ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5571/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.01.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Comisia de Analiză a Soluționării Contestațiilor împotriva Deciziilor de Angajare a Răspunderii Solidare, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 85/28.12.2021 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 42236/12.08.2021 de angajare a răspunderii solidare emisă de Serviciul Executare Silită Persoane Fizice din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș, în situația atragerii răspunderii solidare prevăzute la art. 25 alin. (2

1

) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu consecința anulării Deciziei nr. 42236/12.08.2021 și a măsurilor dispuse prin decizia contestată de angajare a răspunderii solidare, până la limita sumei de 4.758.460 RON, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Prin sentința nr. 168 din 20 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată și precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Comisia de Analiză a Soluționării Contestațiilor Împotriva Deciziilor de Angajare a Răspunderii Solidare și cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, cu privire la Decizia nr. 85/28.12.2021 privind soluționarea contestației și a Deciziei nr. 42236/12.08.2021 privind angajarea răspunderii solidare.

Împotriva sentinței de fond menționate la pct. 2 a exercitat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele:

Prin decizia 42236/12.08.2021, organele fiscale au dispus atragerea răspunderii solidare a recurentului pentru datoriile către bugetul de stat ale S.C. B. S.R.L., apreciind că acesta cu rea-credință nu și-a îndeplinit îndatoririle de administrator al societății și de asemenea că nu a solicitat intrarea societății în insolvență.

Împotriva Deciziei 42238/12.08.2021 a formulat contestație administrativă, respinsă prin Decizia 85/28.12.2021, motivarea respingerii fiind preluată din Decizia de angajare a răspunderii solidare, fără ca, reaua-credință a recurentului să fie dovedită.

Apreciază că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, art. 1357 C. civ. stabilește condițiile care trebuie îndeplinite: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.

Răspunderea instituită prin dispozițiile art. 25 alin. (2) indice 1 Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acțiunile proprii, respectiv pentru modul în care și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății.

Prin decizia atacată i se impută obligații de plată din perioada ianuarie 2020- iunie 2020, perioadă în care nu era nici asociat și nici administrator al societății.

Organul fiscal arată că taxa pe valoare adăugată datorată este aferentă perioadei ianuarie 2020 - septembrie 2020 și este în suma totala de 4.321.216 RON, din totalul de 4.758.460 RON al obligațiilor fiscale restante ale debitorului B. S.R.L., iar așa cum a arătat, recurentul este administrator al societății B. S.R.L. începând cu data de 17.06.2020.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 20 din Legea 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 46 din Legea 55/2020, O.U.G. nr. 99/2020, O.U.G. nr. 181/2020, art. 1357 C. civ., art. 25 alin. (2) indice 1 și alin. (5), art. 12 Codul de procedură fiscală.

Intimatele-pârâte au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, pe care au invocat-o pe considerentul că nu au fost formulate critici de nelegalitate la adresa sentinței de fond, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

Asupra excepției nulității recursului, Înalta Curte s-a pronunțat prin încheierea de dezbateri din 9 noiembrie 2023, în sensul respingerii acesteia, apreciind că motivele dezvoltate în cerere se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a susținerilor părților, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, apreciind că, instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 alin. (2)

1

din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este fondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv de casare este incident, soluția primei instanțe nefiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 42236/12.08.2021 atacată în prezenta cauză, intimata-pârâtă DGRFP Cluj-Napoca a dispus atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant A. pentru datoriile către bugetul de stat ale S.C. B. S.R.L., potrivit prevederilor art. 25 alin. (2)

1

din Legea nr. 207/2015, apreciindu-se că acesta cu rea-credință a cauzat neachitarea la termen a obligațiilor fiscale ale societății și de asemenea că nu a solicitat intrarea societății în insolvență.

Prin Decizia sus-amintită s-a reținut că, sustragerea de la plata obligațiilor care rezultă din procesele-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Ceea ce critică recurentul este faptul că, instanța de fond, în mod nelegal, a reținut în ceea ce îl privește, ca fiind îndeplinită condiția relei-credințe, deși această cerință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și, totodată, trebuia să existe la momentul la care obligațiile trebuie/puteau fi declarate și plătite, și nu la o dată anterioară sau ulterioară.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) indice 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală "pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței răspund solidar cu acesta persoanele care au determinat cu rea-credință acumularea și sustragerea de la plata acestor obligații".

Din interpretarea textului de lege arătat mai sus, reiese că, nu este instituită o prezumție legală de răspundere, ci legiuitorul a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societății/debitorului în stare de insolvabilitate.

Așadar, în cazul răspunderii reglementate de art. 25 alin. (2) indice 1 Codul de procedură fiscală, vinovăția administratorului trebuie să existe și trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată.

Constată Înalta Curte că, această formă de răspundere nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, astfel că, recurentul poate răspunde doar pentru acțiunile proprii.

Acest aspect rezultă și din dispozițiile alin. (5) ale art. 25 din Legea nr. 207/2015, care prevăd că, "răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol privește obligațiile fiscale principale și accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare."

Așadar, pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a recurentului-reclamant cu debitoarea S.C. B. S.R.L., organele fiscale ar fi trebuit să probeze împrejurarea că, datoria fiscală de 4.758.460 RON provine exclusiv din modul în care recurentul și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății.

Reține instanța de control judiciar că, prezumția bunei-credințe este aplicabilă și în materie fiscală, fiind consacrată inclusiv prin normă specială - art. 12 Codul de procedură fiscală, astfel că buna-credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul.

Înalta Curte are în vedere că reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor.

Cu alte cuvinte, intimatele-pârâte ar fi trebuit să probeze că recurentul-reclamant a acționat în mod conștient în scopul nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale dar, cu toate acestea, nu au fost prezentate elemente de fapt precise și certe care să justifice dovedirea intenției recurentului de a acționa în scopul provocării eludării de către societatea debitoare a plății obligațiilor fiscale. Astfel, contrar soluției instanței de fond, Înalta Curte nu poate reține ca fiind îndeplinită condiția relei-credințe, cu atât mai mult cu cât, recurentul nici nu a deținut calitatea de administrator și asociat al debitorului insolvabil pe întreaga perioadă ce a făcut obiectul verificării

În cauză, Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant este administrator al societății B. S.R.L. începând cu data de 17.06.2020, prin Hotărârea nr. 1/17.06.2020 publicată în MO partea a VI-a nr. 2332/09.07.2021.

Prin întâmpinare, intimata Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș a arătat că, până la data emiterii Decizie de atragere a răspunderii solidare, taxa pe valoare adăugată declarată de plată este în sumă totală de 4.321.216 RON, din totalul de 4.758.460 RON al obligațiilor fiscale restante ale debitorului B. S.R.L..

Reține instanța de control judiciar că, taxa pe valoare adăugată datorată este aferentă perioadei ianuarie 2020 - septembrie 2020 și este în sumă totală de 4.321.216 RON, din totalul de 4.758.460 RON al obligațiilor fiscale restante ale debitorului B. S.R.L., iar așa cum s-a arătat anterior, recurentul-reclamant este administrator al societății B. S.R.L. începând cu data de 17.06.2020.

Mai mult, se observă că, în perioada ianuarie 2020- februarie 2021 societatea a achitat TVA astfel: ianuarie 2020 -958.201 RON, februarie 2020 -453.915 RON, martie 2020 - 153.394 RON, iunie 2020 - 18.000 RON, februarie 2021 - 14.202 RON.

Totodată, fără a se pune problema existenței unei autorități de lucru judecat în privința angajării răspunderii administratorului, întrucât cauza juridică a angajării răspunderii este diferită, Înalta Curte constată că, în cadrul procedurii insolvenței s-a concluzionat în sensul neatragerii răspunderii administratorului .

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de fond, în sensul că, în speță s-a făcut proba relei-credințe a reclamantului, și prin urmare este legală angajarea răspunderii solidare a acestuia, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 25 alin. (2) indice 1 din Legea nr. 207/2015.

Așa fiind, reiese că, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul.

Va casa sentința recurată și, în rejudecare:

Va admite acțiunea formulată de reclamant.

Va anula Decizia nr. 42236/12.08.2021 de angajare a răspunderii solidare, emisă de Serviciul Executare Silită Persoane Fizice din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș, precum și Decizia nr. 85/18.12.2021 privind soluționarea contestației administrative.

Va obliga intimații-pârâți să plătească recurentului-reclamant cheltuieli pentru judecata în fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru și 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 168 din 20 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite acțiunea formulată de reclamant.

Anulează Decizia nr. 42236/12.08.2021 de angajare a răspunderii solidare, emisă de Serviciul Executare Silită Persoane Fizice din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș, precum și Decizia nr. 85/18.12.2021 privind soluționarea contestației administrative.

Obligă intimații-pârâți să plătească recurentului-reclamant cheltuieli pentru judecata în fond și în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru și 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.