ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 782/2023

Ședința publică din data de 15 februarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal la data de 06.06.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Energiei și Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A., obligarea în solidar a celor doi pârâți să îi acorde daune interese egale cu indemnizația cuvenită funcției de administrator al societății pentru perioada 04.05.2017 - 03.07.2017, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Contractul de mandat, indemnizația restantă din perioada în care a deținut mandatul precum și despăgubiri materiale în cuantum de 82 RON, plus cheltuielile de judecată.

La data de 31.08.2017, reclamantul A. a formulat o precizare la acțiune prin care a solicitat și anularea art. 1 pct. 1 din Ordinul nr. 088/02.05.2017 emis de Ministerul Energiei

2.1. Hotărârea primei instanțe

Prin decizia nr. 102 din 20 februarie 2018, Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal:

(i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Energiei;

(ii) a admis în parte acțiunea completată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A. și Ministerul Energiei;

(iii) a obligat pârâta Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A. la plata către reclamant a sumei de 9.028 RON brut reprezentând indemnizația cuvenită funcției de administrator pentru perioada 04.05.2017 - 03.07.2017 și a sumei de 50 RON;

(iv) a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Energiei nr. 088/02.05.2017;

(v) a obligat pârâta Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A. la plata către reclamant a sumei de 610,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

2.2. Soluția instanței de recurs

Prin decizia nr. 538 din 02 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâta Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A., prin administrator judiciar B., împotriva deciziei nr. 102 din 20 februarie 2018 a Curții de Apel Craiova– secția contencios administrativ și fiscal, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2017*.

3.1. Soluția instanței în fond după casare

Prin sentința nr. 172 din 03 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal:

(i) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Energiei;

(ii) a respins excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității cu privire la cererea de anulare a Ordinului nr. 088/02.05.2017 emis de Ministerul Energiei;

(iii) a admis acțiunea precizată privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A., prin administrator judiciar B. și Ministerul Energiei;

(iv) a dispus anularea art. I pct. 1 din Ordinul nr. 088/02.05.2017 emis de Ministerul Energiei;

(v) a obligat pârâta Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A. la plata către reclamant a sumei de 9.028 RON brut reprezentând despăgubiri pentru perioada 04.05.2017-03.07.2017 și la plata sumei de 50 RON contravaloarea cheltuielilor notariale;

(vi) a obligat pârâții Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A. și Ministerul Energiei la plata către reclamant a sumei de 610,5 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru.

3.2. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței nr. 172 din 03 iunie 2021 a Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Ministerul Energiei și Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A., prin administrator judiciar B..

3.2.1. Recurenta-pârâtă Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A., prin administrator judiciar B., și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a admis acțiunea fără a ține cont de faptul că, în condițiile în care se invocă revocarea intempensivă și fără justă cauză a mandatului, devine incidentă răspunderea civilă contractuală, fapt ce implica analiza cumulativă a elementelor care o condiționează, respectiv existența unei fapte ilicite, vinovăția, existența unui prejudiciu patrimonial și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, astfel cum a reținut și în practica instanței supreme.

În conformitate cu prevederile dreptului comun, respectiv C. civ., cât și cu prevederile legii speciale, în speță Legea nr. 31/1990, contractul de mandat poate înceta, pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, și prin revocarea mandatului de către mandant.

Dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul se întemeiază pe caracterul intuitu personae al contractului de mandat, în conformitate cu prevederile art. 137

1

alin. (4) și art. 72 din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 1350 alin. (1) și (2) și art. 1914 alin. (2) C. civ.

În speță de față, nu s-a dovedit niciun element care să conducă la întrunirea cumulativă a condițiilor pentru a opera răspunderea civilă contractuală, cu atât mai puțin fapta ilicită și vinovăția societății, în condițiile în care revocarea administratorului a operat în baza Ordinului Ministerului Energiei nr. 088/2017.

Fapta ilicită a societății, prejudiciul și raportul de cauzalitate nu au fost probate, sarcina probei revenind reclamantului.

3.2.2. Recurentul -pârât Ministerul Energiei și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, recurentul -pârât a criticat soluția de anulare a prevederilor art. 1 pct. 1 din Ordinul nr. 088/02.05.2017 emis de Ministerul Energiei, arătând că funcția de administrator încetează în condițiile Legii nr. 31/1990, care se completează cu regulile aplicabile încetării contractului de mandat de drept comun, raporturile dintre administrator și societate fiind guvernate de regulile mandatului și de cele stabilite de Legea nr. 31/1990.

Legea nr. 31/1990 stabilește prevederi legale diferite pentru fiecare tip de societate în parte, însă regula aplicabilă mandatului de drept comun, conform căreia revocarea mandatului trebuie să fie făcută de mandant, este aplicabilă și în materia revocării mandatului administratorilor sau directorilor societății comerciale.

Pe baza principiului simetriei, asemenea alegerii, revocarea administratorilor este de competența Adunării Generale Ordinare a Acționarilor.

Revocarea administratorului este o revocare ad nutum, calitatea de administrator având caracter intuitu personae, ceea ce presupune că revocarea poate interveni oricând și independent de vreo culpă contractuală a administratorului, potrivit art. 2031 C. civ.

Potrivit art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor, iar art. 132 alin. (4) din aceeași lege prevede că administratorii nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție.

În baza principiului liberului acces la justiție, administratorul revocat se poate plânge instanței judecătorești, însă având în vedere caracterul ad nutum al revocării, instanța nu poate să îl reintegreze în funcție, chiar dacă ar constata că revocarea este fără o justă cauză.

Pe cale de consecință, revocarea administratorilor, fiind ad nutum, este exceptată controlului judiciar, întrucât este o atribuție care aparține exclusiv organelor cărora legea le-a acordat-o. Ea nu poate fi delegată altor organe sociale și nici nu poate fi dispusă de către o instanță judecătorească, deoarece instanța nu poate evalua existența sau inexistența încrederii asociaților/acționarilor în administratori și nici oportunitatea revocării acestora.

În conformitate cu prevederile dreptului comun, respectiv C. civ., cât și în conformitate cu prevederile legii speciale, în speță Legea nr. 31/1990, contractul de mandat poate înceta, pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, și prin revocarea mandatului de către mandant.

Dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul se întemeiază pe caracterul intuitu personae al contractului de mandat, precum și pe faptul ca acesta se încheie în interesul mandantului, motiv pentru care revocarea poate interveni independent de vreo culpă a mandatarului.

Cu toate acestea, atât C. civ., cât și Legea nr. 31/1990 dispun că mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar ca urmare a revocării nejustificate ori intempestive a mandatului.

Astfel, în condițiile în care s-a invocat revocarea intempestivă și fără justă cauză a mandatului ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile contractuale, fapt ce implică analiza îndeplinirii cumulative a elementelor care o condiționează, respectiv existența unei fapte ilicite, vinovăția, existența unui prejudiciu patrimonial și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Prin urmare, faptul că revocarea mandatului este intempestivă și fără justă cauza nu conduce de plano la acordarea de despăgubiri, pentru aceasta fiind necesar să se dovedească existența unui prejudiciu.

Recurentul-pârât apreciază că în mod greșit s-au acordat despăgubiri intimatului-reclamant, atât timp cât acesta nu a făcut dovada faptului că i s-a produs un prejudiciu prin revocarea mandatului.

Cu privire la suma de 610,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, recurentul-pârât a susținut că instanța în mod nelegal a stabilit că reclamantul a efectuat cheltuieli de judecată și că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a autorității pârâte, potrivit art. 453 C. proc. civ.

Fapta ilicită ca element al răspunderii este definită în literatura de specialitate ca fiind "orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane".

Or, în cauză Ministerul Energiei a aplicat corect dispozițiile legale astfel că nu se află în culpă procesuală, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, solicită exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru, apreciind că sunt neîntemeiate și nejustificate.

Deși legal citat, intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Preliminar analizei, se impune precizarea că, deși recurenta- pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs nu a formulat critici concrete care să se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, motiv pentru care criticile formulate vor fi analizate prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 1350 alin. (1) și (2) și art. 1914 alin. (2) C. civ., prin raportare la caracterul intuitu personae al contractului de mandat acordat administratorilor, în baza căruia revocarea poate interveni independent de vreo culpă a mandatarului, precum și neîndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale, fapta ilicită a societății, prejudiciul și raportul de cauzalitate nefiind probate în cauză.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reține că situația care a generat litigiul dintre părți este reprezentată de faptul că prin Ordinul nr. 088/02.05.2017 emis de Ministerul Energiei, în calitate de "autoritate publică tutelară" a societății pârâte, materializat prin Hotărârea AGOA nr. 3/03.05.2017, acționarii societății Complexul Energetic Hunedoara S.A.. au aprobat revocarea reclamantului A. din calitatea de membru al Consiliului de Administrație al societății, calitate ce i-a fost atribuită la data de 29.03.2017 și în urma căreia a fost încheiat un contract de administrare valabil pe perioada exercitării mandatului de administrator (4 luni), respectiv până la data de 03.07.2017 sau până la desemnarea administratorului de către AGA, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice.

Potrivit dispozițiilor art. 34.2 din contractul de administrație nr. x/29.03.2017, revocarea administratorului poate interveni pentru motive ce țin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului.

Conform prevederilor art. 1914 alin. (2) din C. civ., administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacă nu se prevede altfel în contractul de societate.

În ceea ce privește revocarea administratorului, Legea nr. 31/1990 prevede că la societățile pe acțiuni, așa cum este cazul societății pârâte, revocarea administratorului este de competența adunării generale ordinare a acționarilor. Principiul revocabilității ad nutum a unui administrator se justifică prin asimilarea administratorului cu un mandatar.

Potrivit art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată," administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese."

În acest context legal, aplicabilitatea principiului revocabilității ad nutum a mandatului rezidă în aceea că, pe de o parte, societatea poate să-l revoce pe administratorul numit prin contract, dar dacă revocarea ad nutum este una arbitrară, intempestivă, din considerente străine activității mandatarului revocat, o astfel de revocare trebuie sancționată prin obligarea societății la plata unor daune-interese din cauza caracterului abuziv al unei astfel de măsuri, toate aceste aspecte circumscriindu-se în sfera sintagmei "fără justă cauză".

Aflându-ne pe tărâmul unei aplicații speciale a contractului de mandat, dreptul mandatarului de revocare trebuie exercitat în strictă conformitate cu dispozițiile contractuale și legale, în sensul că revocarea trebuie să intervină numai în mod întemeiat, cu justă cauză, fiind necesară temperarea deciziei acționarilor, care, chiar dacă au posibilitatea revocării ad nutum a administratorilor, trebuie să o facă cu rezervă, analizându-se temeinic în ce măsură mandatarul său și-a îndeplinit atribuțiile ce îi conturează sfera competenței funcției încredințate.

Astfel, din analiza sintagmei "revocare fără justă cauză" rezultă că legiuitorul a condiționat posibilitatea revocării ad nutum de dovedirea de către mandant, în prealabil, a justeței cauzei de revocare, existența în realitate a motivelor expuse în hotărârea de revocare.

În lipsa unei motivări punctuale care să conțină o analiză temeinică a nerespectării fiecărei atribuții în parte, se prezumă că revocarea ad nutum a fost dispusă fără justă cauză.

În speță, așa cum corect s-a reținut, atât Ordinul nr. 088/02.05.2017 emis de Ministerul Energiei cât și Hotărârea AGOA nr. 3/03.05.2017 nu cuprind decât doar decizia de revocare, fără a exista o motivare a neîndeplinirii nejustificate a obligațiilor contractuale, așa cum cer dispozițiile art. 34.2 în Contractul de administrație încheiat între părți.

De asemenea, se observă că la baza revocării intimatului-reclamant din funcția de administrator nu au existat alte documente care să justifice măsura adoptată.

Or, neprezentarea în concret a motivelor pentru care s-a dispus revocarea conduc spre concluzia că decizia este rezultatul arbitrariului ori a aplicării unor criterii subiective, străine de obligațiile contractuale.

Din această perspectivă, se constată că instanța de fond a făcut o temeinică analiză a situației de fapt și, printr-o corectă aplicare a dispozițiilor legale, a reținut în mod judicios că Ordinul nr. 088/02.05.2017 este lovit de nulitate, întrucât revocarea intimatului-reclamant din funcția de administrator a intervenit fără nici o motivare din partea pârâtului, ea nedatorându-se astfel neîndeplinirii nejustificate a obligațiilor prevăzute în art. 34.2 din contractul de administrație încheiat între părți, ce constituie legea părților, aspecte care, de altfel, nici nu au fost criticate prin motivele de recurs.

Pe cale de consecință, în mod corect s-a reținut că intimatul-reclamant are dreptul la plata unor daune-interese, deoarece revocarea s-a produs, fără justă cauză, în sensul art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Nu poate fi primită critica recurentei-pârâte în sensul că nu a fost probată îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale, în condițiile în care în cauză s-a făcut dovada existenței faptei ilicite a societății (revocarea fără justă cauză), a prejudiciului și a raportului de cauzalitate, intimatul-reclamant fiind lipsit de indemnizația care i se cuvenea conform contractului de administrație, pentru perioada cuprinsă între momentul revocării și până la expirarea duratei mandatului de administrator.

O primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează nelegalitatea soluției de anulare a prevederilor art. 1 pct. 1 din Ordinul nr. 088/02.05.2017. În concret, recurentul-pârât susține că revocarea administratorilor, având caracter ad nutum, este exceptată controlului judiciar, întrucât este o atribuție care aparține exclusiv organelor cărora legea. Prin urmare, raportat la prevederile art. 137

1

alin. (4) și art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, soluția de anulare a prevederilor art. 1 pct. 1 din Ordinul nr. 088/02.05.2017 prin care s-a dispus revocarea din funcția de administrator a intimatului este nelegală.

Înalta Curte constată că, în primă instanță, acest pârât a considerat inadmisibil capătul de cerere privind anularea art. 1 pct. 1 din Ordinul nr. 088/02.05.2017 prin raportare la aceleași argumente care au fost invocate prin intermediul excepției de inadmisibilitate.

Curtea de apel a respins excepția în discuție, iar această soluție nu a făcut obiectul căii de atac promovate în cauză împotriva sentinței, astfel încât s-a definitivat. În acest context, argumentele care susțin teza inadmisibilității capătului de cerere privind anularea prevederilor art. 1 pct. 1 din Ordinul nr. 088/02.05.2017 raportat la prevederile art. 137

1

alin. (4) și art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, față de caracterul ad nutum al revocării administratorilor, nu pot fi reiterate, deoarece, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ. li se opune autoritatea de lucru judecat a soluției pronunțate, rămase definitive, prin nerecurare.

Cât privește criticile vizând soluția de acordare a despăgubirilor, pe care recurentul-pârât o consideră nelegală, pe motiv că nu s-a făcut dovada faptului intimatului-reclamant i s-a produs un prejudiciu prin revocarea mandatului, Înalta Curte le va respinge ca lipsite de interes, întrucât în dispozitivul sentinței recurate nu s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât obligația de la plată a vreunei despăgubiri.

În fine, criticile vizând soluția dată capătului de cerere privind suportarea cheltuielilor de judecată sunt nefondate, întrucât instanța de fond, reținând dispozițiile art. 451 și art. 453 C. proc. civ., a dispus obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru în cuantum de 610,5 RON, stabilită de instanță prin încheierea de la 07.09.2017, achitată conform dovezilor atașate la dosarul de fond.

Criticile recurentului-pârât cu referire la lipsa culpei procesuale sunt apreciate ca nefondate, întrucât culpa procesuală rezidă în pierderea procesului, așa încât partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile proprii, cât și cele făcute de partea adversă, deoarece este în culpă procesuală, determinând, prin atitudinea sa în proces aceste cheltuieli.

Or, în speță, pretențiile intimatului-reclamant au fost admise, instanța de fond acordându-i, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată.

Nici susținerile recurentului-pârât referitoare la inexistența relei credințe, comportării neglijente sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât în analiza culpei procesuale nu se recurge la elemente care definesc răspunderea civilă delictuală, ci la elementele care se înscriu în sfera noțiunii de "parte căzută în pretenții" reglementate de norma procesual civilă din art. 453 C. proc. civ.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale și contractuale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond, urmând să respingă recursurile formulate de pârâții Societatea Complexul Energetic Hunedoara Sa, prin administrator judiciar B., și Ministerul Energiei, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâții Societatea Complexul Energetic Hunedoara Sa, prin administrator judiciar B. și Ministerul Energiei împotriva sentinței nr. 172 din 03.06.2021 a Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.