ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1437/2024

Ședința publică din data de 13 martie 2024

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 noiembrie 2020, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 de RON, respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la 16.12.2019 până la 24.07.2020, conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1793/17.03.2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 26 aprilie 2021.

Prin cererea adițională depusă la 1 martie 2021, reclamanta a precizat că înțelege să se judece în cauză și în contradictoriu cu pârâta Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman (DSVSA Teleorman).

1.4. Prin decizia nr. 1427/26.10.2021, Curtea de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii, astfel cum a fost precizată, în favoarea Tribunalului Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal.

1.5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal la data de 21 decembrie 2021.

Prin sentința civilă nr. 37/02.02.2022, Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal - completul specializat pentru contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

1.6. Prin decizia nr. 2421 din 3 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal.

1.7. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București -, secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 9 iunie 2022, sub nr. x/2020*.

Prin sentința civilă nr. 2032 din 04 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția netimbrării cererii, invocată de către pârâta DSVSA Teleorman, ca nefondată;

(ii) a respins excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de către pârâta ANSVSA, ca nefondată;

(iii) a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 2032 din 04 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3-8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.

Printr-un prim rând de motive de recurs, reclamanta susține interpretarea și aplicarea greșită a art. IV și V din Legea nr. 236/2019, din aceste texte de lege nerezultând că acordarea sumei de 10.000 RON pe lună era condiționată de elaborarea normelor metodologice.

Al doilea rând de critici vizează interpretarea și aplicarea greșită a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, în ceea ce privește cerința prezentării documentelor justificative a prestării serviciilor ce fac obiectul Legii nr. 236/2019, inclusiv sub aspectul coroborării acestui text de lege cu art. 6 din Anexa 2 din O.U.G. nr. 117/2020. În opinia recurentei-reclamante, ordonanța de urgență nu retroactivează și nu vizează serviciile noi intermediare pentru care se solicită plata sumei lunare

Susține recurenta-reclamantă că serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 se prestau, dar nu erau plătite până la data apariției acestui act normativ. Serviciile noi, prestate în baza O.G. nr. 42/2004, Legii nr. 236/2019 și O.U.G. nr. 117/2020, sunt în strânsă legătură cu serviciile de bază, pentru care cabinetele erau plătite conform deconturilor și facturilor justificative, de la încheierea contractelor de concesiune și până în prezent. Dacă serviciile intermediare nu ar fi fost prestate, atunci nici cele de bază nu erau efectuate, astfel că voința legiuitorului a fost ca, pentru serviciile intermediare, să nu se impună deconturi sau documente justificative, aceste documente fiind solicitate doar pentru serviciile de bază.

3.2. Pârâta ANSVSA a declarat recurs incident, criticând soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive și solicitând casarea sentinței atacate sub acest aspect și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă ANSVSA susține că, potrivit art. 5 lit. c) din O.G. nr. 42/2004 și pct. 4 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1415/2009, direcțiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor județene sunt instituții publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA, finanțate din venituri proprii și din subvenții acordate de la bugetul de stat. Ca urmare, pârâta DSVSA Teleorman este o instituție publică cu personalitate juridică proprie, având capacitate procesuală.

În opinia recurentei-pârâte, împrejurarea că ANSVSA este ordonator principal de credite, iar DSVSA Teleorman este ordonator terțiar de credite, nu poate avea drept consecință participarea ANSVSA în cadrul procesual al cauzei de față, în raport de atribuțiile legale ale diferitelor categorii de ordonatori de credite, prevăzute de art. 20-22 din Legea nr. 500/2002. Astfel, ANSVSA repartizează ordonatorilor terțiari de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind rol de administrator al acestui buget. Totodată, procedura de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titlu executorii este reglementată de O.G. nr. 22/2002, iar prevederile art. 1-4 din acest act normativ nu pot fi interpretate ca temei al existenței unei obligații de garanție sau despăgubire ce ar reveni ANSVSA în cazul nerespectării obligațiilor de plată de către instituțiile publice din subordinea sa, în acest caz creditorul având posibilitatea executării silite directe a debitorului, conform normelor de procedură civilă.

Recurenta-pârâtă învederează că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost invocată și în raport de împrejurarea că reclamanta se află în raporturi contractuale cu pârâta DSVSA Teleorman, astfel că acesteia îi revin atribuțiile referitoare la stabilirea și plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/2020. În acest sens, susține că, potrivit art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, verificarea, aprobarea solicitării la plată și plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 se face de către direcțiile sanitar-veterinare județene, instituții cu personalitate juridică din subordinea ANSVSA, astfel că, în speță, calitatea procesuală aparține DSVSA Teleorman.

4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de control judiciar, pârâta ANSVSA a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamantă, ca nefondat.

În acest sens, susține pârâta ANSVSA că este nefondat motivul de recurs referitor la posibilitatea acordării sumei de 10.000 RON lunar prealabil adoptării normelor metodologice, față de caracterul imperativ al art. V din Legea nr. 236/2019.

Arată că demersurile de elaborare a acestor norme au început încă de la data de 16.12.2019, conform Ordinului președintelui ANSVSA nr. 151/16.12.2019 și, până la data de 05.02.2020, a fost întocmit proiectul de hotărâre a Guvernului, care a fost supus transparenței decizionale. Ulterior, au fost primite observații și propuneri, iar în urma analizării acestora, forma actualizată a proiectului a fost afișată pe site-ul instituției la data de 28.02.2020 și a fost trimisă în circuitul de consultare preliminară interministerială la data de 04.03.2020, iar ulterior, în circuitul de avizare interministerială. În acest moment al procedurii, la data de 14.05.2020 s-au formulat de către Ministerul Justiției observații referitoare la necesitatea modificării normelor la nivel primar de reglementare și obținerea avizului Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, Consiliului Concurenței și Ministerului Afacerilor Externe. Ca urmare, s-a elaborat proiectul de ordonanță de urgență a Guvernului pentru modificarea și completarea O.G. nr. 42/2004, care a fost afișat pe site-ul ANSVSA la data de 26.05.2020.

Mai departe, arată recurenta-pârâtă, proiectul de ordonanță a guvernului a fost trimis Secretariatului General al Guvernului pentru emiterea avizului de oportunitate, precum și autorităților și instituțiilor publice avizatoare. Urmare a formulării de observații de către Agenția Națională pentru Achiziții Publice, proiectul a fost modificat și retrimis în circuitul de avizare interministerială. După finalizarea procedurii de avizare, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a Guvernului și a fost adoptat în ședința din 22.07.2020, devenind O.U.G. nr. 117/2020, a cărei anexă este reprezentată de normele metodologice prin care s-au reglementat modalitățile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.

Față de aceste împrejurări, concluzionează că a efectuat demersurile ce-i reveneau în sarcină pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărârea Guvernului, nu a stat în pasivitate, acționând încă de la data de 16.12.2019, iar între data de 14.05.2020, când s-a ajuns la concluzia că este necesară modificarea legislației primare, până la data adoptării O.U.G. nr. 117/2020, au trecut 60 de zile. Cât timp legislația primară nu era suficient reglementată, nu exista nici posibilitatea emiterii normelor metodologice, dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON neputând fi valorificat strict în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actului normativ menționat de art. V din aceeași lege

Totodată, arată recurenta-pârâtă, art. IV din Legea nr. 236/2019, prin el însuși, nu instituia în patrimoniul recurentei-reclamante un "bun" în sensul Protocolului nr. 1 la CEDO.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, recurenta-pârâtă ANSVSA susține că, potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2020, plata sumei de 10.000 RON lunar nu se face în orice condiții, ci doar cu respectarea art. 5 alin. (1) - art. 8 din capitolul II din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020. Suma respectivă se acordă beneficiarilor contractelor de concesiune numai în baza decontului și a documentelor justificative, iar beneficiarii contractelor de concesiune încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 beneficiază de aceste sume doar dacă au încheiat și un act adițional. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, aceste deconturi sunt verificate și vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța animalelor, iar ulterior sunt depuse la Registraturile DSVSA județene, unde sunt supuse verificării și aprobate de directorul executiv în vederea realizării plății.

Astfel fiind, plata sumei lunare nu se poate efectua decât dacă sunt respectate condițiile de decontare a activităților veterinare publice prevăzute în Anexa nr. 2

1

din O.G. nr. 42/2004. De altfel, legea a prevăzut și situații care pot conduce la diminuarea sumelor acordate, conform art. 8 din aceeași anexă. În speță, susține pârâta, recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să dovedească îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar.

4.2. Intimata-pârâtă DSVSA Teleorman a formulat întâmpinare față de recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., solicitând respingerea căii de atac, ca nefondate.

Consideră intimata-pârâtă că este neîntemeiat argumentul reclamantei prin care se susține că acordarea sumei de 10.000 RON lunar nu ar fi condiționată de elaborarea normelor metodologice de aplicare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în contextul în care art. V din aceeași lege, care are caracter imperativ, prevede obligația emiterii normelor într-un termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Până la reglementarea prin norme a modalității de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, dreptul subiectiv de care se prevalează reclamanta are caracter virtual, neputând fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Totodată, consideră că în mod corect prima instanță a reținut că plata sumei de 10.000 RON nu se face în orice condiții, ci doar cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 5 alin. (1) - art. 8 din Capitolul II al O.U.G. nr. 117/2020. Dreptul reglementat de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 este condiționat de existența unui contract de concesiune/contract de servicii, a unui act adițional încheiat în conformitate cu O.U.G. nr. 117/2020, de prestarea serviciilor prevăzute în actul adițional, depunerea decontului și a documentelor justificative, verificarea acestora de către DSVSA Teleorman și aprobarea directorului executiv al acestei autorități. Or, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că, pentru perioada solicitată, ar fi avut încheiat un act adițional la contractul existent, pentru prestarea de activități noi și nici că a depus deconturi și documente justificative pentru fiecare lună în parte.

4.3. Intimata-pârâtă DSVSA Teleorman a depus întâmpinare și față de recursul incident declarat de pârâta ANSVSA, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondate, apreciind că această recurentă are calitate procesuală pasivă în considerarea calității sale de ordonator principal de credite pentru direcțiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor județene.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Situația de fapt dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților ANSVSA și DSVSA la achitarea sumei de 70.000 de RON, aferentă perioadei 16.12.2019 - 24.07.2020 (respectiv cât 10.000 RON pe fiecare lună), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, precum și a dobânzii legale aferentă acestei sume, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației.

Prin sentința civilă recurată, prima instanță a constatat caracterul neîntemeiat al acțiunii, reținând, în esență, că în lipsa elaborării normelor metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, suma de 10.000 RON lunar nu poate fi achitată beneficiarilor contractelor de concesiune/prestări servicii exclusiv în baza art. IV din Legea nr. 236/2019.

II.2. Cadrul normativ incident cauzei

Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.

Potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, forma de la data intrării legii în vigoare, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.

La data de 24 iulie 2020 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, care, în anexă, cuprinde normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Prin decizia nr. 9 din 29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."

II.3. Examinând recursul incident declarat de pârâta ANSVSA, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează criticile expuse în calea de atac, vizând calitatea procesuală pasivă), Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se succedă:

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (2) din aceeași lege).

În cuprinsul acțiunii, reclamanta A. S.R.L. a invocat împrejurarea că, la data de 13.07.2020, a adresat o cerere pârâtei ANSVSA, prin care a solicitat a-i fi achitată suma de 10.000 RON lunar, de la data intrării în vigoare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 și până la data plății efective și că, față de răspunsul comunicat de această autoritate sub nr. x/06.07.2020, a formulat prezenta acțiune, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, care definesc refuzul nejustificat drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane" și art. 2 alin. (2) din același act normativ, care prevede că refuzul autorității publice de a soluționa cererea solicitantului are natura unui act administrativ asimilat.

Raportat la modul în care reclamanta a configurat acțiunea în contencios administrativ, Înalta Curte constată că Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor are legitimare procesuală pasivă în cauză, în calitate de autoritate emitentă a actului administrativ asimilat contestat, exprimat sub forma pretinsului refuz nejustificat de soluționare a cererii de achitare a sumelor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Cât privește argumentul recurentei-pârâte în sensul că procedura de achitare a sumei de 10.000 RON presupune verificarea, aprobarea solicitării la plată și plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 de către direcțiile sanitar-veterinare județene, Înalta Curte reține că, potrivit acestui text de lege, plata sumei se face din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor către beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii. Așadar, titularul obligației de plată este pârâta ANSVSA, iar atribuțiile delegate de legiuitor direcțiilor județene, în ceea ce privește formalitățile necesare achitării sumei lunare, nu justifică scoaterea din proces a autorității parte a raportului obligațional.

Înalta Curte mai reține că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâta ANSVSA luându-se în considerare calitatea sa de ordonator principal de credite. Raporturile de drept administrativ existente între Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman, născute în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, sunt nerelevante în analiza efectuată asupra calității procesuale pasive, pe care o justifică autoritatea cu care reclamanta are raporturi juridice conform temeiului legal pe care se sprijină acțiunea.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va menține soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANSVSA, consecutiv respingerii recursului incident, ca nefondat.

II.4. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși a încadrat recursul în cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3-8 C. proc. civ., criticile reclamantei dezvoltă doar argumente subsumate pct. 5 și pct. 8 ale acestui articol, nefiind regăsite susțineri privitoare la necompetența de ordine publică a instanței de fond, la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, la nemotivarea ori insuficiența motivării sentinței atacate ori la prezentarea unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii și nici la încălcarea autorității de lucru judecat.

În consecință, recursul va fi analizat din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea eronată de către prima instanță a prevederilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 și art. IV din Legea nr. 236/2019, din perspectiva condiționării dreptului beneficiarilor la acordarea sumei lunare de elaborarea normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019.

Această problemă de drept a fost dezlegată, în timpul soluționării recursului, prin Decizia interpretativă nr. 9 din 29.05.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.

Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 și art. IV-V din Legea nr. 236/2019 sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 9/29.05.2023. Ca urmare, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei și apărărilor pârâtelor cu privire la necesitatea sau nu a existenței normelor metodologice pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar în perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020, anterior adoptării O.U.G. nr. 117/2020.

Astfel, prima instanță și-a justificat în mod esențial soluția de respingere a cererii de chemare în judecată prin prisma considerentelor vizând lipsa unor norme metodologice prin care să se stabilească în mod clar procedura administrativă de acordare a acestei sume. Esența argumentației primei instanțe este însă contrazisă de soluția deciziei ÎCCJ - RIL nr. 9/2013, astfel cum reiese aceasta din considerentele și dispozitivul hotărârii instanței supreme.

Așadar, este eronat modul în care s-a realizat de către Curtea de Apel București aplicarea și interpretarea în proces a normelor de drept substanțial reținute în mod esențial în scopul respingerii cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante prin care se susține că, pentru a beneficia de suma lunară stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019, nu era necesar să facă dovada realizării activităților contractate, respectiv să depună documente justificative în acest sens.

După cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 9/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a fost dezlegată chestiunea referitoare la aplicarea art. IV din Legea nr. 236/2019 și în perioada de absență a normelor metodologice, însă, pentru problema ce interesează, sunt relevante și următoarele considerente:

"97. Din analiza coroborată a dispozițiilor art. IV alin. (1) și art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenția de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestațiilor medicilor veterinari constând în activitățile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploatațiile non-profesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor trebuie să le pună în aplicare.

1

la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, obligațiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate și expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menționate). Cu toate acestea, obligațiile medicilor veterinari erau suficient conturate și anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existența unui raport juridic, în conținutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obține suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât și obligațiile corelative acestui drept. (...)

Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operațiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activități care trebuie dovedite.

Altfel spus, nu se poate susține că reclamanta este îndeptățită la plata sumei lunare fără o minimă dovadă a prestării serviciului public contractat sau că legiuitorul ar fi intenționat să gratifice cabinetele veterinare.

În consecință, criticile recurentei-reclamante sunt nefondate în ceea ce privește condițiile legale pentru a beneficia de plata sumei lunare, aceasta interpretând în sens greșit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că prima instanță, pornind de la premisa eronată că lipsa elaborării normelor metodologice împiedică aplicarea legii, nu a analizat această împrejurare. În aceste condiții, nu se identifică o analiză a primei instanțe cu privire la condiția "realizării activităților" instituită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, din moment ce sarcina probei instituită de Curtea de Apel București cu privire la obligația de dovedire a părții reclamante s-a raportat la o normă juridică inaplicabilă procesului.

În acest context, Înalta Curte constată că pricina nu a fost lămurită sub toate aspectele deduse judecății, fiind încălcate inclusiv prevederile art. 22, art. 237 și art. 397 C. proc. civ., ansamblul neregulilor subsumându-se cazurilor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., deoarece interpretarea eronată a normei de drept substanțial a avut și efectul unei insuficinte stabiliri a situației de fapt, deficiență ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a sentinței recurate și, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.

Cu această ocazie, în condițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de fond va dispune administrarea de probatorii în sensul celor anterior arătate și va proceda la un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realității prestării serviciilor.

În plus, deși judecătorul fondului a mai reținut că partea reclamantă nu ar fi solicitat D.S.V.S.A. Teleorman plata vreunei sume de bani sau vreo cerere spre a fi analizată existența unui eventul refuz al părții pârâte amintite, totuși analiza Curții de Apel București nu s-a raportat și la faptul că pârâta în discuție avea calitatea de parte în acordul-cadru și contractul subsecvent de servicii privind activitatea veterinară desfășurată de reclamantă.

Soluția de casare va afecta hotărârea atacată doar parțial, câtă vreme în recurs nu s-au formulat critici referitoare la modalitatea de soluționare a excepției netimbrării cererii, invocată de pârâta DSVSA Teleorman, acest aspect tranșat de prima instanță căpătând caracter definitiv și nemaiputând fi repus în discuție, iar în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANSVSA, Înalta Curte a respins recursul incident vizând această excepție, menținând soluția instanței de fond, cu argumentația regăsită la pct. II.3 din prezenta decizie.

Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 20 alin. (3) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele expuse conform considerentelor prezentei decizii, menținând soluția din sentință referitoare la respingerea excepțiilor netimbrării cererii și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței civile nr. 2032 din 04 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Menține soluția din sentință referitoare la respingerea excepțiilor netimbrării cererii și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.