Decizia nr. 5569/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 15/2024 a Curții de Apel Târgu

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 septembrie 2023 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., prin președinte B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C., să se constate că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a încălcat prevederile Constituției, ale O.G. nr. 137/2000 și ale propriei Proceduri Interne de soluționare a petițiilor prin modul în care a soluționat petiția nr. 5353/2021 și, în consecință, să se dispună anularea Hotărârii nr. 353/2023 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, să se constate că petiția nr. 5353/23.07.2021 adresată CNCD este întemeiată și să fie obligat CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să admită cererile reclamantei, așa cum a fost formulată. A mai solicitat obligarea pârâților la achitarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 15 din 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C. și a anulat Hotărârea nr. 353 din 19.07.2023, adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2021. De asemenea, a obligat pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să procedeze, cu luarea în considerare a considerentelor hotărârii, la reanalizarea petiției nr. 5553/23.07.2021, formulate de petenta A. și să dispună măsurile corespunzătoare. În fine, a obligat în solidar pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Căile de atac exercitate în cauză 3.1. Împotriva sentinței nr. 15 din 31 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurentul-pârât C., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului a arătat că instanța de fond a respins toate apărările sale, toată jurisprudența CEDO și toată jurisprudența națională invocate. A precizat că intimata-reclamantă a susținut că recurentul ar fi avut un comportament discriminator față de comunitatea maghiară din țară, facilitând pentru alții exprimarea de mesaje discriminatorii, degradante și hărțuitoare, fără ca persoana reclamată să se achite de obligația de a modera comentariile, având în vedere o postare făcută pe rețeaua de socializare D. la data de 21.06.2021, prin care s-a menționat că: "Un demnitar al statului român utilizează o denumire care nu există cu referire la o zonă din România. Așa ceva este posibil doar pentru că PNL este sluga E.. Că F. e un partid antiromân o știm deja de mult timp. Ținutul secuiesc există doar în capul unor băieți cu mentalitate medievală, care visează la Ungaria Mare. E. și G. servesc doar interesele Ungariei și nu au ce căuta în Parlamentul României. Comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid politic fidel României, nu de o coadă de topor ca E.." Prin Hotărârea nr. 353/2023, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, încadrându-se în limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 2 alin. (8) din același act normativ; în acest sens, s-a reținut lipsa solicitării exprese a asociației petente de a șterge comentariile cu un posibil caracter discriminatoriu. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a pretins că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (8) și alin. (10), și a art. 19 din O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a solicitat niciodată medierea sau soluționarea pe cale amiabilă a conflictului invit ca urmare a comentariilor postate de terțe persoane pe profilul recurentului de pe rețeaua de socializare D., considerat spațiul public. A considerat că art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 stabilește că prevederile acestei ordonanțe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie și a dreptului la informație, iar alin. (10) al aceluiași articol eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor măsuri speciale, inclusiv a unor acțiuni afirmative, în vederea protecției persoanelor defavorizate care nu se bucură de egalitatea șanselor, precum și prin mediere prin soluționarea pe cale amiabilă a conflictelor apărute în urma săvârșirii unor acte/fapte de discriminare. De asemenea, potrivit art. 19 alin. (2), Consiliul își exercită competențele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu. În continuare, a apreciat că hotărârea CNCD este legală, având în vedere că reclamanta nu i-a adresat vreo cerere amiabilă de eliminare a textului publicat sau a comentariilor presupus discriminatorii. Deopotrivă, a susținut că nu trebuie să fie sancționat pentru fapte ale terților care au postat comentarii la un articol scris de recurent cu respectarea prevederilor legale, inclusiv ale O.G. nr. 137/2000, astfel că nu are calitate procesual pasivă în raport de comentariile postate de terți. Susține că mesajele invocate reprezintă opinii ale terților care se încadrează în limitele libertății la exprimare. Textul publicat de la data de 21 iunie 2021 pe rețeaua de socializare D. se înscrie în limita libertății de exprimare, nu este denigrator sau discriminatoriu, iar comentariile terților încriminate sunt simple opinii ale cetățenilor referitoare la situația în discuție și nu privesc comunitatea maghiară în ansamblul său. A mai arătat că, în raport cu textul publicat pe D., nu a discriminat, nu a hărțuit, nu a tratat pe nimeni degradant, nu a făcut propagandă naționalist-șovină și nu a instigat la ură rasială sau națională, și că, de altfel, reclamanta a arătat în petiție că recurentul este deputat în Parlamentul României, iar postările sale reprezintă situații publice care se încadrează în limitele libertății de exprimare, așa cum în mod temeinic și legal a constatat și CNCD prin hotărârea atacată. Articolul în discuție, în prima parte, reprezintă o declarație politică apărată de art. 72 din Constituția României, deoarece face referire la un demnitar al Statului român, fără a se menționa etnia acestuia, care în opinia sa și a altor români acționează împotriva Statului român, aceasta fiind o declarație cu vădit caracter politic, care nu depășește limitele libertății de exprimare și pe care a făcut-o în calitatea sa de deputat H. de Mureș. Faptul că acel demnitar aparține E., respectiv unei minorități naționale, nu implică automat imposibilitatea ca acesta să fie criticat. Revolta sa a venit din faptul că un demnitar al Statului român vorbește în calitatea sa oficială despre un ținut secuiesc care nu există ca unitate administrativ-teritorială în România, ci este o noțiune promovată de anumite voci extremiste, potrivnice Statului român. Contrar celor reținute de către prima instanță, a pretins că postarea în cauză este în acord cu punctul de vedere exprimat în 2020 chiar de către Academia Română, care a reacționat ferm față de adoptarea tacită a Statutul de autonomie al Ținutului Secuiesc în Parlamentul României și afirma categoric că acesta încalcă flagrant Constituția României: "Academia Română, din totdeauna apărătoare a drepturilor naționale și a unității teritoriului românesc, luând la cunoștință de propunerea legislativă privind Statutul de autonomie al Ținutului Secuiesc, respinge acest demers care încalcă flagrant Constituția României", se arăta într-un comunicat remis I.. A susținut că în partea finală a declarației sale politice face referire la comunitatea maghiară din România, însă într-o referință pozitivă, iar postarea sa se încheie astfel: "Comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid politic fidel României, nu de o coadă de topor ca E.". În acest mod, consideră că nu a făcut nicio afirmație negativă la adresa comunității maghiare din România. În ceea ce privește comentariile făcute de alți utilizatori ai rețelei de socializare D. pe pagina sa, a considerat că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 2, art. 15 și art. 26 din O.G. nr. 137/2000, art. 10 din CEDO și art. 30 din Constituția României, în condițiile în care jurisprudența este în sensul că nu trebuie atrasă răspunderea titularului profilului de pe rețeaua de socializare pentru comentariile făcute de alți utilizatori ai rețelei de socializare, sens în care a invocat Decizia nr. 1538/04.11.2021 a Curții de Apel București. Astfel, a precizat că intimata-reclamantă avea posibilitatea să atragă răspunderea utilizatorului care a postat comentarii defăimătoare, ca răspundere pentru fapta proprie, recurentul, în calitate de utilizator, putând fi ținut responsabil doar pentru propriile comentarii pe care le publică personal pe D., jurisprudența fiind în sensul de a se sancționa terțul care a făcut comentariul defăimător, iar nu titularul unei postări legale făcute pe D.. De altfel, prin Condițiile de utilizare, D. își asumă obligația de control în vederea combaterii comportamentului dăunător față de ceilalți și își rezervă dreptul de a trimite notificări, de a oferi ajutor, de a șterge conținut, de a șterge sau bloca accesul la anumite funcții, de a dezactiva un cont sau de a apela la instituțiile de ordine publică. Astfel, a considerat că instanța de fond în mod eronat a reținut că recurentul-pârât ar putea avea controlul absolut asupra a ceea ce se postează pe propria pagină de D., inclusiv asupra comentariilor făcute de terți, întrucât aceasta ar însemna să restricționeze accesul tuturor cetățenilor la contul său sau ar trebui să fie prezent zi-noapte pe cont pentru a urmări fiecare comentariu al terțelor persoane la postările sale, ceea ce ar fi imposibil. A mai arătat că este falsă afirmația că setările rețelei de socializare permit titularului profilului să limiteze accesul la postările sale, având în vedere că în cazul profilului de D. poți restricționa accesul la postările tale doar "prietenilor", însă în cazul unei pagini de D. acest lucru nu este posibil, pagina fiind publică, acesta fiind și rolul ei primordial, acela de a promova public o persoană/afacere/instituție publică. A adăugat că fals este și argumentul instanței de fond în sensul că reclamantul putea să aleagă dacă postările sunt disponibile anumitor persoane, unor categorii determinate de persoane sau publicului, având în vedere că pe o pagină de D., așa cum este cea pe care a făcut postarea, nu poți restricționa conținutul pentru anumite categorii de persoane. Sub acest aspect, arată că potrivit jurisprudenței CEDO, răspunderea nu este angajată automat, iar existența unui sistem tip disclaimer, precum și ștergerea comentariilor atunci când acest lucru este solicitat, este de natură să asigure un echilibru just, după cum a statuat practica CEDO. Apreciază că instanța de fond trebuia să solicite intimatei să comunice dacă a solicitat ștergerea comentariilor, pentru a verifica astfel dacă disclaimerul folosit de recurent funcționează sau nu. În raport cu Hotărârea dată de CEDO în Cauza Delfi contra Estoniei și ulterior în Cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete contra Ungariei, arată că CEDO a observat că utilizarea în sine a frazelor vulgare nu fusese decisivă și că era necesar să se țină cont de specificitățile stilului de comunicare utilizat pe anumite portaluri de internet. Recurentul-pârât consideră că trebuie avut în vedere și faptul că nu are calitatea de organ de presă, pentru a avea la dispoziție mecanisme și obligații specifice pentru cenzurarea comentariilor cititorilor, iar impunerea unui eventual sistem de control asupra comentariilor, prin autentificarea persoanelor care pot posta comentarii, reprezintă o sarcină excesivă și care ar fi de natură a afecta libertatea de exprimare. De asemenea, în Cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete și Index.hu ZRT contra Ungariei (2 februarie 2016), CEDO a decis că responsabilitatea proprietarului unei pagini web pentru comentariile utilizatorilor nu poate fi angajată automat, pentru simplul motiv că setările respectivului site permiteau vizitatorilor să posteze comentarii și că un sistem bazat pe un disclaimer privind responsabilitatea utilizatorilor pentru comentariile postate și un sistem de ștergere a comentariilor la simpla solicitare a persoanei vizate pot constitui o alternativă pentru a se realiza un just echilibru între drepturile concurente implicate. Susține că în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2612/17 iunie 2020. Recurentul evidențiază faptul că în cauză nu a fost înregistrată nicio cerere de ștergere a comentariilor anterior sesizării Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, aspect reținut în mod corect de către CNCD, iar pronunțarea unei soluții contrare ar face ca art. 2 din O.G. nr. 137/2000 să fie lipsit de eficiență juridică. Mai mult, ca o dovadă a bunei sale credințe, postează din când în când pe pagina sa de D. comentarii prin care îndeamnă utilizatorii rețelei de socializare D. să adopte un limbaj decent, dar asta nu înseamnă că are posibilitatea faptică să urmărească și să cenzureze toate comentariile posibil ilicite postate de terți utilizatori ai rețelei de socializare D.. Concluzionând, arată că în cauză este vorba, pe de o parte, de o declarație politică a sa, ce vizează conduita unui alt politician și nu conduita unei comunități etnice, iar pe de altă parte, opinii ale unor terțe persoane, sub forma unor judecăți de valoare, care se încadrează în dreptul la liberă exprimare astfel cum acesta este recunoscut de prevederile art. 10 din Convenție. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.2. Împotriva aceleiași hotărârii a declarat recurs și recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii reclamantei. În motivarea recursului, a pretins că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care partea reclamată a publicat pe pagina sa de socializare, D., un text cu privire la o știre apărută în presă, știre care se referă la o consultație a ministrului mediului cu diferite categorii de cetățeni din Ținutul Secuiesc, iar afirmațiile făcute în respectiva postare nu sunt de natură a atinge o limită prin care să se încalce un drept fundamental, astfel încât dreptul la libertatea de exprimare să devină secundar. Una dintre principalele caracteristici ale democrației constă în posibilitatea de a rezolva prin dialog, fără a se recurge la violență, problemele pe care le are de soluționat un stat, chiar și atunci când acestea sunt extrem de dificile sau stânjenitoare, iar democrația se "hrănește" din libertatea de exprimare. Cu toate acestea, o ingerință a statului în această speță, prin constatarea și sancționarea faptei ca fiind o formă de discriminare, deci limitarea libertății de exprimare, ar constitui un exces, o limitare nejustificată, o măsură neproporțională în raport cu pericolul social al faptei și cu scopul urmărit. O ingerință a statului ar fi fost justificată dacă ar fi existat orice element de incitare expresă la ură pe criteriul libertății de conștiință. Consideră că postarea are caracter de interes public, atâta timp cât este făcută într-un spațiu online, cum este D., dar nu depășește limitele libertății de exprimare. Susține că partea reclamată este politician, deputat H., persoană publică. Sub acest aspect, arată că prin Hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, dată în Cauza Verlagsgruppe News Gmbh c. Austria, nr. 76918/01 se arată faptul că art. 10 din CEDO permite și publicarea unor texte ce pot aduce atingere demnității unei persoane, dacă subiectul este de interes public și a fost tratat cu bună credință, reiterându-se faptul că este esențial pentru persoanele publice ca, atunci când se exprimă în public, să manifeste o responsabilitate corespunzătoare poziției lor. Astfel, având în vedere obiectivul urmărit de către partea reclamată, conținutul postării, contextul în care a avut loc, rolul în societate a persoanei, autor al afirmației, susține că nu sunt întrunite elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, postarea încadrându-se în limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 2 alin. (8) din același act normativ. Referitor la faptul că persoana reclamată nu poate fi ținută răspunzătoare pentru comentariile și părerile utilizatorilor platformei D., a precizat că o asemenea răspundere nu poate fi reținută, întrucât rețeaua de socializare D. nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor difuzate, cu o căsuță poștală electronică, în condițiile în care profilul de D., chiar dacă este accesibil prietenilor virtuali/urmăritorilor acestui grup, respectiv unui grup restrâns de persoane, tot public este, oricare dintre "prieteni" putând distribui informațiile postate de titularul paginii sau de persoanele care au postat mesaje pe acest grup. În speță, faptele pentru care persoana reclamată de discriminare ar putea fi trasă la răspundere nu au fost săvârșite în mod nemijlocit de către aceasta, ci de către terțe persoane, care au postat respectivele comentarii. Or, vastitatea unei rețele de socializare precum D. presupune, raportat la natura, particularitățile și scopul acesteia, că utilizatorii nu dețin proprietatea spațiului efectiv de publicare, neputând estima și cu atât mai puțin controla întinderea acestui spațiu, care, astfel, capătă caracter public și accesibilitate potențială. A considerat că diferența între D. și un site propriu din perspectiva controlului asupra comentariilor postate prezintă relevanță juridică în ce privește persoana căreia îi revine responsabilitatea juridică pentru comentariile/afirmațiile făcute pe aceste platforme de socializare. Mai mult, pe platforma D. există o atenționare cu privire la exonerarea de răspundere a titularului/deținătorului pentru comentariile jignitoare sau ofensatoare postate ca reacție la o anumită postare, astfel că atât publicul care postează, cât și persoanele ale căror drepturi ar putea fi lezate prin postările respective, cunoșteau faptul că reclamatul de discriminare nu răspunde pentru diversele comentarii care apar pe această pagină. În fine, a învederat că, din analiza prevederilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, reiese că subiectul activ al acestei contravenții poate fi orice persoană fizică sau juridică, care săvârșește nemijlocit acțiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective al acestei contravenții, respectiv publicarea pe pagina de D. a unor comentarii discriminatorii la adresa comunității maghiare. Având în vedere caracterul personal al răspunderii civile contravenționale, răspunderea juridică pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 poate fi antrenată doar față de persoana fizică/juridică care a săvârșit în mod nemijlocit, în condițiile legii, acțiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective al acestei contravenții, respectiv postarea pe pagina de D. a unor comentarii discriminatorii la adresa comunității maghiare, neexistând un temei de drept substanțial care să reglementeze în mod expres răspunderea contravențională a deținătorului paginii. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs 4.1. Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare față de recursul formulat de recurentul-pârât C., prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind lipsit de temei, arătând, în esență, că din faptul că D. își rezervă dreptul de a interveni asupra postărilor și comentariilor nu rezultă că numai D. are acea posibilitate, respectiv că proprietarii paginilor D. nu răspund pentru cea ce apare pe pagina lor. 4.2. Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare față de recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind lipsit de temei, arătând că sunt netemeinice susținerile acestui recurent-pârât în sensul că responsabilitatea pentru comentariile postate revine exclusiv celor care le postează, respectiv că nu există un temei de drept substanțial care să reglementeze în mod expres răspunderea contravențională a deținătorului paginii D. pentru comentariile postate de către terțe persoane. A susținut că, legat de comentarii, există două responsabilități, cea de postare și cea de nemoderare, iar cea de a doua revine proprietarului paginii D., temeiul de drept fiind art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 117/2000.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 mai 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 27 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. La prezentul termen de judecată, Înalta Curte a respins excepțiile de nemotivare invocate de intimata-reclamantă, pentru considerentele expuse în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 6.1. Aspecte de fapt și de drept relevante Prezenta cauză are ca obiect recursurile formulate de pârâți împotriva sentinței civile nr. 15 din 31 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Litigiul a avut la bază petiția înregistrată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care reclamanta A. a solicitat efectuarea cercetărilor și luarea măsurilor legale cu privire la pârâtul C., pentru încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, prin fapte de discriminare față de comunitatea maghiară din țară. Petiția a vizat o postare a pârâtului pe pagina sa de pe rețeaua de socializare D. din data de 21 iunie 2021 precum și comentariile adăugate de alte persoane la această postare. Prin Hotărârea nr. 353 din 19.07.2023 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut, cu privire la textul postat, că nu se întrunesc elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, încadrându-se în limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 2 alin. (8) din același act normativ (punctul 1); raportat la comentariile venite ca reacție la postarea părții reclamate, s-a reținut lipsa solicitării exprese a asociației petente de a șterge comentariile cu un posibil caracter discriminatoriu, dar și faptul că partea reclamanta a folosit un disclaimer, prin care a solicitat comentarii decente și a avertizat că cele care nu sunt așa vor fi șterse, iar autorii blocați. Prin sentința criticată prin intermediul celor două cereri de recurs, prima instanță a admis acțiunea și a anulat hotărârea contestată reținând că mesajul publicat, pornind de la utilizarea denumirii "Ținutul Secuiesc", are un caracter ofensator, de propagandă naționalist-șovină în sensul dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, la adresa comunității maghiare din România, prin afirmații de genul "ținutul secuiesc există doar în capul unor băieți cu mentalitate medievală" și prin sugestia că membrii acestei comunități urmăresc interese contrare celor ale României ("care visează la Ungaria Mare", "comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid politic fidel României"). Astfel, instanța a apreciat că textul postat de pârât intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (4) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 și că a fost depășită limita până la care dreptul la libera exprimare trebuie protejat, ingerința fiind, în acest caz, necesară pentru combaterea discursurilor politice care incită la ură precum și pentru păstrarea tuturor valorilor unei societăți democratice, inclusiv toleranța. În ceea ce privește comentariile adăugate de terțe persoane față de postarea pârâtului, a reținut că acestea au un profund caracter discriminatoriu și naționalist-șovin, mergând până la ură națională, promovând explicit excluderea populației de etnie maghiară, încadrându-se așadar în sfera art. 15 din O.G. nr. 137/2000. A apreciat astfel că răspunderea pentru opiniile exprimate ca răspuns la postarea sa îi revine în egală măsură pârâtului, neputând fi reținută doar în sarcina autorilor comentariilor (a căror identitate, de altfel, poate fi mai greu stabilită) sau a D.. 6.2. Analiza recursurilor pârâților și a apărărilor corelative Soluția primei instanțe este nelegală, nefiind împărtășită de instanța de control judiciar. Analizând grupat criticile recurenților și apărările intimatei, Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune. Se reține că ambele cereri de recurs au fost fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". În înțelesul acestui text legal, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Acest motiv de casare se poate referi, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. În speță, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării greșite a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Observând petiția adresată recurentului-pârât C.N.C.D., se constată că intimata-reclamantă a solicitat sancționarea contravențională a recurentului-pârât C. pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 raportat la art. 2 alin. (1) și (5) din cuprinsul aceluiași act normativ. Contrar aprecierilor C.N.C.D, prima instanță a reținut că mesajul publicat de recurentul-pârât C., pornind de la utilizarea denumirii "Ținutul Secuiesc", are un caracter ofensator, de propagandă naționalist-șovină în sensul dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, la adresa comunității maghiare din România, prin afirmații de genul "ținutul secuiesc există doar în capul unor băieți cu mentalitate medievală" și prin sugestia că membrii acestei comunități urmăresc interese contrare celor ale României ("care visează la Ungaria Mare", "comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid politic fidel României"). Astfel, instanța a apreciat că textul postat de pârât intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (4) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 și că a fost depășită limita până la care dreptul la libera exprimare trebuie protejat, ingerința fiind, în acest caz, necesară pentru combaterea discursurilor politice care incită la ură precum și pentru păstrarea tuturor valorilor unei societăți democratice, inclusiv toleranța. În ceea ce privește comentariile adăugate de terțe persoane față de postarea pârâtului, a reținut că acestea au un profund caracter discriminatoriu și naționalist-șovin, mergând până la ură națională, promovând explicit excluderea populației de etnie maghiară, încadrându-se așadar în sfera art. 15 din O.G. nr. 137/2000. Înalta Curte, reamintește că, potrivit dispozițiilor legale avute în vedere de prima instanță: "Art. 2 (1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. (...) (4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale. (5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv. " (…) Art. 15 Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia,,. Se constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții legale, interpretate prin prisma prevederilor care garantează libertatea de exprimare. Convenția europeană a drepturilor omului prevede, la art. 10 alin. (2), limitarea libertății de exprimare: "Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau unor sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." De asemenea, art. 30 al Consituției României asigură libertatea de exprimare, dar prevede și limitele acesteia. astfel:"(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război, de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri." Astfel, după cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice si una din conditiile primordiale ale progresului sau si a dezvoltarii fiecarei persoane (cauza Lingens c. Austriei). Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al articolului 10, ea se aplica nu numai "informatiilor" sau "ideilor" primite in mod favorabil sau considerate ca inofensive, ci si celor care lovesc, socheaza sau nelinistesc o persoana sau o parte a populatiei, in baza pluralismului, tolerantei si spiritului de deschidere fara de care o societate democratica nu poate exista (cauza Handyside c. Regatului Unit; cauza Jersild c. Danemarcei). Asa cum precizeaza articolul 10, exercitarea acestei libertati este supusa unor formalitati, conditii, restrictii si sanctiuni care trebuie totusi sa fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind sa fie stabilita in mod convingator (cauza Observer si Guardian c. Regatului Unit; cauza Jersild c. Danemarcei). Pe de altă parte, asemenea oricărei expresii îndreptate împotriva valorilor ce constituie fundamentul Conventiei, expresiile ce vizeaza propagarea, justificarea sau incitarea la ura bazată pe intoleranță nu beneficiază de protectia articolului 10 al Conventiei. Contrar însă celor reținute de prima instanță, în cauză, nu se regăsește această din urmă ipoteză și, pe cale de consecință, nu este necesară ingerința statului în exercitarea libertății de exprimare. În primul rând, se constată că, prin afirmațiile făcute, recurentul-reclamant nu a urmărit diseminarea unor opinii legate comunitatea maghiară din România, ci s-a dorit doar informarea publicului asupra unui subiect de interes public. Din analiza textului reiese că autorul a avut intenția de a contribui la dezbaterea publică privitoare la autonomia Ținutului Secuiesc, recurentul manifestându-și dezaprobarea cu privire la modul în care formațiunea E. urmărește cu obstinație acest subiect. În egală măsură, modul în care critică acțiunile partidului politic în discuție nu are legătură și nu este de natură a leza drepturile etnicilor maghiari din România. Practic, criticile se îndreaptă exclusiv împotriva formațiunii politice, acestea nefiind îndreptatem sub nicio formă, asupra comunității maghiare din România. În acest sens, este relevantă partea de final a mesajului, potrivit căreia "comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid fidel României, nu de o coadă de topor ca E.,,.Faptul că Uniunea Democrată Maghiară din România este o organizație care susține interesele comunității maghiare din România, asigură reprezentarea politică și publică la nivel național și local a minorității maghiare, nu o poate pune la adăpost de orice fel de critică, având în vedere că desfășoară o activitate politică, fiind chiar partener de coaliție guvernamentală în mai multe perioade. La aceasta se adaugă calitatea recurentului-pârât de politician, membru al unui alt partid politic. Or, după cum s-a reținut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Lingens c. Austriei)" limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obișnuiți". Conchizând, văzând și că afimațiile cuprinse în mesajul recurentului-reclamant nu conțin elemente de violență sau de instigare la violență, ură sau intoleranță, față de personale de etnie maghiară, fiind criticate anumite măsuri și acțiuni ale unei formațiuni politice, Înalta Curte, contrar celor reținute de prima instanță, constată că afirmațiile analizate, nu depășesc limitele libertății de exprimare, astfel încât nu se impune o ingerință a statului în exercitarea acestui drept. În ceea ce privește comentariile făcute de urmăritorii paginii de D. ai recurentului-pârât la declarația acestuia, analizată în cele ce preced, prima instanță a reținut că acestea expun un limbaj vulgar, de natură să discrimineze, să instige le ură și să aducă atingere comunității maghiare din România. În legătură cu responsabilitatea recurentului-pârât pentru comentariile făcute de urmăritorii săi, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete și ind ex.hu ZRT contra Ungariei, prin care s-a stabilit că responsabilitatea proprietarului unei pagini web pentru comentariile utilizatorilor nu poate fi angajată automat pentru simplul fapt că setările respectivului site permiteau vizitatorilor să posteze comentarii. Curtea Europeană a stabilit faptul că un sistem bazat pe un disclaimer privind responsabilitatea utilizatorilor pentru comentariile postate și un sistem de ștergere a comentariilor la simpla solicitare a persoanei vizate pot constitui o alternativă pentru a realiza un just echilibru între drepturile concurente implicate în situația în care observațiile utilizatorilor terți nu se manifestă sub forma unor discursuri de incitare la ură și a unor comentarii directe la adresa integrității fizice a persoanelor. Astfel, contrar celor reținute de judecătorul fondului, se constată că elemente din cauza Magyar pot fi aplicate și în speța dedusă judecății, câtă vreme intimata-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi solicitat, nici anterior sesizării Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și nici în cursul proceduri administrative, ștergerea respectivelor comentarii. Aceste comentarii exprimă judecăți de valoare sau opinii, nu se încadrează într-un discurs al urii și violenței și nici nu conțin amenințări la adresa integralității fizice a persoanelor. Pentru a atrage răspunderea recurentului-pârât cu privire la comentariile postate pe pagina acestuia de socializare, era necesar ca prin postarea sa, acesta să determine sau să instige terții să aibă un comportament negativ. Însă din conținutul mesajului distribuit rezultă doar o atitudine dezaprobatoare față de o stare de fapt, care nu ar trebui, în mod normal să declanșeze o reacție abuzivă sau discriminatorie a terților pentru care autorul declarației, să fie răspunzător. Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că obligația de a controla conținutul paginii de socializare este împovărătoare, de natură a descuraja exercițiul liberei exprimări. În fine, nu se poate reține că prin decizia de a permite publicarea respectivelor comentarii pe pagina sa de D., recurentul-pârât și-ar fi însușit pe cale implicită caracterul acestora, participând personal la săvârșirea unei fapte de discriminare prin adoptarea unei conduite pasive. Dimpotrivă, se observă că recurentul-pârât a manifestat o conduită activă folosind disclaimer-ul, respectiv solicitând comentarii decente și avertizând să cele care nu sunt așa vor fi șterse, iar autorii blocați. În dezacord cu cele reținute de prima instanță, se apreciază că sintagmele analizate, deși agresive pe alocuri, nu se încadrează într-un discurs al urii sau al amenințărilor directe pentru integritatea fizică și nu reprezintă o discriminare pe criteriu etnic, care să justifice ingerința statului în libertatea de exprimare și să atragă răspunderea recurentului-pârât. În consecință, având în vedere efectele pe care le-au avut în mod concret, în sensul că respectivele comentarii nu au fost de natură să incite la ură împotriva etniei maghiare, instanța de control judiciar apreciază că răspunderea nu este cea specifică obiectului prezentei cauze, respectiv cea contravențională în sensul art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenții-pârâți C. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 15 din 31 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și, rejudecând: va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată. În temeiul dispozițiilor art. 452 și 453 C. proc. civ., va respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulate de recurenții-pârâți C. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiate, având în vedere că în sarcina recurenților-pârâți nu a fost stabilită vreo taxă judiciară de timbru și nici nu s-a făcut dovada altor cheltuieli efectuate de către aceștia.