ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5287/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea precizată, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la 04.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a contestat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman, refuzul A.N.S.V.S.A. de a-i soluționa favorabil cererea privind achitarea sumei de 70.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 399/26.01.2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării acțiunii formulate de reclamantă în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe, la data de 25.02.2021, sub nr. x/2020.

Prin sentința nr. 1049 din 30 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman.

Împotriva sentinței nr. 1049 din 30 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, a exercitat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit disp. art. IV din Legea nr. 236/2019, conform cărora "beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora".

Recurenta-reclamantă invocă și interpretarea/aplicarea greșită a disp. art. V din Legea nr. 236/2019, potrivit cărora:

"în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar -Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului".

Recurenta-reclamantă susține, contrar celor reținute de prima instanță, că din interpretarea celor două articole sus-menționate nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiționale ar fi condiționată de elaborarea normelor metodologice ale legii.

Normele metodologice reprezintă acte administrative care au rolul de a clarifica și detalia dispozițiile actelor normative pentru care au fost emise și produc efecte pentru viitor.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar și faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiție a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, duc la concluzia că de la data intrării în vigoare a legii și până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretențiile beneficiarilor contractelor, cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.

Se mai arată că O.U.G. nr. 117/2020 nu are caracterul unor norme metodologice, câtă vreme prin acest act normativ a fost abrogat, în mod expres, art. IV din Legea nr. 236/2019 și a fost înlocuit cu un text propriu al noului act normativ, care a detaliat și condițiile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit disp. art. 15 din O.G. nr. 42/2004, întrucât serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 și care trebuie să fie remunerate cu suma de 10.000 RON/lunar înainte de apariția legii erau efectuate gratuit și nu există documente justificative, nu erau remunerate, fiind plătite doar serviciile de bază prestate de cabinete/societăți, în baza O.G. nr. 42/2004, în temeiul contractului încheiat .

Interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004 conduce la aplicarea eronată a art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.

Modificarea adusă dispozițiilor de la art. 6 Anexa 2, prin O.U.G. nr. 117/2020 nu își găsește aplicabilitatea, întrucât nu retroactivează, iar în ceea ce privește art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004, nu vizează serviciile noi de intermediere pentru care se solicită plata sumei de 10.000 RON/lunar, iar Legea nr. 236/2019 nu impune astfel de obligații.

Motivul pentru care nu a fost eliberată factură pentru perioada de 7 luni s-a făcut la cererea Direcțiilor Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, care au comunicat că nu pot plăti aceste servicii.

Se mai arată că pârâtele au beneficiat efectiv de aceste servicii, normele metodologice nu au fost elaborate nici până în prezent și nu a existat nicio înștiințare de la pârâte în sensul suspendării acestor noi servicii.

Recurenta-reclamantă precizează că fără desfășurarea activităților intermediare nu s-ar fi putut efectua nici serviciile de bază pentru care există decont și factură conform contractelor încheiate cu pârâtele.

Contrar celor reținute de prima instanță, nu este în discuție un drept virtual, activitățile au fost prestate, iar răspunderea pârâtelor poate să fie angajată.

Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman s-a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

În esență, a susținut că prima instanță a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile în cauză, considerând că dreptul reglementat de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 este un drept sub condiție, așa cum în mod corect și legal au reținut și alte instanțe judecătorești în dosare având același obiect. Așadar, a apreciat că rezultă fără putință de tăgadă că voința legiuitorului este ca suma de 10.000 RON/lună, exclusiv TVA, să fie acordată din bugetul Autorității Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, prin bugetul Direcțiilor Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor județene, beneficiarilor contractelor de concesiune/prestări de servicii pentru realizarea activităților noi prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 117/2020, numai în baza decontului și a documentelor justificative.

La rândul său, intimata-pârâtă Autoritatea Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În dezvoltarea apărărilor formulate a susținut, în esență, că dispozițiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004, considerând că este neîntemeiată solicitarea reclamantei de achitare a sumei de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 și până la data de 24.07.2020.

Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman a formulat și răspuns la întâmpinarea pârâtei Autoritatea Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, arătând că susține apărările formulate de aceasta.

De asemenea, recurenta-reclamantă a depus la data de 09.11.2022, prin poșta electronică, concluzii scrise prin intermediul cărora, în esență, a solicitat examinarea cauzei în limita criticilor formulate prin cererea de recurs, pe care le-a reiterat împreună cu argumentele invocate în combaterea apărărilor formulate în cauză de către intimatele-pârâte.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului exercitat în cauză

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reține că prima instanță a constatat că refuzul pârâtelor de a achita reclamantei suma de 10.000 RON/lunar pe perioada de timp solicitată este justificat, deoarece prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019 nu puteau să fie puse în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, prin art. V din cuprinsul aceluiași act normativ.

S-a mai arătat de prima instanță faptul că prevederile art. IV au stabilit cadrul legal aferent obligației de plată și cuantumul obligației de plată, fără să conțină nicio referire la procedura de urmat pentru recunoașterea dreptului, astfel că dreptul reclamantei nu putea fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, nu există "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci cel mult o speranță legitimă ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.

Înalta Curte urmează să rețină că motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întrunit, iar hotărârea recurată este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a prevederilor art. IV și V din Legea nr. 236/2019, precum și a disp. art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Este de necontestat că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 care a modificat și completat O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, recurenta-reclamantă pentru serviciile prestate, numite de bază, era plătită ca urmare a contractului încheiat în acest sens.

Deși recurenta-reclamantă efectua și anumite activități sau servicii numite intermediare, precum transportul probelor la laborator, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferentă activităților contractante, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, consilierea proprietarilor de animale privind condițiile de biosecuritate, consilierea proprietarilor de animale privind bunăstarea animalelor, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării, acestea nu erau decontate de către pârâte, cu alte cuvinte se efectuau gratuit.

Prin modificarea O.G. nr. 42/2004, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, prin disp. art. IV s-a prevăzut, pentru activitățile, serviciile sus-menționate primirea lunară pentru fiecare contract a sumei de 10.000 RON din bugetul pârâtei ANSVSA.

Înalta Curte constată că, prin lege, s-a prevăzut în favoarea entităților ce dețin contracte de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior, printre care și reclamanta, dreptul de a primi 10.000 RON/lunar pentru realizarea activităților de la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.

Acest drept există în virtutea legii, nu este condiționat și nici nu poate să fie condiționat de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V din Legea nr. 239/2019.

Normele metodologice au rolul de a explicita prevederile legale și de a interpreta, eventual, fiecare articol al legii, dar în sensul celor stipulate în actul normativ respectiv, fără a solicita beneficiarului dreptului îndeplinirea unor formalități neprevăzute de lege.

În speță, normele metodologice nu au fost elaborate nici până în prezent.

Este adevărat că prin O.U.G. nr. 117/2020, în vigoare de la 24.07.2020 au fost abrogate prevederile art. IV și V din Legea nr. 236/2019, dar această împrejurare nu poate lipsi de efecte norma ce a fost activă în perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, deoarece noua lege nu retroactivează.

Înalta Curte reține că prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu pot fi considerate că țin locul unor norme metodologice, ci reprezintă o reglementare de sine stătătoare.

Chiar dacă în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 s-a arătat că prin Legea nr. 236/2019 s-a reglementat insuficient dreptul entităților în discuție de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru serviciile/activitățile intermediare, aceasta nu conduce la neaplicarea legii, ci la aplicarea acesteia în acord cu textele cuprinse în acest act normativ.

Așadar, dreptul consacrat de Legea nr. 236/2019 reprezintă "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, contrar celor afirmate de prima instanță.

În plus, se constată că în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 s-a arătat că există o afectare a activităților sanitar-veterinare datorată unor întârzieri în reglementarea acestora, aspect care nu poate conduce la neaplicarea unor drepturi prevăzute de legea în vigoare pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează să se admită recursul declarat și să se dispună casarea sentinței recurate.

În rejudecare, constatându-se îndeplinite disp. art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată și existența unui refuz nejustificat din partea pârâtelor, se va admite acțiunea sub consecința obligării pârâților de a achita reclamantei suma de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON/lună de la data de 16.12.2019 până la 24.07.2020, precum și dobânda legală aferentă acestor sume datorate lunar, de la data scadenței și până la data plății efective, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației.

Se vor menține dispozițiile sentinței referitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANSVAS.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1049 din 30 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.

Obligă pârâții să achite reclamantei suma de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON/lună, de la data de 16.12.2019 și până la data de 24.07.2020, precum și dobânda legală aferentă sumelor datorate lunar, de la data scadenței și până la data plății efective, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.