Decizia nr. 2020/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.11.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (în continuare, ANSVSA), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 de RON, respectiv 10.000 de RON/lună, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020, conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și la dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației, cu luarea în considerare a faptului că, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, suma de 10.000 de RON/lună se acordă fiecărui deținător de contract valid, fără decont justificativ.

Soluțiile de declinare 2.1. Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din data de 19.02.2021, a admis excepția necompetenței materiale și excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București. 2.2. Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 9761/27.10.2021, a admis excepția necompetenței materiale, invocată prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 91 din 20.01.2023, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței au declarat recurs principal reclamanta S.C. A. S.R.L. și recurs incident pârâta ANSVSA. 4.1. În cadrul recursului principal, reclamanta a solicitat casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată. În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3-8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, mai precis, a art. IV alin. (1) și art. V din Legea nr. 236/2019, precum și a art. 15 din O.G. nr. 42/2004. În dezvoltarea acestor motive de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. * Instanța de fond nu a reținut corect că prin O.U.G. nr. 117/2020 sunt prevăzute condiții suplimentare care trebuie îndeplinite de persoanele îndreptățite la primirea sumei de 10.000 RON/lună, întrucât singura condiție este aceea de a avea încheiate contracte de concesiune. Intimatele nu au contestat efectuarea serviciilor sanitare-veterinare, ci au făcut referire doar la două aspecte, respectiv: inexistența normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 239/2019 și lipsa resurselor bugetare pentru aceasta perioadă, întrucât ordonatorul principal de credite - ANSVSA - nu a alocat sume cu această destinație. Izvorul pretențiilor din prezenta speță este art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019. Ca atare, prima instanță trebuia să aibă în vedere faptul că dispozițiile legale recunosc în favoarea recurentei dreptul de a primi suma de 10.000 RON/lună, condiția legală fiind aceea ca societatea să fie beneficiara unui contract de concesiune pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor. 4.2. În cadrul recursului incident, pârâta ANSVSA a solicitat casarea în parte a sentinței atacate, respectiv doar în privința soluției referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive. Argumentele părții au fost prezentate la dosar.

Apărările formulate în cauză 5.1. Recurenta ANSVSA a formulat întâmpinare la recursul principal în cadrul căreia a solicitat respingerea acestuia, pentru apărările arătate la dosar recurs. 5.2. Intimata Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Teleorman a formulat întâmpinări prin care și-a exprimat poziția în privința ambelor recursuri, în sensul respingerii acestora, pentru motivele arătate la dosar recurs.

Soluția instanței de recurs 6.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta S.C. A. S.R.L., a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul principal este nefondat. Așa cum s-a prezentat la pct. 1 din decizia de față, recurenta a dedus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al intimatei ANSVSA de a-i achita suma de 70.000 de RON, respectiv câte 10.000 de RON/lună, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020, conform prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cu dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmau a fi actualizate și cu rata inflației. Prima instanță a respins acțiunea recurentei, întrucât a apreciat faptul că societatea reclamantă nu au făcut dovada prestării unor servicii de natura celor vizate de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, lipsind fundamentul legal și contractual pentru nașterea dreptului de creanță. În opinia instanței, susținerea reclamantei în sensul că, înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, nu ar fi existat condiționalitățile legate de decont și documente justificative, este neîntemeiată, deoarece, din ansamblul reglementării Legii nr. 236/2019, rezultă că plata sumei de 10.000 de RON/lună era asociată unor formalități și prestării unor servicii, în contravaloarea acestora, iar vocația de a beneficia de aceste sume era condiționată de adoptarea mecanismului concret de punere în executare a legii, neexistând nicio vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantului prin modul în care au fost soluționate cererile sale. Înalta Curte împărtășeste soluția primei instanțe în raport de argumentele ce vor fi redate în continuare. În cadrul motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a menționat faptul că sentința contestată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. IV alin. (1) și art. V din Legea nr. 236/2019, precum și a art. 15 din O.G. nr. 42/2004. Potrivit prevederilor art. IV alin. (1) și (2) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial la data de 13.12.2019):,,(1) Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora. (2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București atribuie medicilor veterinari organizați în condițiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege". De asemenea, conform art. V din cuprinsul aceluiași act normativ: "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului." Înalta Curte nu poate primi argumentația primei instanțe în sensul că lipsește cadrul legal necesar pentru plata sumelor litigioase în absența normelor metodologice nominalizate în art. V din actul normativ în discuție. Astfel, prin Decizia nr. 9/2023, pronunțată în Dosarului nr. x/2023, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii promovat de Avocatul Poporului și a stabilit faptul că: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020." În motivarea acestei decizii, instanța a reținut următoarele argumente esențiale: "132. Chiar dacă privește un moment situat ulterior, Legea nr. 291/2020, de aprobare cu modificări și completări a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020, confirmă voința legiuitorului în sensul susținerii primei orientări a jurisprudenței. Prin articolul unic punctul 8 al Legii nr. 291/2020 a fost modificat art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, textul primind o redactare care confirmă, încă o dată, posibilitatea aplicării directe a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, astfel: "(1) Contractele de concesiune, precum și cele de prestări servicii, încheiate pentru efectuarea activităților sanitar-veterinare prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, aflate în curs de derulare, își păstrează valabilitatea și continuă să producă efecte potrivit prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor. (2) Contractelor menționate la alin. (1), indiferent de valoarea lor, li se aplică prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările ulterioare, precum și prevederile art. 8 alin. (1)-(6) din anexa la prezenta ordonanță de urgență. 133. Așadar, prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 au rămas neschimbate de la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până în prezent, fiind o normă neabrogată, iar efectele lor au fost confirmate și consolidate prin art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, legiuitorul neabrogându-le și nereglementând, printr-o nouă normă din conținutul acestui din urmă act normativ, prevederi similare, ci făcând trimitere la acestea. Prin referirile la acestea în cuprinsul art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, atât în varianta inițială a acestuia, cât și în forma pe care a primit-o în urma modificării lui prin Legea nr. 291/2020, legiuitorul a recunoscut, în continuare, efectele produse de aceste prevederi, urmând ca, suplimentar, de la momentul intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și, respectiv, a legii de aprobare a acesteia, Legea nr. 291/2020, contractelor în derulare să li se aplice și normele prevăzute de aceste acte normative referitoare la documentele justificative și modul de întocmire a decontului, precum și clauza penală." De asemenea, aceeași instanță a arătat că omisiunea adoptării normelor metodologice nu poate priva beneficiarii de plata sumelor cuvenite, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege. Însă, Înalta Curte apreciază că este fondată motivarea primei instanțe potrivit căreia societatea recurentă nu a făcut dovada prestării unor servicii de natura celor vizate de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019. Susținerea recurentei în sensul că, înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, nu ar fi existat condiționalitățile legate de decont și documente justificative, este neîntemeiată, deoarece, din ansamblul reglementării Legii nr. 236/2019, rezultă că plata sumei de 10.000 de RON/lună era asociată unor formalități și prestării unor servicii, în contravaloarea acestora. De astfel, chiar în contractul nr. x din 01.03. 1999, la art. 7 alin. (8), se prevedea obligația concesionarului "să întocmească lunar decontul justificativ pentru încasarea contravalorii manoperei efectuate pentru activitatea sanitară veterinară". Prin actul adițional nr. x din 25.08.2014, acest contract a fost prelungit pe o perioadă de 7 ani și 6 luni, respectiv până la data de 01.03.2022, însă clauza anterior nominalizată nu a fost modificată. Ca atare, contrar alegațiilor recurentei, exista cadrul legal și contractual care obliga la întocmirea lunară a decontului justificativ referitor la manoperele efectuate pentru activitatea sanitară veterinară. Pe cale de consecință, Înalta Curte consideră că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de control judiciar apreciază că în mod formal recurenta a făcut referire la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3-7 C. proc. civ., întrucât în cadrul memoriului de recurs nu se regăsesc critici de nelegalitate ale sentinței atacate care ar putea să fie subsumate acestor cazuri de casare. 6.2. În raport de soluția arătată la pct. 6.1 din decizia de față, Înalta Curte va respinge recursul incident, ca nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul principal, cât și recursul incident, ca nefondate.