ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1563/2025

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 13.03.2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, anularea Deciziei nr. 1431/07.09.2022 emise de către Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în soluționarea contestației înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor cu nr. M_SLP836422/28.06.2022, înregistrată inițial la AJFP Maramureș cu nr. 26675/14.06.2022, precum și anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25, alin. (2) lit. c) si d) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, emisă cu nr. 17436/15.04.2022 emisă de către DGRFP Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 37 din 1 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, invocată prin întâmpinare. S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș și, în consecință: S-a dispus anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25, alin. (2) lit. c) si d) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, emisă cu nr. 17436/15.04.2022 emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, precum și a Deciziei nr. 1431/07.09.2022 emisă de către Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. 17436/15.04.2022. S-a respins, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Cluj-Napoca.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs recurenții-pârâți Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș și Ministerul Finanțelor-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor-prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. S-a arătat că instanța de fond a reținut, în esență, că decizia de atragere a răspunderii solidare ar fi afectată de lipsa cuantificării certe a obligațiilor fiscale datorate de debitoarea B. S.R.L. și de nemotivarea elementului subiectiv al răspunderii (reaua-credință) în raport de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală. Astfel, curtea de apel a apreciat greșit că, în lipsa unei prezentări clare a modului în care plățile efectuate au fost imputate asupra obligațiilor debitoarei, nu ar fi posibilă examinarea legăturii de cauzalitate între prejudiciu și fapta administratorului, respectiv a atitudinii sale subiective. S-a susținut de către recurente că aceste concluzii sunt nelegale, întrucât din actele fiscale rezultă în mod clar că suma pentru care s-a emis decizia de angajare a răspunderii solidare este de 3.275.566 RON, iar plățile la care face referire instanța de fond au fost efectuate anterior emiterii deciziei de atragere a răspunderii și nu influențează cuantumul datorat, aspect confirmat de Serviciul Colectare și Executare Silită Persoane Juridice prin adresa nr. x/17.07.2024. S-a arătat că aceste elemente reținute nu afectează legalitatea stabilirii răspunderii solidare și nu împiedică analizarea în concret a raportului de cauzalitate și a relei-credințe. S-a invocat că, în ceea ce privește temeiul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, reaua-credință a administratorului rezultă din neîndeplinirea obligației legale de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, în condițiile în care, potrivit art. 5 pct. 29 și pct. 72 și art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, starea de insolvență este prezumată în cazul neplății datoriilor certe, lichide și exigibile de peste 50.000 RON, pe o perioadă mai mare de 60 de zile, iar debitorul este obligat să ceară deschiderea procedurii în termen de 30 de zile de la apariția acestei stări. S-a arătat că debitoarea B. S.R.L. figurează cu obligații față de bugetul general consolidat în cuantum de 3.275.566 RON, cu scadențe între 2010-2021, că a fost declarată insolvabilă fără bunuri sau venituri urmăribile prin procesul-verbal nr. x/31.03.2017 și că ultima plată voluntară a fost efectuată la 12.06.2013, în sumă de 687 RON, în pofida măsurilor de executare silită (somații, titluri executorii, popriri) rămase fără rezultat. În aceste condiții, organele fiscale au considerat îndeplinite cerințele art. 25 alin. (2) lit. c) și au apreciat că pasivitatea administratorului, față de omisiunea de a formula cerere de deschidere a procedurii insolvenței, determină creșterea obligațiilor fiscale și scăderea șanselor de recuperare, ceea ce reflectă reaua-credință. În ceea ce privește temeiul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, s-a arătat că, deși societatea și-a depus declarațiile fiscale și o parte din obligații provin din decizii de impunere, obligațiile declarate și stabilite suplimentar nu au fost achitate, iar sustragerea de la plata obligațiilor rezultate din declarațiile depuse se încadrează în ipoteza art. 25 alin. (2) lit. d). S-a subliniat că textul legal vizează, în mod alternativ ("și/sau"), atât nedeclararea, cât și neplata cu rea-credință a obligațiilor fiscale, iar în speță este incidentă cel puțin situația neplății, în condițiile în care societatea nu a mai efectuat plăți voluntare din iunie 2013. S-a invocat obligația reprezentanților legali ai persoanelor juridice, prevăzută la art. 20 alin. (1) Codul de procedură fiscală, de a îndeplini obligațiile fiscale ale entității, precum și jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 513/2008), potrivit căreia statul are obligația de a proteja interesele naționale în activitatea financiară. S-a susținut că acumularea continuă de datorii la buget, neplata lor și neutilizarea niciuneia dintre posibilitățile legale de redresare (eșalonare, facilități fiscale, plan de reorganizare, deschiderea procedurii insolvenței) dovedesc reaua-credință a administratorului și justifică atragerea răspunderii solidare. Totodată, s-a arătat că instanța de fond a ignorat motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.04.2022, în care au fost expuse elementele de fapt considerate relevante pentru concluzia relei-credințe a reclamantului, precum și faptul că reaua-credință se deduce din conduita concretă a administratorului (inacțiune în condițiile cunoașterii obligațiilor fiscale și a imposibilității de plată), fără a fi necesară recunoașterea formală a acesteia. S-a invocat, de asemenea, jurisprudența Curții de Apel Cluj, respectiv decizia civilă nr. 183/06.02.2023, în sensul că nerespectarea obligației de declarare și plată la termenele legale, acumularea accesoriilor și refuzul de a prezenta documentele fiscale pot constitui indicii ale relei-credințe. S-a invocat nelegalitatea reținerii de către prima instanță, ca fiind neprobată concluzia că reclamantul, printr-o omisiune voită, nu a solicitat deschiderea procedurii insolventei, pe motiv că acesta a încercat redresarea situației economico-financiare a debitoarei S.C. B. S.R.L. contestând decizia prin care au fost stabilite creanțele fiscale (decizia de impunere nr. x/07.07.2010) și solicitând suspendarea executării actului administrativ fiscal. În acest sens s-a arătat că exercitarea caii administrative de atac nu reprezintă o procedură de redresare a societății, modalitățile de redresare a activității unui debitor fiind reglementate de prevederile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei și de insolvență. Referitor la dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj, având ca obiect contestație act administrativ fiscal, s-a arătat că acțiunea a fost respinsă definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1357/09 martie 2023. Cu privire la condiția legăturii de cauzalitate existentă între faptele prezentate și dispozițiile legale care se aplică, respectiv faptele care au dus la acumularea și neachitarea obligațiilor fiscale la scadență de către reprezentantul legal al societății, a datoriilor care sunt certe, lichide si exigibile în sumă de 3.275.566 RON, s-a arătat ca reaua-credință este întemeiată și dovedită în raport de faptul că debitorul a fost declarat insolvabil fără bunuri sau venituri urmăribile, conform art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare, de împrejurarea că acesta figurează cu obligații față de bugetul general consolidat, pentru care au fost emise somații și titluri executorii, fiind înființate și popriri, precum și de faptul că ultima plată voluntară efectuată de societate la bugetul asigurărilor sociale și fondurilor speciale este din data de 12.06.2013 în suma de 687 RON. În concluzie, s-a susținut că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, reținând neîndeplinirea condițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală și lipsa relei-credințe, deși din situația de fapt reținută în actele fiscale și în decizia de angajare a răspunderii solidare rezultă că reclamantul, în calitate de administrator al B. S.R.L., nu și-a îndeplinit obligația de a solicita deschiderea procedurii insolvenței și nu a luat măsuri pentru stingerea creanțelor fiscale, în condițiile unei datorii de 3.275.566 RON și ale absenței plăților voluntare după iunie 2013. Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 37/01.02.2024 a Curții de Apel Cluj și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantul A..

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului. S-a susținut că instanța de fond a reținut corect situația de fapt și a făcut o legală aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015, care consacră o formă de răspundere delictuală specială, condiționată de îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii, inclusiv a relei-credințe, în sarcina persoanei chemate să răspundă în solidar. Recurentele se limitează la a critica formal hotărârea din perspectiva acestui text de lege, fără a identifica, analiza și proba în concret manoperele imputabile reclamantului, deși răspunderea reglementată de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) nu este o răspundere pentru fapta altuia, ci una patrimonială personală, întemeiată pe acțiunile proprii ale administratorului. S-a arătat că, așa cum a reținut curtea de apel, împrejurările de fapt au fost descrise de organele fiscale într-un mod general și impersonal, fără individualizarea precisă a faptelor pretins ilicite și fără demonstrarea relei-credințe. În ceea ce privește pretinsa omisiune de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, s-a susținut că nu se poate reține reua-credința reclamantului, întrucât debitul avut în vedere era litigios, fiind stabilit prin Decizia de impunere nr. x/07.07.2010, contestată cu bună-credință, pentru care s-a obținut suspendarea executării (sentința civilă nr. 3353/22.09.2010), ulterior fiind admisă în primă instanță cererea de anulare (sentința civilă nr. 44/06.02.2017 a Curții de Apel Cluj în dosarul nr. x/2016. S-a susținut că reclamantul a folosit căile legale pentru apărarea societății. S-a arătat, totodată, că tocmai neconformarea organelor fiscale efectelor sentinței de suspendare a deciziei de impunere nr. x/2010 a condus la blocarea activității societății și la imposibilitatea continuării normale a acesteia. Pe de altă parte, s-a evidențiat lipsa de coerență a organelor fiscale în privința temeiului concret al obligațiilor pentru care s-a atras răspunderea, în condițiile în care, inițial s-a indicat că datoriile provin din deciziile de impunere nr. x/2008 și nr. y/2009, iar ulterior, prin adresa nr. x/21.11.2023, AJFP Maramureș a recunoscut că menționarea acestor decizii a fost o eroare materială, obligațiile fiind în realitate aferente Deciziei de impunere nr. x/07.07.2010. Prin aceeași corespondență, precum și prin adresa nr. x/13.10.2023, s-a confirmat că o parte din obligațiile aferente acestei decizii au fost stinse prin plăți efectuate în anii 2012-2013, însă modul de imputare a plăților și cuantumul rămas al obligațiilor nu au fost prezentate clar, ceea ce a determinat instanța de fond să rețină incertitudinea întinderii prejudiciului și a răspunderii. S-a susținut că, raportat la datele financiare ale societății (cifra de afaceri și lipsa obligațiilor restante la momentul inspecției care a precedat decizia de impunere nr. x/2010), nu se punea problema deschiderii procedurii insolvenței anterior acestui act fiscal, iar ulterior emiterii deciziei contestate, demersurile judiciare de suspendare și anulare au fost preferate, în mod rezonabil, unei solicitări de intrare în insolvență. S-a arătat că până și cererea ulterioară de deschidere a procedurii insolvenței, formulată de AJFP Maramureș, a fost inițial respinsă de Tribunalul Maramureș, ceea ce confirmă că poziția reclamantului nu a fost una abuzivă sau de rea-credință. S-a susținut, că recurentele încearcă să extindă în mod nejustificat noțiunea de "rea-credință" pentru orice neplată la scadență, contrar art. 14 alin. (2) C. civ., care instituie prezumția de bună-credință, și fără a dovedi fapte concrete prin care reclamantul ar fi determinat nedeclararea sau neachitarea cu intenție a obligațiilor fiscale. S-a arătat că procedura de antrenare a răspunderii solidare prevăzută de art. 25 din Legea nr. 207/2015 are caracter excepțional și nu poate fi întemeiată pe prezumții generale și abordări abstracte, ci doar pe probe clare privind fapta proprie, prejudiciul, legătura de cauzalitate și reaua-credință ale administratorului, condiții pe care instanța de fond le-a apreciat în mod corect ca nefiind îndeplinite în cauză.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâți este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.04.2022 organele fiscale din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș au decis angajarea răspunderii solidare a persoanei fizice A., în calitate de administrator al societății debitoare B. S.R.L., în vederea realizării în tot a creanțelor fiscale, în limita sumei de 3.275.566 RON, din care debit în sumă de 1.372.597 RON, accesorii în sumă de 1.902.969 RON (1.674.448 RON dobânzi și 228.521 penalități de întârziere). Decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă în baza prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestație, soluționată prin Decizia nr. 1431/07.09.2022 emisă de către Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în sensul respingerii, astfel că prin acțiunea introductivă, reclamantul a supus controlului instanței de contencios administrativ legalitatea deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/15.04.2022 și a deciziei prin care contestația administrativă formulată împotriva acesteia a fost respinsă ca neîntemeiată. Analizând motivele de recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că organul fiscal a stabilit răspunderea solidară a administratorului pentru neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței și pentru determinarea, cu rea-credință, a neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale societății. Răspunderea administratorului pentru faptele ilicite prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală, respectiv, o răspundere specială pentru fapta (ilicită) proprie, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale. Pentru a fi angajată răspunderea administratorilor pentru insolvabilitatea societății trebuie îndeplinite condițiile generale ale acestei răspunderi stabilite prin art. 1357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care au în această situație unele conotații speciale. Pe de altă parte, răspunderea instituită prin dispozițiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acțiunile proprii, respectiv pentru modul în care și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății. Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) - e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societății, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită și prejudiciu. Cu privire la obligația prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul Procedură Fiscală, Înalta Curte reține că reclamantul a încercat redresarea situației economico-financiare a debitoarei B. S.R.L., utilizând căile de atac prevăzute de lege pentru contestarea obligațiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. x/07.07.2010. Prin motivele de recurs, recurenții - reclamanți au criticat argumentele primei instanțe care, pe de o parte, a reținut că autoritățile pârâte nu au expus și probat elemente de fapt care să susțină concluzia că reclamantul, printr-o omisiune voită, nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenței societății, dar a constatat și lipsa de consecvență a organelor fiscale în stabilirea modalității de calcul a sumei de 3.275.566 RON. Astfel, recurentele - pârâte au arătat că din actele fiscale rezultă în mod clar că suma pentru care s-a emis Decizia de angajare a răspunderii solidare este de 3.275.566 RON, susțineri care urmează a fi înlăturate de instanța de recurs. În acest sens se observă, din cuprinsul Deciziei de soluționare a contestației nr. 1431/07.09.2022, că Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a apreciat că nu pot fi reținute apărările contestatorului privind demersurile judiciare întreprinse în vederea suspendării executării deciziei de impunere nr. x/7.07.2010 întrucât suma de 1.821.394 RON din obligațiile fiscale pentru care a fost atrasă răspunderea este aferentă deciziilor nr. 1041/9.12.2008 și nr. 1079/3.06.2009 emise de Activitatea de inspecție fiscală Maramureș, (deci nu deciziei nr. 1459/7.07.2010), iar suma de 1.454.172 RON este aferentă declarațiilor pe propria răspundere depuse de contribuabil, reprezentând debite și accesorii. Or, contrar acestor rețineri, prin adresa nr. x/21.11.2023 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș - Serviciul Juridic s-a comunicat că obligațiile fiscale cuprinse în procesul-verbal de insolvabilitate sunt cele stabilite prin Decizia de impunere nr. x/7.07.2010, iar deciziile de impunere nr. x/9.12.2008 și nr. y/3.06.2009 au fost menționate dintr-o eroare materială la redactarea deciziei de angajare a răspunderii solidare. Așadar, in mod corect curtea de apel a reținut inconsecvența organului fiscal în ceea ce privește izvorul debitului, precum și relevanța apărărilor formulate de contestator cu privire la Decizia de impunere nr. x/7.07.2010, în raport de care, prin sentința civilă nr. 3353/22.09.2010 pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Maramureș a admis cererea de suspendare formulată de debitoarea B. S.R.L. în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și a dispus suspendarea executării acesteia până la pronunțarea instanței de fond. De asemenea, se reține că prin sentința civilă nr. 44 din 06.02.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 a Curții de Apel Cluj, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș și, în consecință, s-a anulat decizia nr. 474/20.07.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca privind soluționarea contestației înregistrată inițial sub nr. x/04.08.2010 la Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș și s-a anulat decizia de impunere nr. x/07.07.2010, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. x/07.07.2010, ambele emise de organele de inspecție fiscală din cadrul fostei Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș. Prin decizia nr. 839/12 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș împotriva sentinței civile nr. 44/2017 din 6 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Cluj prin sentința civilă nr. 44/18.02.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016 a respins acțiunea în contencios administrativ fiscal. Împotriva acestei sentințe, debitoarea B. S.R.L a declarat recurs, acesta fiind respins de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1357/09 martie 2023. În aceste condiții, Înalta Curte ia act de acțiunile întreprinse de intimatul - reclamant privind redresarea situației economico-financiare a debitoarei B. S.R.L., prin utilizarea căilor de atac prevăzute de lege pentru contestarea obligațiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. x/07.07.2010. Se constată, astfel, pe de o parte, că debitoarea a beneficiat de suspendarea executării creanței, potrivit sentinței civile nr. 3353/22.09.2010 pronunțate în dosarul nr. x/2010 de Tribunalul Maramureș, până la pronunțarea instanței de fond, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte, că nu se poate reține omisiunea conștientă a administratorului de a cere deschiderea procedurii insolvenței, aflându-ne în prezenta unor creanțe litigioase. Pentru aceleași motive nu se poate reține nici temeiul de angajare al răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, în sensul "nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale". Sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite și starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate. În acest context, în reglementarea art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaților nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociații au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (2) lit. a)-e), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta/faptele culpabilă/e săvârșită/e, respectiv săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate. Prin dispozițiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumție legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societății/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de norma fiscală vinovăția administratorului trebuie să existe și trebuie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată. Principiul prezumării bunei credințe, consacrat de art. 14 din C. civ., având drept corolar faptul că cel care dorește răsturnarea acestei prezumții legale și relative are sarcina de a dovedi reaua-credință, este aplicabil și în materie fiscală, fiind consacrat inclusiv prin normă specială de art. 12 Codul de procedură fiscală, astfel că buna credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul. Prin urmare, reaua credință trebuie nu doar afirmată, ci și dovedită. Simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare, sau deciziile inadecvate pentru evoluția financiară a societății nu pot fi asimilate relei-credințe. În cauză, organul fiscal susține reaua-credință, pe care o prezumă din chiar săvârșirea faptelor ilicite expres prevăzute de lege și raportat, exclusiv, la cuantumul însemnat al creanței, arătând în acest sens, că debitorul B. S.R.L. a fost declarat insolvabil fără bunuri sau venituri urmăribile, conform art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare, prin Procesul-verbal nr. x/31.03.2017, că acesta figurează cu obligații față de bugetul general consolidat în suma de 3.275.566 RON, cu termenele de plata aferente perioadei 2010-2021, că au fost emise și comunicate somații și titluri executorii, precum și că, urmare a măsurilor întreprinse prin înființarea popririlor, nu s-a încasat nicio sumă în contul obligațiilor datorate. Cum corect a reținut prima instanță, în cazul lipsei disponibilităților financiare pentru efectuarea plății, o astfel de omisiune de plată nu poate fi considerată făcută cu rea-credință, iar organul fiscal nu a dovedit existența unui fapt, act sau împrejurare săvârșite cu caracter fraudulos de reclamant care să conducă direct și cu intenție la agravarea situației societății. Așa cum s-a arătat, împrejurarea că obligațiile fiscale nu au fost achitate, nu este de natură a dovedi reaua-credință a intimatului, organul fiscal stabilind îndeplinirea exigențelor legii în baza unei prezumții nesusținute de normele juridice potrivit căreia neachitarea sau nedeclararea obligațiilor fiscale este întotdeauna făcută cu rea-credință. Persistența unor obligații fiscale de plată nu este suficientă pentru angajarea răspunderii, organul fiscal având sarcina de a identifica precis manoperele neconforme imputabile administratorului și să dovedească modalitatea concretă, actul fraudulos prin care acesta a provocat starea de insolvabilitate a societății. Mai reține Înalta Curte și că este lipsită de relevanță împrejurarea că intimatul - reclamant nu a utilizat facilitățile fiscale pe care le avea la dispoziție, aspect care nu se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) pct. c sau d din Codul de procedură fiscală și nu poate conduce la stabilirea poziției subiective a intimatului - reclamant. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.