Decizia nr. 5547/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2152/2021 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 12 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor ("ANSVSA") și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman ("DSVSA Teleorman"), a solicitat obligarea pârâtelor la achitarea sumei de 70.000 de RON (respectiv: 10.000 RON/luna de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, precum și a cheltuielilor de judecată. 1.

Prin sentința civilă nr. 2152 din 1 aprilie 2021, Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

Prin sentința civilă nr. 1291 din 24 septembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București. 1.

Prin sentința civilă nr. 2618 din 14 martie 2022, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență. 1.

Prin decizia nr. 1142 din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 14 iulie 2022, sub nr. x/2021*. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2432 din 16 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman și a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 70.000 RON (10.000 RON/lună, de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), dobânda legală aferentă sumelor datorate lunar, de la data scadenței și până la data plății efective, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației, precum și suma de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. 3. Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 2432 din 16 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii. Printr-un prim rând de argumente, recurenta-pârâtă ANSVSA critică soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, considerând că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 20-22 din Legea nr. 500/2002, art. 5 din O.G. nr. 42/2004, art. 3 din O.G. nr. 22/2002, art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002. În acest sens, susține că, potrivit art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, verificarea, aprobarea solicitării la plată și plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 se face de către direcțiile sanitar-veterinare județene, instituții cu personalitate juridică din subordinea ANSVSA, astfel că, în speță, calitatea procesuală aparține DSVSA Teleorman, litigiul decurgând din raporturile contractuale stabilite între beneficiarii/prestatorii contractelor pentru efectuarea activităților sanitar-veterinare prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 și o unitate cu personalitate juridică subordonată ANSVSA. Totodată, apreciază că nu poate participa în calitate de pârâtă în prezentul dosar nici în considerarea calității sale de ordonator principal de credite, întrucât atribuția referitoare la stabilirea și plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/2020 revine ordonatorului terțiar de credite – DSVSA Teleorman. Prin cel de-al doilea rând de argumente, recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe pronunțate asupra fondului cauzei. În acest sens, consideră că este eronată susținerea instanței de fond în sensul că pentru plata sumei era suficient ca reclamanta să dovedească încheierea contractului de concesiune cu DSVSA Teleorman. În realitate, era necesar a se face dovada încheierii actelor adiționale și depunerii documentelor prevăzute de art. 6 anexa 2 din O.G. nr. 42/2004, iar dreptul nu putea fi valorificat anterior elaborării normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019. Arată că, potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2020, plata sumei nu se face în orice condiții, ci doar cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) – art. 8 din Cap. II din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, respectiv beneficiarii contractelor de concesiune trebuie să depună un decont și documente justificative, iar în cazul beneficiarilor care au încheiat contracte de concesiune anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, trebuie făcută și dovada încheierii unui act adițional cu DSVSA. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, aceste deconturi sunt verificate și vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța animalelor, iar ulterior sunt depuse la registraturile DSVSA județene, unde sunt supuse verificării și aprobate de directorul executiv în vederea realizării plății. Învederează recurenta-pârâtă că, ulterior aprobării normelor metodologice și încheierea de către medicii veterinari a actelor adiționale, a procedat la alocarea sumelor către direcțiile județene, în vederea efectuării plății, începând cu luna septembrie 2020. Totodată, prevederea bugetară pentru punerea în executare a O.U.G. nr. 117/2020 a fost suplimentată prin O.U.G. nr. 135/2020. Așadar, în lipsa prevederilor bugetare și a actelor adiționale, nu se putea proceda la efectuarea plății anterior lunii august 2020. Consideră că instanța de fond nu a observat că, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru plata sumei cerute de reclamantă. Dreptul prevăzut de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 este condiționat de existența contractului de concesiune, a unui act adițional la contract, de prestarea serviciilor prevăzute în actul adițional, de depunerea decontului și documentelor justificative, care vor fi supuse verificării și aprobării, întrucât suma de 10.000 RON nu reprezintă o subvenție, ci plata unor activități/prestații, care se acordă în anumite condiții. Solicită a fi avute în vedere soluția și considerentele Deciziei R.I.L. nr. 9/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care lămurește aspectul referitor la aplicarea art. IV din Legea nr. 269/2019 în absența normelor metodologice, dar nu înlătură obligația beneficiarilor de a respecta condițiile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâta ANSVSA susține că greșit a fost obligată la plata dobânzii legale a sumelor, actualizate cu rata inflației, în condițiile în care nu s-a indicat care este culpa ANSVSA, nu există o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar plata acestor sume contravine dispozițiilor Legii nr. 500/2002, care interzic efectuarea oricăror plăți fără o bază legală. În final, prin ultimul rând de critici, recurenta-pârâtă se referă la obligația de plată a cheltuielilor de judecată și solicită înlăturarea obligației ori reducerea sumei, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. 3.2. Pârâta DSVSA Teleorman a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 2432 din 16 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii. În motivarea recursului, pârâta DSVSA susține că instanța de fond a reținut greșit existența unui refuz nejustificat, câtă vreme reclamanta nu s-a adresat DSVSA Teleorman cu o cerere de plată a sumelor solicitate prin acțiune. Totodată, reclamanta nu a depus deconturi justificative pentru fiecare lună, iar recurenta-pârâtă contestă efectuarea acestor servicii. Susține că, pentru a beneficia de drepturile prevăzute de art. IV alin. (1) Legea nr. 236/2019, nu este suficient ca reclamanta să aibă contract de concesiune încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi, dreptul neputând fi valorificat mai înainte de elaborarea actelor normative prevăzute de art. V din aceeași lege. În acest sens, O.G. nr. 42/2004 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 117/22020, printre motivele acestei modificări fiind menționat și motivul insuficientei reglementări la nivel de legislație primară. În consecință, ANSVSA a întreprins demersuri în vederea elaborării normelor metodologice, concretizate în anexa la O.U.G. nr. 117/2020, intrată în vigoare la 24.07.2020, fără de care dreptul solicitat de reclamantă nu putea fi acordat. Recurenta-pârâtă consideră, contrar celor reținute de instanța de fond, că, pentru a beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 236/2019, nu era suficient ca reclamanta să aibă încheiat un contract de servicii anterior intrării în vigoare a acestei legi. În acest sens, face trimitere și la considerentele Deciziei nr. 9/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, apreciind că, din coroborarea acestei decizii interpretative cu prevederile Legii nr. 236/2019 și art. 15 din O.G. nr. 42/2004, rezultă că solicitantul trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor referitoare la prestarea serviciilor și respectarea programului de 8 ore zilnic. Mai susține că, potrivit O.U.G. nr. 117/2020, pentru beneficiarii contractelor de concesiune de servicii încheiate anterior Legii nr. 236/2019, era necesară și încheiarea unui act adițional. Acordarea sumei de 10.000 RON este circumscrisă îndeplinirii de către beneficiari a condițiilor prevăzute de art. 2 și art. 5 alin. (1) – art. 8 din Cap. II la Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, or în speță nu s-a probat că a fost respectată procedura prevăzută de aceste texte de lege. 4. Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă DSVSA Teleorman a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâta ANSVSA, învederând că este de acord cu admiterea căii de atac formulate de această parte. II. Soluția instanței de recurs II.1. Situația de fapt dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor ANSVSA și DSVSA Teleorman la achitarea sumei de 70.000 de RON, aferentă perioadei 16.12.2019 - 24.07.2020 (respectiv cât 10.000 RON pe fiecare lună), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, raportat la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, arătând că este beneficiară a acestei sume în calitate de titular al Acordului-cadru de servicii nr. x/14.06.2019, al Contractului subsecvent de prestări servicii nr. x/29.04.2020 și al Contractului de prestări servicii nr. x/14.06.2019, încheiate cu pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman și că pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a refuzat nejustificat să-i soluționeze cererea de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, astfel cum rezultă din adresa nr. x/04.08.2020, prin care a răspuns notificării reclamantei din 13.07.2020 . Prin sentința civilă recurată, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANSVSA, în considerarea calității acestei pârâte de emitentă a actului administrativ asimilat contestat în cauză (adresa de răspuns la notificarea reclamantei), iar pe fond a constatat caracterul întemeiat al acțiunii, reținând, în esență, că achitarea sumei de 10.000 RON lunar către beneficiarii contractelor de concesiune/prestări servicii, în baza art. IV din Legea nr. 236/2019, poate fi dispusă, contrar susținerilor autorității pârâte, și în lipsa elaborării normelor metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004. II.2. Cadrul normativ incident cauzei Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora. Potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, forma de la data intrării legii în vigoare, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului. La data de 24 iulie 2020 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, care, în anexă, cuprinde normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004. Prin decizia nr. 9 din 29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020." II.3. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt fondate, în limitele și pentru argumentele ce vor fi înfățișate, cu mențiunea că, întrucât criticile de fond expuse de autoritățile pârâte sunt identice, ele vor fi tratate prin considerente comune: a) Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte ANSVSA referitoare la soluția dată excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (2) din aceeași lege). În cuprinsul acțiunii, reclamanta A. S.R.L. a invocat împrejurarea că a adresat o cerere pârâtei ANSVSA, prin care a solicitat a-i fi achitată suma de 10.000 RON pentru fiecare lună, începând cu luna decembrie 2019 și în continuare, în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 și că, față de răspunsul comunicat de această autoritate, formulează prezenta acțiune în temeiul prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care definesc refuzul nejustificat drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane". Raportat la modul în care reclamanta a configurat acțiunea în contencios administrativ, Înalta Curte constată că Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor are legitimare procesuală pasivă în cauză, în calitate de autoritate emitentă a pretinsului refuz nejustificat contestat în prezenta cauză. Cât privește argumentul recurentei-pârâte în sensul că procedura de achitare a sumei de 10.000 RON prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 presupune verificarea, aprobarea solicitării la plată și plata efectivă a sumei de către direcțiile sanitar-veterinare județene, conform normelor metodologice adoptate prin O.U.G. nr. 117/2020, Înalta Curte reține că, potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019, plata sumei se face din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor către beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii. Așadar, titularul obligației de plată este pârâta ANSVSA, iar atribuțiile delegate de legiuitor direcțiilor județene, în ceea ce privește formalitățile necesare achitării sumei lunare, nu justifică scoaterea din proces a autorității parte a raportului obligațional. Înalta Curte mai reține că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâta ANSVSA luându-se în considerare calitatea sa de ordonator principal de credite. Raporturile de drept administrativ existente între Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman, născute în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, sunt nerelevante în analiza asupra calității procesuale pasive, pe care o justifică autoritatea cu care reclamanta are raporturi juridice. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va menține soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANSVSA, consecutiv respingerii argumentelor din recurs, ca nefondate. b) Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile comune ale recurentelor-pârâte ANSVSA și DSVSA Teleorman referitoare la greșita aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 și art. IV din Legea nr. 236/2019, din perspectiva condiționării dreptului beneficiarilor la acordarea sumei lunare de elaborarea normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019. Această problemă de drept a fost dezlegată, după pronunțarea sentinței recurate, prin Decizia interpretativă nr. 9 din 29.05.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 și art. IV-V din Legea nr. 236/2019 sunt conforme celor statuate prin Decizia nr. 9/29.05.2023. Astfel fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentelor-pârâte ANSVSA și DSVSA Teleorman cu privire la necesitatea elaborării normelor metodologice pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar în perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, anterior adoptării O.U.G. nr. 117/2020, apreciind că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs, în raport de pronunțarea deciziei interpretative obligatorii. c) Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile comune formulate de ambele recurente-pârâte, ANSVSA și DSVSA Teleorman, prin care se susține că, pentru a beneficia de suma lunară stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019, era necesar ca reclamanta să facă dovada realizării activităților contractate, respectiv să depună documente justificative în acest sens. După cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 9/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a fost dezlegată chestiunea referitoare la aplicarea art. IV din Legea nr. 236/2019 și în perioada de absență a normelor metodologice, însă, pentru problema ce interesează, sunt relevante și următoarele considerente: "97. Din analiza coroborată a dispozițiilor art. IV alin. (1) și art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenția de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestațiilor medicilor veterinari constând în activitățile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploatațiile non-profesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor trebuie să le pună în aplicare. 98. Se poate observa că aceste activități sunt menționate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât și în cea ulterioară acestei modificări. 99. Într-adevăr, prin Anexa nr. 2 1 la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, obligațiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate și expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menționate). Cu toate acestea, obligațiile medicilor veterinari erau suficient conturate și anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existența unui raport juridic, în conținutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obține suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât și obligațiile corelative acestui drept. (...) 112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existența unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabilește că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activitățile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004. (...) 137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 24 iulie 2020 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019 - 23.07.2020, și în absența adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate de textul de lege, referitoare la existența contractului și îndeplinirea obligațiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise și necondiționate pentru a se putea considera că dreptul de creanță al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii și reprezintă un bun și se bucură de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului." Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operațiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activități a căror prestare trebuie dovedită. Chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt incidente cauzei, fiind adoptate ulterior perioadei de referință pentru care s-au formulat pretențiile, nu se poate susține că reclamanta este îndeptățit la plata sumei lunare fără o minimă dovadă a prestării serviciului public contractat sau că legiuitorul ar fi intenționat să gratifice cabinetele veterinare. În consecință, criticile recurentelor-pârâte sunt fondate, instanța de fond interpretând și aplicând greșit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în ceea ce privește condițiile legale pentru ca reclamanta să beneficieze de plata sumei lunare. Întrucât prima instanță a pornit de la o premisă greșită, în sensul că pentru plata sumelor solicitate prin acțiune nu este necesară dovada prestării serviciilor, aceasta nu a solicitat părților, în exercitarea rolului activ statuat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să administreze dovezi din care să rezulte prestarea serviciilor în perioada de referință, pentru a observa în ce măsură pretențiile din cerere sunt întemeiate. În acest context, Înalta Curte constată că pricina nu a fost lămurită sub toate aspectele deduse judecății, fiind încălcate prevederile art. 22, art. 237 și art. 397 C. proc. civ., neregulă de ordin procedural care se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare este prevăzută sub sancțiunea nulității) și nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a sentinței recurate și, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu această ocazie, în condițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de fond va dispune administrarea de probatorii în sensul celor anterior arătate și va proceda la un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realității prestării serviciilor. În raport de această soluție și de motivele care au condus la adoptarea ei, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza argumentelor de nelegalitate formulate de pârâta ANSVSA cu privire la soluțiile de obligare la plata dobânzii legale aferente sumelor în litigiu și la plata cheltuielilor de judecată, aceste capete de cerere având caracter accesoriu în raport de petitul principal referitor la obligarea pârâtelor la achitarea creanței; or, odată desființată soluția vizând acest petit, cu consecința reluării judecății de fond a cauzei în fața primei instanțe, sunt desființate și soluțiile aferente capetelor accesorii de cerere, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanța de fond să aibă în vedere și aceste argumente ale recurentei-pârâte. Este de observat că soluția de casare va afecta hotărârea atacată doar parțial, urmând a fi menținută soluția dată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, conform argumentelor de la pct. III - lit. a) din prezenta decizie. Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 20 alin. (3) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâte, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele expuse conform considerentelor prezentei decizii, menținând soluția din sentință referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.