral la data de 15.02.2019, ci progresiv, până la împlinirea unui termen de 48 de luni.

Pârâtul B., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea încheierii și a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în subsidiar rejudecarea cauzei, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În esență, a arătat că, prin sentința civilă nr. 67/2023, pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive raportat la dispozițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, care justifică existența calității procesuale pasive a persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea, adoptarea sau încheierea actului. Prin cererea de recurs a criticat această soluție, susținând că nu este subiect al raportului juridic litigios, de vreme ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Prin decizia civilă nr. 2647/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de recurs nu s-a pronunțat în mod expres pe criticile sale, referitoare la lipsa calității procesuale pasive, însă a casat în tot hotărârea instanței de fond, apreciind că hotărârea este necorespunzător motivată. În rejudecare, la termenul din data de 11.09.2024, a fost pusă în discuție problema limitelor casării, respectiv a limitelor în care trebuie desfășurată judecată în fond, după casare, instanța reținând faptul că excepția lipsei calității procesuale pasive este o chestiune de fond care nu are legătură cu calitatea procesuală.

Contrar considerentelor instanței, instanța era chemată să se pronunțe, în rejudecare, inclusiv asupra excepției lipsei calității procesuale pasive. Împrejurarea că instanța de recurs a casat hotărârea instanței de fond pentru motive care justificau/priveau soluția de anulare a actelor administrative nu poate reprezenta un argument în a reține că instanța a respins implicit critica de nelegalitate ce viza excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care argumentul său a fost acela că, în acele ipoteze în care nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (prejudiciul nu este cert, nu există raport de cauzalitate între prejudiciu și faptă, etc), pârâtul chemat să repare prejudiciul nu are calitate procesuală pasivă. Pe cale de consecință, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., prin raportare la art. 501 alin. (3) din același cod.

Un alt motiv de nelegalitate al hotărârii instanței de fond a vizat inexistența raportului de cauzalitate între presupusa faptă ilicită și prejudiciul pretins/caracterul indirect al prejudiciului. Anularea licenței nu determină imposibilitatea prestării serviciilor specifice de pază și protecție, în condițiile în care la data formulării propunerii, respectiv emiterii dispoziției de anulare, procesul-verbal de constatare nr. x/23.10.2018 putea fi contestat încă, și, dacă s-ar porni de la premisa că dispoziția de anulare a licenței este una nelegală, aceasta nu putea avea drept consecință directă încetarea contractelor de prestări servicii.

După redarea dispozițiilor art. 60 alin. (5) și (6) din Legea nr. 333/2003, precum și pe cele ale art. 37 alin. (6) din H.G. nr. 301/2012 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, recurentul-pârât a susținut că aceste norme instituie o veritabilă excepție de la regula executorialității imediate a actelor administrative, obligația de a rezilia contractele de prestări servicii încheiate de titularul licenței anulate, instituită de alin. (5) al art. 60, este suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect anularea actului administrativ de anulare a licenței. În atare condiții, nu poate fi justificat raportul de cauzalitate dintre, pe de-o parte, emiterea actului administrativ prezumtiv nelegal, și pierderea suferită de către intimată, de vreme ce aceasta avea posibilitatea de a-și desfășura activitatea în aceleași condiții precum cele de dinaintea emiterii dispoziției.

A mai arătat că raportul de cauzalitate este o condiție obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu vinovăția, întrucât poate exista raport de cauzalitate, dar să lipsească vinovăția, sau poate exista vinovăție, dar să lipsească raportul de cauzalitate.

În ceea ce privește situația de fapt, recurentul-pârât a menționat că refuzul de încheiere sau prelungire a contractelor, respectiv încetarea acestora s-a fundamentat pe mențiunile identificate de acești parteneri contractuali, extrem de diligenți, pe site-ul Poliției Române, la secțiunea referitoare la Registrele Naționale, privind anularea licenței, însă refuzul de încheiere a contractelor, respectiv de prelungire a acestora, este consecința erorii în care s-au aflat terții contractanți și consecința pasivității intimatei, care nu a întreprins niciun fel de demersuri pentru a lămuri împrejurarea că dreptul acesteia de presta în continuare servicii specifice de pază nu este înlăturat prin măsura anulării. Prin raportare la dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, ceea ce prezintă relevanță este existența sau inexistența dreptului de a desfășura în continuare activitate profesională, iar nu percepția pe care o terță parte o are cu privire la existența acestui drept.

Sub cel de-al doilea aspect, a arătat că licența de funcționare anulată ar fi expirat la data de 17.11.2018, iar intimata nu a solicitat obligarea autorității competente la emiterea actului de prelungire a licenței. Prin actul administrativ de anulare a licenței s-a revocat dreptul de a desfășura activitate specifică de pază și protecție. Acest drept este supus periodic reînnoirii/prelungirii, nefiind recunoscut pe o perioadă nelimitată de timp. Anularea actului prin care se "revocă" dreptul de a desfășura activități specifice de pază și protecție nu poate avea ca efect recunoașterea unor drepturi pe care actul inițial (licența) nu le-ar fi putut recunoaște (dreptul de a desfășura activitate după data de 17.11.2018), fără a se încălca atât normele de drept material (art. 19 din Legea 333/2003), cât și efectele actului inițial (licența). Ceea ce ar fi putut provoca un eventual prejudiciu intimatei ar fi fost existența unui refuz nejustificat de prelungire a licenței, refuz care însă nu a fost constatat și care nu putea fi cenzurat în lipsa unei solicitări exprese a intimatei.

Anularea licenței, în măsura în care aceasta ar fi fost aptă să conducă la imposibilitatea desfășurării activității, în sensul de încheiere a unor contracte de prestări servicii (ceea ce nu este cazul), ar fi putut pune în discuție pierderile/prejudiciile suferite de la data anulării, data de 24.10.2018, până la data expirării valabilității acesteia, adică 17.11.2018. Orice evenimente ulterioare acestei perioade de timp nu au legătură directă cu fapta de anulare, întrucât reînnoirea licenței este condiționată de emiterea unui alt act administrativ de reînnoire/prelungire. Instanța nu a fost învestită cu o cerere de obligare a IPJ Maramureș sau IGPR la emiterea actului de prelungire a licenței, consecutiv anulării dispoziției de anulare a licenței, astfel că nu se putea raporta la perioada ulterioară datei expirării licenței, întrucât aceste evenimente (refuzul de a prelungi și/sau încheia contracte) nu se află într-un raport direct de cauzalitate cu fapta de emitere a dispoziției de anulare.

Sub un al treilea aspect, recurentul-pârât a făcut referire la existența unei hotărâri în materie penală, prin care s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că acesta nu putea provoca, prin emiterea raportului, un prejudiciu intimatei A.. Intimata a formulat o plângere penală împotriva funcționarului B., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals și uz de fals, organele de urmărire penală au clasat cauza, reținând că fapta nu există, iar prin sentința penală nr. 4084/2023, pronunțată în dosar x/2023, instanța a respins plângerea împotriva ordonanței de clasare. Cu autoritate de lucru judecat s-a reținut împrejurarea că propunerea recurentului-pârât B. nr. 62681/15.10.2018 nu era aptă să conducă la producerea unui prejudiciu în sarcina intimatei. Din această perspectivă, recurentul-pârât a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5), prin raportare la dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Un alt motiv de nelegalitate, a mai arătat recurentul-pârât, a vizat caracterul incert al prejudiciului. În acest sens, a arătat, prin cererea introductivă, intimata s-a limitat să arate că valoarea pretențiilor va fi ulterior precizată, ulterior, prin modificarea de acțiune din data de 18.02.2019, a fost indicată valoarea de 162.420 RON, beneficiul nerealizat constând în refuzul E. de a încheia un contract cu o valoarea de 15.000 RON/lună, rezultând o pierdere de o 180.000 pe o durată minimă de un an, refuzul prelungirii duratei contractuale de către F., pentru un contract de 1200 RON/an, denunțarea de către G. S.R.L. a contractului din data 01.12.2018, în valoare de 14.020 RON/lună (valoare pierdută/beneficiul nerealizat în sumă de 630.900 RON=45 de luni X 14.020 RON); la aceste valori totale a aplicat un procent de 20%, reprezentând profitul practicat, rezultând o valoare de 162.420 RON; ulterior, la data de 21.09.2022, pe baza unei modalități de calcul neclare, prin raportare la aceleași contracte, s-a determinat o valoare a beneficiului nerealizat de 407.028 RON; aparent, nu și-a mai limitat perioada de referință pentru calculul beneficiului nerealizat, rezultat din refuzul încheierii contractului de către E. la un an de zile, ci a majorat această perioadă de referință, de la un an, la 42 de luni, respectiv 48 de luni.

În esență, calculul instanței de fond cu privire la beneficiul nerealizat a fost următorul: 42 de luni x 29.120 RON (14.020 +15.000 +100) x 20%=299.165 RON. Or, la un calcul sumar, se poate constata că valoarea, dacă ar fi să fie valorificat raționamentul instanței de fond, este de 244.608 RON, nicidecum 299.165 RON. Ca atare, hotărârea sub acest aspect este nemotivată și contradictorie, de vreme ce prin dispozitiv suma stabilită este de 290.000 RON.

Recurentul-pârât a invocat stabilirea arbitrară a perioadei de referință pentru determinarea prejudiciului, stabilirea valorii beneficiului nerealizat fără a se face o aplicare corectă a normelor de drept materiale, respectiv dispozițiile art. 1385 din C. civ.. Prejudiciile au fost pretinse pornindu-se de la premisa că cele trei contracte ar fi rămas în ființă o perioadă de 42 de luni de la data la care ar fi putut fi prelungite/încheiate, premisă care nu are nicio justificare de fapt sau de drept, modalitatea de determinare a pierderii suferite este arbitrară, hotărârea nefiind motivată sub acest aspect.

În ceea ce privește refuzul încheierii contractului de către E., a subliniat că, prin cererea precizatoare din data de 21.09.2022, s-a majorat perioada de referință pentru determinarea beneficiului nerealizat, aspect care nu a fost analizat de instanța de judecată și nici nu s-a procedat conform art. 202 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei reprezentantul său convențional a adus în discuție această chestiune, instanța stabilind că urmează să se pronunțe asupra acestuia prin hotărâre, cu toate acestea, instanța nu a făcut nicio analiză cu privire la acest aspect, omițând să clarifice care sunt totuși limitele învestirii în ceea ce privește pretențiile formulate.

Chiar dacă s-ar porni de la premisa că nu este o veritabilă modificare de cerere, ci o simplă precizare, în hotărârea recurată nu se identifică modalitatea concretă în care s-a determinat acest element de referință de 42 de luni, de vreme ce s-a reținut pierderea șansei de a încheia un contract care se prezumă că ar fi adus beneficii părții, trebuie să existe un argument pentru care s-a reținut o perioadă de referință de 42 luni pentru determinarea venitului nerealizat.

Instanța de fond s-a limitat să constate existența faptei ilicite, fără a analiza și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, cum ar fi raportul de cauzalitate și existența prejudiciului, fiind incidente cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ.

În continuare, recurentul-pârât B. a criticat sentința recurată din perspectiva determinării arbitrare a prejudiciului, prin raportare la procentul de 20% reprezentând profitul intimatei. Valoarea prejudiciului suferit de către intimata de rd. 1 a fost determinată după formula valoare lunară contract X 42 de luni X 20%, unde 20% reprezintă valoarea profitului obținut de către intimată într-un an de zile. Afirmarea unui prejudiciu nu echivalează cu dovada acestuia, prezumtivul prejudiciu nu constă în valoarea lunară a contractului, ci în sumele care, după scăderea cheltuielilor, i-ar fi revenit reclamantei. Or, valoarea acestor sume nu poate să fie determinată prin raportare la simplele afirmații ale reclamantei, în condițiile în care reclamanta nu a administrat nicio probă din care să rezulte marja sa de profit (declarații, balanțe, bilanțuri, expertiză). În mod evident, această manieră de motivare nu respectă exigențele de la art. 425 C. proc. civ., instanța fiind chemată să explice de o manieră clară și inteligibilă care este raționamentul pe baza căruia au fost determinate elementul de referință, respectiv cele 42 de luni, și procentul de profit de 20% din valoarea contractelor.

Recurentul-pârât a mai menționat și alte aspecte referitoare la raportul de cauzalitate și caracterul (in)cert al prejudiciului, a considerat că înscrisurile avute în vedere privind contractele sunt încheiate pro causa și aveau ca principal scop inducerea în eroare a instanței, o analiză completă a stării de fapt ar fi demonstrat în mod indubitabil că aceste înscrisuri și prejudiciul aferent au fost preconstituite. Astfel, nu numai că instanța de fond nu a explicat raționamentul pe baza căruia a determinat un element de referință de 42 de luni, pentru determinarea prejudiciului, dar nu a răspuns nici argumentelor referitoare la imposibilitatea obiectivă a unei societăți (G. Srl), cu venituri totale anuale de 191.976 RON, care se află pe pierdere, de a-și asumă o cheltuială de 168.240 RON, în condițiile în care cheltuielile acestui terț, pentru anul 2018, erau deja de 209.410 RON.

Referitor la solidaritatea pasivă, recurentul-pârât B. a arătat că instanța nu a motivat în mod convingător cauza pentru care a stabilit ca pârâtul B. să suporte 30% din prejudiciu, iar celelalte două autorități restul de 70%, în condițiile în care nu el a emis actul administrativ a cărei nelegalitate a fost reținută. Or, a emis raportul cu propunerea de anulare a licenței de funcționare a societății A. cu nr. 62681/15.10.2018, însă Dispoziția nr. x din data de 24.10.2018 a fost emisă de Directorul Direcției de ordine publică, în baza referatului nr. x/24.10.2018, întocmit de doi funcționari din cadrul IGPR. Totodată, chiar și raportul întocmit de el a trecut printr-un filtru, fiind aprobat de Șeful serviciului de ordine publică și, mai apoi, de către șeful IPJ Maramureș.

Dispozițiile art. 16 din Legea contenciosului administrativ trebuie interpretate în acord cu dispozițiile art. 1370, 1382 și 1383 C. civ.. Autoritatea publică este chemată să răspundă pentru actele emise în mod nelegal și pentru prejudiciile provocate de acțiunea funcționarilor săi. Or, în speță, la emiterea acestui act administrativ au fost implicați cel puțin 6 funcționari, astfel că determinarea contribuției la prejudiciul cauzat, în procent de 30%, nu este conformă cu dispozițiile anterior citate, s-ar fi impus ca la stabilirea prejudiciului să fie avut în vedere acest aspect, neputând fi obligat la mai mult pe 1/6 din acest prejudiciu.

De asemenea, a arătat că, prealabil formulării cererii de chemare în judecată, intimata a formulat plângere prealabilă, soluționată de IGPR, fără ca recurentul-pârât B. să fie implicat în luarea deciziei. Astfel, chiar dacă la emiterea actului s-ar putea lua în considerare contribuția sa, nu poate fi ignorată împrejurarea că IGPR a avut posibilitatea de a revoca actul, ceea ce nu s-a întâmplat. Prin urmare, în ceea ce îl privește, determinarea contribuției sale s-a realizat în mod nemotivat și, în orice caz, cu nerespectarea prevederilor legale. Chestiunea este relevantă inclusiv din perspectiva raportului de cauzalitate.

A mai arătat că prin hotărârea instanței de fond a fost obligat și la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data solicitării acesteia (15.02.2019) până la data achitării sumelor stabilite cu titlu de despăgubire. Instanța de fond nu a motivat care sunt temeiurile legale în baza cărora a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare, nu a făcut trimitere la nicio dispoziție legală în baza căreia a stabilit această obligație de plată și nici nu a explicitat care sunt motivele de fapt pentru care s-a dispus plata acestei dobânzi de la data de 15.02.2019, când nu era formulată încă cererea modificatoare.

A mai arătat că scopul dispozițiilor art. 1535 C. civ. este acela de a despăgubi partea pentru executarea cu întârziere a obligațiilor. S-a afirmat că intimata a suferit un prejudiciu derivat din pierderea veniturilor aferente unor contracte, aceste contracte sunt, însă, cu executare succesivă, astfel că venitul care ar fi putut fi teoretic obținut s-ar fi realizat progresiv, pe o perioadă de 48 luni (perioada avută în vedere ca element de referință pentru determinarea prejudiciului). Așadar, sumele pretinse cu titlu de prejudiciu nu ar fi fost obținute, în integralitate, la data de 15.02.2019, ci progresiv, până la împlinirea unui termen de 48 de luni. Mai mult decât atât, textul de la art. 1535 C. civ. face referire la ipoteza neplății unei sume la "scadență", or, în prezent, cel puțin până la rămânerea definitivă a hotărârii primei instanțe, creanța nu este una certă, ca atare în mod evident nu poate fi "ajunsă la scadență". Pe cale de consecință, a apreciat că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea celor trei recursuri declarate pârâți, solicitând obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș a formulat întâmpinare la recursul declarat de B., prin care a solicitat admiterea acestuia, invocând autoritatea de lucru judecat cu privire la sentința penală nr. 4084/23.11.2023, pronunțată în dosarul penal nr. x/2023 În ceea ce privește recursul formulat de I.G.P.R., a solicitat admiterea și constatarea lipsei calității procesuale pasive a I.PJ. Maramureș.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererile de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, Înalta Curte constată că sunt nefondate motivele de nelegalitate referitoare la dispoziția din sentința recurată privind anularea Dispoziției nr. x/24.10.2018 emise de directorului Direcției de ordine publică, a raportului și a referatului cu propunerea de anulare a licenței de funcționare nr. 2710/P/17.11.2015, și este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., referitor la dispoziția din sentința recurată privind obligrea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 290.000 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 și până la data plății, 30% în seama pârâtului D. și 70% în sarcina pârâților persoane juridice, fiind incidente motive de casare cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente:

Prin Dispoziția nr. x/24.10.2018, emisă de directorul Direcției de ordine publică din cadrul Inspectoratul General al Poliției Române, s-a dispus, în temeiul art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, art. 37 alin. (1) din Anexa la Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, anularea licenței de funcționare nr. 2710/P/17.11.2015, deținută de reclamantă pentru a desfășura activități în domeniul pazei și protecției, reținându-se ca fiind incidente și dispozițiile art. 58 lit. l) din Legea nr. 333/2003.

Împotriva acestei dispoziții a formulat reclamanta acțiunea soluționată prin sentința recurată de către cei 3 pârâți, pronunțată ca urmare a casării, cu trimitere spre rejudecare, a primei sentințe pronunțate în cauză.

Instanța de fond, ulterior casării cu trimitere spre rejudecare, a anulat Dispoziția directorului Direcției de ordine publică nr. x/24.10.2018, raportul și referatul cu propunerea de anulare a licenței de funcționare nr. 2710/P/17.11.2015, a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 290.000 RON cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală penalizatoare de la data de 15.02.2019 și până la data plății, 30% în seama pârâtului D. și 70% în sarcina pârâților persoane juridice.

Cu titlu prealabil, având în vedere motivele de recurs, Înalta Curte reține, în ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș, faptul că, deși se susține că în mod greșit instanța de fond a interpretat dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare și a omis să se pronunțe cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității atacării actelor preparatorii și a inadmisibilității suplimentării cererii de chemare în judecată și excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată din 18.02.2019, invocate în primul ciclu procesual, în primul recurs formulat în cauză nu s-au formulat critici cu privire la soluția dată de instanță, prin prima sentință pronunțată, asupra excepțiilor, recurentul-pârât neformulând, de altfel, niciun fel de critici față de considerentele sentinței recurate cu privire la limitele deciziei de casare; în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive nu sunt formulate motive de recurs, de asemenea, față de considerentele sentinței cu privire la limitele deciziei de casare, în raport de care excepțiile nu au mai fost analizate.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul B., pe de o parte, criticile referitoare la precizarea cererii de chemare în judecată din 21.09.2022 și dispozițiile art. 202 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. privesc, de asemenea, dispozițiile primei sentințe pronunțate, nerecurate în cadrul primului recurs formulat în cauză; pe de altă parte, deși se susține că instanța de fond nu a făcut nicio analiză cu privire la acest aspect și ar fi omis să clarifice care sunt limitele învestirii cu privire la pretențiile formulate, instanța de fond în considerentele sentinței a arătat modul de determinare a limitelor casării cu trimitere spre rejudecare, apreciind că a avut loc o casare parțială a hotărârii în ceea ce privește fondul chestiunii dedusă judecății, aceste considerentele nefiind contestate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât B.:

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", se referă la neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de prevederile art. 174 din C. proc. civ., conform cărora nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public și este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Criticile recurentului prin care s-a invocat, în esență, faptul că instanța de fond era chemată să se pronunțe, în rejudecare, inclusiv asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, sunt nefondate, raportat la considerentele pe care instanța de fond le-a avut în vedere.

Prin prima sentință pronunțată în cauză a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., iar prin recursul formulat împotriva acestei sentințe s-a invocat, față de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora funcționarul care a contribuit la emiterea actului administrativ vătămător poate fi introdus în cauză dacă se solicită repararea prejudiciului de către persoana vătămată, faptul că funcționarul care a contribuit la emiterea actului administrativ justifică calitate procesuală pasivă doar în acele situații în care se solicită repararea prejudiciului, în temeiul răspunderii civile delictuale, faptul că finalitatea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală este aceea a reparării prejudiciului, în acele ipoteze în care nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel că, în cauză, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii anterior amintite, nu are calitate procesuală pasivă.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a apreciat că primul motiv de casare dezvoltat de recurenții-pârâți, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., este fondat, în limitele pe care le-a arătat, astfel că nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.. S-a