ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 800/2023

Ședința publică din data de 15 februarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată la data de 07.11.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal reclamantul Ministerul Afacerilor Externe în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat: anularea măsurilor dispuse la punctele II.l și II.2 din Decizia nr. 13/02.09.2019, cu înlăturarea abaterilor de la legalitate și regularitate consemnate la punctele 4 și 5.3 din respectivul act administrativ, precum și anularea încheierii nr. 56/16.10.2019, ambele acte administrative fiind emise de Departamentul nr. IV al Curții de Conturi a României.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 457 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea privind pe reclamantul Ministerul Afacerilor Externe în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, a anulat măsura dispusă la punctul II.1 din Decizia nr. 13/02.09.2019, precum și a încheierii nr. 56/10.09.2019 cu privire la această măsură, a respins cererea de anulare a măsurii dispuse la punctul II.2 din decizia nr. 13/02.09.2019, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 457/23.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat, casarea în parte a hotărârii atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și, rejudecând procesul în fond, respingerea în tot a acțiunii în anulare ca neîntemeiată, cu menținerea actelor emise de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi a României, ca fiind legale și temeinice.

Cu privire la soluția de anulare a actelor atacate, vizând abaterile constatate la pct. 4 și a măsurilor dispuse la pct. II. 1 din Decizia nr. 13/2019, instanța de fond a făcut greșit aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, în raport de prevederile art. 21 alin. (8) și art. 22 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 2, art. 3, art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) și art. 7 din O.G. nr. 119/1999, apreciind că plățile în sumă de 11.394 RON au caracter justificat, nefiind încălcate regulile de bună gestiune financiară, în raport de probele administrate și abaterile constatate.

Deși instanța de fond a reținut situația de fapt, respectiv că Ministerul Afacerilor Externe a achiziționat, în luna decembrie 2018, servicii de amenajare spațiu verde, în valoare de 85.085 RON, lucrări care nu au fost identificate în teren, în mod greșit s-a apreciat că nu se poate reține vreo neregularitate în sarcina acestuia, nefiind probată nerespectarea principiilor de economicitate și eficacitate.

Din documentele justificative aferente plăților efectuate în anul 2018 prezentate în timpul misiunii de audit de către M.A.E., a rezultat că de la articolul bugetar 20.01.30 "Alte bunuri si servicii pentru întreținere si funcționare", au fost efectuate plăți în valoare de 85.085 RON, reprezentând contravaloarea unor servicii de amenajare spațiu verde, realizate în luna decembrie 2018, pentru unul din sediile M.A.E., respectiv sediul situat în. str. x, unde își desfășoară activitatea parte din personalul Unității pentru Pregătirea Președintei Consiliului UE 2019 (U.P.P.U.E.).

Achiziția serviciilor de amenajare spațiu verde a fost propusă prin Referatul de necesitate nr. B3-1411.1/05.10.2018, în contextul preluării de către România a Președinției Consiliului U.E., pentru a conferi locației respective o bună vizibilitate în fața partenerilor europeni cu ocazia diferitelor întâlniri ce urmau a se desfășura în sediul din str. x.

Având în vedere faptul că în perioada în care s-a prestat serviciul de amenajare condițiile climatice nu erau propice pentru ca vegetația plantată să reziste și să germineze, echipa de audit a efectuat o verificare în teren, în urma căreia a constatat faptul că lipsesc sau nu pot fi identificate, după caz, plante în valoare totală de 11.650 RON, așa cum rezultă din Nota înregistrată sub nr. x/31.07.2019 la M.A.E.

Intimatul - reclamant a susținut faptul că plantele care nu au fost identificate de auditori la data vizitei pe teren, au existat în fapt, însă nu au fost identificate din cauza vegetației crescute, fiind necesare doar lucrări de mentenanță.

Or tocmai aceste susțineri ale M.A.E., reiterate și prin apărările formulate în fața instanței de fond, confirmă că scopul final al cheltuirii fondurilor publice nu a fost atins, respectiv, acela de a obține și deține un spațiu verde aferent sediului din str. x, amenajat corespunzător.

A mai susținut recurenta-pârâtă că, din actele de control întocmite, rezultă explicit că la doar o lună după încheierea președinției Consiliului U.E. 2019, aspectul spațiului era unul neîngrijit, fapt care denotă o lipsă de preocupare pentru justificarea cheltuirii în decembrie 2018, a sumei de 85.085 RON, cu scopul obținerii unui spațiu verde amenajat corespunzător, pentru sediul instituției. De reținut este faptul că, echipa de audit a stabilit ca prejudiciu, numai valoarea plantelor care nu au fost identificate în teren, respectiv suma de 11.650 RON.

Deși probele administrate în cauză susțin constatările echipei de audit, instanța de fond în mod greșit reține faptul că nu există nereguli care să îi fie imputabile reclamantului.

În opinia recurentei-pârâte, utilizarea fondurilor publice în sumă totală de 85.085 RON s-a realizat fără respectarea principiilor economicității și cel al eficacității în utilizarea fondurilor publice, așa cum s-a consemnat în descrierea succintă a abaterilor de la pct. 4 din Decizia nr. 13/2019.

De asemenea, arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 alin. (8) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, întrucât, prin modul în care a procedat, intimatul - reclamant nu și-a respectat obligația de a fundamenta, justifica și utiliza, în condiții de legalitate, regularitate, economicitate, eficiență și eficacitate, creditele bugetare repartizate.

Împotriva sentinței civile nr. 457/23.06.2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2019 al aceleiași instanțe, a declarat recurs și reclamantul Ministerul Afacerilor Externe. În opinia sa, în mod nelegal a fost respinsă contestația formulată de MAE în cadrul acțiunii ce a vizat anularea măsurii dispuse la punctul II. 2 din Decizia nr. 13/02.09.2019 a Curții de Conturi a României, cu înlăturarea consecutivă a abaterii consemnate la punctul 4 din decizia sus­menționată și a încheierii nr. 56/16.10.2019.

În esență, recurentul-reclamant susține că instanța de fond și-a însușit în mod eronat susținerile auditorilor, consemnate în actul de control al Curții de Conturi, fără a proceda la verificarea celor evidențiate în actul atacat și fără ca, în sprijinul deciziei de respingere a contestației formulate de M.A.E. cu privire la măsura luată la punctul nr. II.2 din Decizia Curții de Conturi nr. 13/02/09/2019, să argumenteze în ce mod au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 și art. 21 din O.U.G. nr. 119/1999 privind controlul intern si controlul financiar preventiv, instanța creând în acest mod o prezumție simplă cu privire la cele constate de auditori Curții de Conturi.

În cazul refuzului de viză, care este un act ce produce efecte juridice, conținutul actului și valoarea sa de document apt să ateste o situație reținută de către persoana care acordă viza CFP, nu poate fi dovedită cu martori și, prin urmare nici instanța nu îl poate prezuma a fi legal acordat dacă nu 1-a analizat prin prisma condițiilor prevăzute de lege pentru emiterea sa valabilă.

Susține recurentul că în mod eronat instanța de fond a respins apărările M.A.E. potrivit cărora lipsa vizei de control financiar preventiv nu afectează valabilitatea angajamentului legal, lipsa vizei CFP putând afecta, cel mult, regularitatea contractului dar nu și legalitatea lui, aspect care conduce la concluzia că suma de 14.000 de euro la care fac trimitere auditorii CCR, nu se subscrie definiției "prejudiciului" așa cum este aceasta reglementată de Hotărârea nr. 155/2014 privind aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, respectiv "prejudiciu - pierdere provocată patrimoniului public sau privat al statului, al unei unități administrativ-teritoriaîe sau al unei entități publice a acestora. Prejudiciul trebuie să fie recuperat integral prin acoperirea pierderii, precum și a dobânzilor și a penalităților de întârziere".

În concluzie, față de motivele de recurs formulate, solicită admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, și rejudecând procesul în fond respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Apărările formulate de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României și de recurentul-reclamant Ministerul Afacerilor Externe

Prin întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a Romăniei la recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Externe se solicită respingerea acestuia ca nefondat, cu menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate. Recurentul-reclamant Ministerul Afacerilor Externe solicită respingerea recursului declarat de pârâtul Curtea de Conturi a României ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Afacerilor Externe, instanța de control judiciar îl va admite, va casa, în parte, sentința recurată și în rejudecare va admite în tot acțiunea, va anula măsura dispusă la punctul II.2 din Decizia nr. 13 din 2.09.2019 și va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului-reclamant privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, criticile formulate fiind fondate.

Astfel, în cauza de față, în urma unui control efectuat, recurenta-pârâta Curtea de Conturi a României a emis Decizia nr. 13/2019, prin care s-a constatat: pct. 4 - achiziționarea de către MAE, în luna decembrie 2018, a unor servicii de amenajare spațiu verde, în valoare de 85.085 RON fără respectarea principiilor de economicitate și eficacitate, precum și neidentificarea pe teren a unor plante, în valoare de 11.650 RON; pct. 5.3 - efectuarea de cheltuieli nelegale la nivelul Consulatlui General de la Salonic, ca urmare a încheierii contractului de închiriere pentru sediul consulatului în condiții de nelegalitate.

Ca urmare, recurenta-pârâtă a dispus măsuri în sarcina conducerii Ministerului, pentru înlăturarea neregulilor financiar - contabile și a abaterilor de legalitate și regularitate constatate, respectiv: pct. II 1" Pentru neregulile constatate și prezentate la punctul 4 conducerea MAE va dispune măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciului în valoare de 11.650 RON, reprezentând contravaloarea plantelor care nu s-au regăsit pe teren la data efectuării verificărilor"; pct. II.2 " Pentru neregulile constatate și prezentate mai sus la punctul 5.3 conducerea MAE va dispune măsuri în vederea stabilirii și recuperării prejudiciului în sumă de 16 000 euro (12 000 euro chirie + 4000 euro garanție) creat bugetului de stat prin achitarea chiriei aferente perioadei august - decembrie 2018 și garanției pentru sediul CG Salonic, în condițiile în care angajamentul legal, respectiv contractul de închiriere, nu a îndeplinit condițiile de legalitate impuse pentru a genera plăți pe seama fondurilor publice."

Împotriva măsurilor sus-menționate din Decizia nr. 13/2019, Ministerul a formulat contestație care a fost soluționată prin încheierea nr. 56/2019, în sensul că respingerii acesteia.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea privind pe reclamantul Ministerul Afacerilor Externe în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat măsura dispusă la punctul II.1 din Decizia nr. 13/02.09.2019, precum și a încheierii nr. 56/10.09.2019 cu privire la această măsură, a respins cererea de anulare a măsurii dispuse la punctul II.2 din decizia nr. 13/02.09.2019, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește măsura de la pct. II.2 din Decizia nr. 13/2019, instanța de fond a observat că din analiza documentelor financiar-contabile aferente activității desfășurate în anul 2018 la Consulatul General al României la Salonic, Grecia, s-a constatat faptul că în 18 decembrie 2018 s-a efectuat o plată în valoare de 10.000 euro, reprezentând chirie pentru sediu misiune, str. x, pentru perioada august - decembrie 2018.

De asemenea, în data de 18.12.2018, s-a achitat proprietarului, pentru locația menționată mai sus și garanția imobiliară în sumă de 4.000 euro. Ambele plăți au fost vizate de controlul financiar preventiv propriu, respectiv de către contabilul din cadrul Consulatului General al României la Salonic.

În vederea stabilirii îndeplinirii condițiilor de legalitate și regularitate pentru plățile menționate mai sus, echipa de audit a analizat documentele existente în dosarele de casă și bancă pentru plăți similare efectuate pe tot parcursul anului 2018, constatând următoarele:

- la plățile de 10.000 euro și respectiv de 4.000 euro, efectuate în data de 18.12.2018, nu au fost anexate angajamentele legale din care să reiasă aceste obligații de plată;

- în data de 05.07.2018 a fost efectuată o plată, reprezentând chiria aferentă lunii iulie pentru același imobil, în valoare de 2.000 euro, care nu a fost vizată de controlul financiar preventiv propriu, la care a fost anexată "Nota privind refuzul vizei cfp ", întocmită de către aceeași persoană care a îndeplinit atribuții de contabil la Consulatul General al României la Salonic și în luna decembrie 2018.

S-a reținut că în nota respectivă, persoana responsabilă de exercitarea controlului financiar preventiv propriu menționează faptul că refuză aplicarea vizei întrucât "nu cunoaște dacă este sau nu legal contractul de închiriere nr. x/11.06.2018".

De asemenea, s-a constatat că angajamentul legal, respectiv contractul de închiriere nu a fost vizat de control financiar preventiv.

Analizând considerentele reținute de instanța de fond în cuprinsul hotărârii atacate, instanța de control judiciar apreciază că, în mod eronat a reținut instanța de fond faptul că în prezenta cauză au fost întrunite condițiile legale privind "refuzul de viză" așa cum este reglementat de prevederile art. 20 din O.U.G. nr. 119/1999.

În acest context, raționamentul expus în cadrul sentinței atacate, în sensul că, angajamentul legal, respectiv contractul de închiriere, prezintă indicii de nelegalitate, întrucât controlorul financiar de la misiune a refuzat să acorde viză CFP pe documentul de plată a facturii, menționând pe o simplă notă faptul că "nu cunoaște dacă este sau nu legal contractul de închiriere nr. x/11.06.2018", nu poate fi reținut.

Observația echipei de auditori publici externi precum că "persoana împuternicită cu acordarea controlului financiar preventiv de la nivelul CG Salonic nu a acordat viza nici la data încheierii acestuia și nici ulterior" nu poate conduce la ipoteza nelegalității angajamentului – contractul nr. x/11.06.2018, acesta fiind încheiat și semnat de consulul general al României, în calitatea de ordonator principal de credite delegat prin Ordin al Ministrului Afacerilor Externe.

Nota la care se face referire conține o simplă afirmație prin care lucrătorul financiar afirmă că nu cunoaște dacă este sau nu legal contractul de închiriere, astfel că nu întrunite condițiile imperative ale legii pentru a putea fi în prezența situației conforme privind regimul refuzului de viză.

Instanța de control judiciar apreciază necesar a se menționa că regimul juridic al refuzului de viză reglementat de art. 20 din O.U.G. nr. 119/1999 se completează cu prevederilor art. 13: Viza de control financiar preventiv delegat, alin. (2) și (4), potrivit cărora:

"(2) Viza de control financiar preventiv delegat se acordă sau se refuză în scris, pe formular tipizat, și trebuie să poarte semnătura și sigiliul personal al controlorului delegat competent."

"(4) înainte de a emite un refuz de viză, controlorul delegat are obligația să informeze, în scris. în leșătură cu intenția sa ordonatorul de credite, precizând motivele refuzului".

Or, niciunul dintre cele două aspecte evidențiate nu au fost constatate nici de către auditorii Curții de Conturi și nici de către instanța de fond pentru a se putea conchide că, în prezenta cauză, au fost întrunite condițiile legale privind refuzul de viză CFP.

Prin urmare, în mod eronat instanța de fond a respins apărările M.A.E. potrivit cărora lipsa vizei de control financiar preventiv nu afectează valabilitatea angajamentului legal, aspect care conduce la concluzia că suma de 14.000 de euro la care fac trimitere auditorii CCR, nu se subscrie definiției "prejudiciului" așa cum este aceasta reglementată de Hotărârea nr. 155/2014 privind aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, respectiv "prejudiciu - pierdere provocată patrimoniului public sau privat al statului, al unei unități administrativ-teritoriale sau al unei entități publice a acestora. Prejudiciul trebuie să fie recuperat integral prin acoperirea pierderii, precum și a dobânzilor și a penalităților de întârziere".

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, instanța îl va respinge ca nefondat.

Prin sentința nr. 457 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea privind pe reclamantul Ministerul Afacerilor Externe în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, a anulat măsura dispusă la punctul II.1 din Decizia nr. 13/02.09.2019, precum și a încheierii nr. 56/10.09.2019 cu privire la această măsură.

Instanța de fond a apreciat, că pentru a se reține încălcarea prevederilor art. 33 coroborat cu art. 29 alin. (1). lit. e) din Legea nr. 94/1992, ar fi trebuit ca auditorii Curții de Conturi să constate abateri de la legalitate și regularitate, aspecte care nu au fost reținute în cuprinsul deciziei contestate. Întreaga argumentație a recurentei vizează exclusiv încălcarea principiul eficienței alocării fondurilor și este construită pe ideea că, în perioada în care a fost plantată vegetația ce nu a fost identificată pe teren, condițiile meteo nu erau favorabile pentru plantare și germinare.

Față de aspectele anterior expuse, instanța de recurs va respinge ca nefondată critica pe care recurenta o aduce hotărârii pronunțate de instanța de fond., în sensul că aceasta a făcut în mod greșit aplicarea prevederilor art. 33 din Legea nr. 94/1992.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs apreciază că nu a existat nicio observație legată de costul resurselor alocate, respectiv de prețul achitat, astfel încât nu se poate reține că achiziția nu respectă condiția de economicitate; de asemenea, obiectivul reclamantului de a conferi locației respective o bună vizibilitate în fața partenerilor europeni cu ocazia diferitelor întâlniri ce urmau a se desfășura în sediul respectiv în perioada președinției României (01.01.-30.06.2019) a fost atins, astfel încât achiziția respectă condiția eficacității; nu s-a reținut că rezultatele nu au fost maximizate în raport cu resursele, astfel încât să nu fie îndeplinită condiția eficienței.

Mai mult, din cuprinsul actelor contestate nu reiese care ar fi raționamentul pentru care neidentificarea vegetației plantate, care nu este perenă, s-ar datora în vreun fel comportamentului reclamantului MAE, sau care ar fi legătura între neidentificarea acestora și nerespectarea principiilor de utilizare a fondurilor publice.

În concluzie corect s-a constatat că nu se poate reține în sarcina reclamantului MAE vreo neregularitate cu privire la achiziționarea serviciilor de amenajare spațiu verde, astfel încât măsura dispusă la punctul II.1 din decizia nr. 13/02.09.2019, a fost corect anulată de instanța de fond.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 457 din 23 iunie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa, în parte, sentința recurată și în rejudecare va admite în tot acțiunea, va anula măsura dispusă la punctul II.2 din Decizia nr. 13 din 2.09.2019, va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 457 din 23 iunie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 457 din 23 iunie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și în rejudecare admite în tot acțiunea.

Anulează măsura dispusă la punctul II.2 din Decizia nr. 13 din 2.09.2019.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 457 din 23 iunie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 15 februarie 2023.