ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3007/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 8.02.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naționala Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA a solicitat obligarea acesteia la achitarea sumei de 60.000 RON (respectiv: 10.000 RON/luna de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru fiecare contract încheiat aferent unei circumscripții sanitar veterinare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 957/18.06.2021, Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență teritorială invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.

Prin sentința nr. 146/2021 din 7 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.S.V.S.A. și s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (A.N.S.V.S.A.).

Împotriva sentinței nr. 146/2021 din 7 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., critica de nelegalitate vizând, în esență, aplicarea eronata a dispozițiilor art. IV din Legea nr. 236/2019, în opinia recurentului-reclamant singura condiție instituită de lege pentru acordarea sprijinului financiar de 10.000 RON lunar fiind aceea a derulării unui raport juridic contractual având ca obiect executarea activităților sanitar veterinare, medicul veterinar beneficiind de dreptul legal prin prisma asumării calității de concesionar și a îndeplinirii corespunzătoare a obligațiilor contractuale.

A susținut că deși este vorba de același ajutor, de același tip de activități, instanța trebuia să rețină și să facă distincție între contractele de concesiune aflate în derulare, pentru care medicii beneficiari sunt îndreptățiți la primirea sumei de 10.000 de RON lunar prin îndeplinirea obligațiilor în condițiile asumate și contractele care se încheie după intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 și ulterior a O.U.G. nr. 117/2020, pentru care medicii concesionari sunt îndreptățiți la primirea sumei prin îndeplinirea cerințelor enumerate de art. 15 din O.G. nr. 42/2004 în forma modificată de Legea nr. 236/2019, respectiv de art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020.

A subliniat recurentul - reclamant că instanța de fond a reținut în mod greșit că nu trebuia să primească suma de bani astfel cum a fost reținută prin textul de lege, întrucât a ales să se raporteze și la O.U.G. nr. 117/2020, act normativ ce stabilește principiile și procedura de urmat în stabilirea circumscripțiilor sanitar veterinare care vor face obiectul acordurilor cadru de servicii în conformitate cu O.G. nr. 42/2004, subliniindu-se că dispozițiile respective vor fi aplicabile și după finalizarea contractelor existente în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, urmând a se organiza o nouă procedură pentru atribuirea acordurilor cadru de servicii.

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, raportat la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile invocate de recurent nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., cererea de recurs conținând simple nemulțumiri față de modul în care a decurs judecata în fața primei instanțe, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, intimata-pârâtă a susținut că simplul fapt că recurentul-reclamant este beneficiarul unor contracte de concesiune/prestări servicii nu este în măsură să dovedească îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de 10.000 RON/lunar prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 ianuarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă A.N.S.V.S.A. prin întâmpinare, întrucât, deși cererea de recurs nu cuprinde o aserțiune expresă referitoare la nelegalitatea hotărârii pronunțate de curtea de apel, recurentul-reclamant a formulat contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței atacate, cu referire concretă la modul în care prima instanță a interpretat condițiile legale de acordare a compensației financiare prevăzută de Legea nr. 236/2019, criticile formulate prin cererea de recurs putând fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se poate casa hotărârea când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin urmare nu poate fi validată afirmația intimatei-pârâte referitoare la împrejurarea că recursul recurentului-reclamant nu conține critici care să se circumscrie vreunui motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că excepția nulității recursului va fi respinsă.

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamantul A. este titular al contractului de concesiune nr. x/01.09.1999 în baza căruia prestează activități specifice medicului veterinar în Circumscripția Sanitar Veterinară de Asistență Bârnova.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă refuzul pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor de a achita lunar reclamantului suma de 10.000 de RON, pentru perioada 16.12.2019-24.07.2020, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, art. IV alin. (1) și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel Iași a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., aceasta înțelegând să critice hotărârea cu privire la modalitatea de aplicare și interpretare greșită dată de curtea de apel dispozițiilor art. IV din Legea nr. 236/2019, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Amintește Înalta Curte reține că la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, cea pe care se întemeiază cererea reclamantului, dispozițiile art. IV aveau următorul conținut:

Articolul IV - (1) Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora. (2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București atribuie medicilor veterinari organizați în condițiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege.

Dispozițiile legale redate nu pot fi aplicate disociat de contextul legislativ în care au fost adoptate, ci trebuie citite împreună cu alte dispoziții din actul normativ la care se referă însuși titlul legii, scopul adoptării acesteia fiind modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004.

Prevederile art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, la care trimite art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, au fost modificate prin această lege, având următorul cuprins: (2) Pentru efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București încheie contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizați în condițiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condițiile legii, în situațiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari, organizați în condițiile legii.

Coroborând dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 cu textul legal în urmă redat, trebuie admis că nu pot fi determinate, doar pe baza acestora, care dintre activitățile sanitar-veterinare la care se referă art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 vor fi sub incidența acestui text legal, legiuitorul prevăzând că direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București vor încheia contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizați în condițiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condițiile legii, pentru efectuarea unor activități sanitar-veterinare dintre cele cuprinse în programele menționate, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare.

Pe cale de consecință, nici activitățile pentru care s-a prevăzut plata sumei de bani la care se referă art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu pot fi determinate doar pe baza textelor normative coroborate.

De aceea, dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 trebuie interpretate în cadrul normativ creat ca urmare a completării art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 cu alin. (6)-(11), din care rezultă că acordarea sumei de 10.000 RON lunar nu poate avea ca unic temei dispozițiile pe care recurentul a întemeiat cererea sa.

Astfel, susținerea recurentului vizând condiția sine qua non acordării sumei de 10.000 RON/lunar ca fiind existența contractului valabil încheiat este nereală, întrucât suma în discuție nu putea fi acordată doar ca urmare a existenței unui contract între părți, ci ca efect al respectării acestuia, demonstrată prin depunerea deconturilor și a documentelor doveditoare ale realizării acțiunilor sanitar-veterinare pe teritoriul de competență.

Legea nr. 236/2019 nici nu impune, dar nici nu exclude prezentarea deconturilor justificative pentru efectuarea acțiunilor/serviciilor sanitar-veterinare prevăzute în Programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor și pentru a beneficia de suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea contractelor.

În aceste condiții, Legea nr. 236/2019, intrată în vigoare la data de 16.12.2019 se corelează cu dispozițiile legale și contractuale în derulare la data intrării în vigoare a acestei legi, nefiind necesar a se prevedea în cuprinsul ei obligativitatea prezentării de deconturi justificative.

Printr-o corectă interpretare a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale relevante, instanța de fond a stabilit că nu a existat un refuz nejustificat din partea pârâtei cu privire la respectarea unor obligații care îi reveneau conform dispozițiilor legale.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 15 alin. (2) și alin. (7) din O.G. nr. 42/2004 cu cele ale Legii nr. 236/2019 conduce la concluzia neîndoielnică în sensul necesității prezentării de către reclamant a dovezii prestării activităților medicale prevăzute de lege pentru a putea beneficia de suma de 10.000 RON.

Contrar susținerilor recurentului, pentru a beneficia de această sumă pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020 nu este suficientă existența numai a contractului de concesiune.

Este de menționat și că ulterior, din analiza completă a art. 15 alin. (7) din O.G. nr. 42 din 29 ianuarie 2004, în forma modificată prin Legea nr. 291 publicată în MO nr. 1240 din 16.12.2020, numai concesionarii care asigură, prin unitățile medicale veterinare prevăzute la pct. 35, un program zilnic de 8 ore pentru proprietarii animalelor din exploatațiile nonprofesionale din circumscripția sanitar-veterinară contractată, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică și a sărbătorilor legale, primesc lunar, pentru fiecare contract, pe perioada de derulare a acestuia, suma de 10.000 RON, pentru transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferente activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării.

Prin urmare plata sumei 10.000 RON, pe lângă condiția îndeplinirii unui program zilnic este condiționată și de îndeplinirea unor anumite activități care trebuie dovedite iar cum în speță reclamantul nu a probat îndeplinirea condițiilor legale pentru acordarea compensației financiare în mod corect acțiunea sa a fost respinsă.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 146 din 7 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2022.