ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5236/2024

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal - veche la data de 22 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, a solicitat anularea, în tot, a Deciziei președintelui ANCOM nr. 438/21.05.2018 privind cererea de compensare a costului net aferent furnizării serviciilor poștale din sfera serviciului universal în anul 2016 prin care pârâta a respins cererea reclamantei de compensare a costului net aferent furnizării serviciilor poștale din sfera serviciului universal în anul 2016, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie privind compensarea costului net aferent furnizării serviciilor poștale din sfera serviciului universal în anul 2016, precum și obligarea acesteia la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 176 din 11 mai 2021, Curtea de Apel București– secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal - veche a respins acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 176 din 11 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal - veche, a declarat recurs recurenta-reclamantă Compania Națională Poșta Română S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă a învederat, în esență, că sentința recurată se bazează pe o greșită apreciere de către instanță de fond a materialului probator administrat în cauză, precum și pe preluarea, fără temei legal, a poziției pârâtei, astfel cum această poziție a făcut obiectul referatului de aprobare a proiectului Deciziei președintelui Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații privind cererea de compensare a costului net aferent furnizării serviciilor poștale din sfera serviciului universal în anul 2016.

Obligația de menținere în localitățile cu un număr de peste 1.500 de locuitori a unui punct de prezență deservit de personal privește activitățile de prezentare, respectiv activitățile de introducere în rețeaua publică poștală a trimiterilor poștale ce fac obiectul serviciilor incluse în sfera serviciului universal pentru care a solicitat compensarea costului net în temeiul dispozițiilor art. 22 din O.U.G. nr. 13/2013, cu modificările și completările ulterioare.

Contrar opiniei exprimate de instanță de fond, menținerea punctelor de prezență deservite de personal nu este și nu poate fi asociată cu activitatea de distribuire a trimiterilor poștale, ci exclusiv cu activitatea de prezentare, respectiv de introducere în rețeaua publică poștală a trimiterilor poștale incluse în sfera serviciului universal, soluție ce se impune cu necesitate în raport de dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 13/2013.

De asemenea, în opinia recurentei-pârâte, în mod greșit instanța de fond a înlăturat răspunsul expertului contabil la primul obiectiv al expertizei ce a vizat determinarea gradului de acoperire a teritoriului național și al densității punctelor de acces fixe deservite de personal din rețeaua poștală publică utilizată de furnizorul de serviciu universal CNPR.

În acest context, recurenta-pârâtă a învederat și că instanța de fond, în mod nejustificat, a evocat prevederile sentinței civile nr. 5042/19.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel București față de acțiunea în contencios administrativ introdusă de societatea reclamantă împotriva deciziei de necompensare a costului net aferent exercițiului financiar 2015, întrucât profitabilitatea sau neprofitabilitatea rețelei poștale reprezintă un fenomen dinamic, supus unor parametri de ajustare anuali determinați, în egală măsură, de traficul poștal aferent punctelor de prezență deservite de personal și de factori de natură obiectivă cum ar fi salariul minim pe economie, nivelul de taxare al muncii, costul carburanților și al celorlalte utilități, etc.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că "reclamanta s-a folosit pentru cererea aferentă anului 2016 de date pe care le prezentase și în anul 2015, date ce fuseseră analizate de instanța de judecată și nu conduseseră la anularea deciziei de acordare a costului pentru anul 2015, curtea considerandu-le neîntemeiate și nu va analiza în detaliu susținerile reclamantei relative la ajustările făcute de ANCOM în privința punctelor de acces..." (pag. 33, par 2 din sentință), întrucât datele aferente fiecărui punct de acces deservit de personal sunt sau nu sunt relevante pentru calcularea costului net strict prin raportare la elementele de profitabilitate sau neprofitabilitate care rezultă din exercițiul financiar pentru care se solicita costul net. De aceea, soluția instanței de fond întemeiată pe "constatarea ANCOM ca find neeligibilă din perspectiva profitabilității sumei de 2.861.758 RON aferentă costului de compensare pentru cele 956 de subunități sunt neîntemeiate și vor fi înlăturate" (pag. 33 par. 4 din sentință) este lipsită de suport juridic în accepțiunea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un alt raționament juridic operat de instanță de fond în cadrul sentinței atacate, apreciat ca fiind deficitar de recurenta-pârâtă este reprezentat de înlăturarea argumentelor legate de regimul de taxare aplicabil contractului încheiat cu Ministrul Muncii și Solidarității Sociale. Contrar raționamentului instanței de fond bazat pe argumentul că începând cu anul 2017 distribuirea taloanelor mov reprezintă un serviciu din afara serviciului universal și deci, purtător de TVA, împrejurare care, în opinia instanței de fond ar justifica diminuarea veniturilor obținute de aceasta în cadrul scenariului alternativ, recurenta-pârâtă a învederat că tariful aferent acestui serviciu este stabilit prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat și că un scenariu alternativ în care acest serviciu devine purtător de TVA doar pentru scopul unui demers de recalculare al beneficiilor rezultate din pierderea calității de furnizor de serviciu universal desemnat nu poate fi luat în considerare întrucât în cadrul legislației nu este definit un scenariu alternativ care să pornească de la o modificare a legislației primare, ci exclusiv de la o abordare bazată pe un comportament al utilizatorilor de servicii poștale într-un scenariu alternativ bazat pe pierderea de către societatea noastră a calității de furnizor de servicii poștale incluse în sfera serviciului universal. Pentru exercițiul financiar 2016 nu există niciun element în baza căruia, în scenariul alternativ, tariful stabilit prin lege pentru distribuția taloanelor mov să poată face obiectul unei ajustări de natura celei reținute de ANCOM și validate în mod greșit de instanța de fond în cadrul sentinței.

Printr-un alt set de critici, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de fond a validat punctul de vedere exprimat de intimata-pârâtă cu privire la caracterul "nereprezentativ" al studiului efectuat de A. în baza căruia societatea reclamantă și-a fundamentat scenariul alternativ pe considerentul că acest "studiu unificat nu respectă marja de eroare acceptată de +/- 5% (marja fiind de +/-6%)...", întrucât o astfel de "concluzie" nu se bazează pe niciun text de lege identificabil. În realitate, instanța de fond s-a folosit doar de o afirmație a pârâtei-intimate cuprinsă în cadrul referatului de aprobare la proiectul Deciziei președintelui Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații privind cererea de compensare a costului net aferent furnizării serviciilor poștale din sfera serviciului universal în anul 2016 potrivit cu care "dacă" se ia în calcul o probabilitate de garantare a rezultatelor de 95%, aceasta s-ar putea situa în jurul valorii de ±6% în cazul persoanelor juridice, valoare care o depășește pe cea maximă "universal acceptată" în domeniu, de ±5%. (pag. 35 par. 2 din referat).

De altfel, însăși pârâta ANCOM, în cadrul acestui document cu caracter preliminar evită să fie tranșantă în ceea ce privește aserțiunea cu privire la marja de eroare pe care o folosește ca argument de nesocotire a rezultatelor studiului de piață pe care societatea reclamantă și-a fundamentat scenariul alternativ, întrucât nici la nivelul legislației primare și nici la nivelul legislației secundare nu există o prevedere legală care să indice nivelul de acuratețe cerut pentru validarea unui studiu statistic în materia determinării costului net în materia serviciilor poștale.

Recurenta-pârâtă a concluzionat că și sub acest aspect silogismul avut în vedere de instanța de fond este unul profund deficitar în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii sentinței recurate ca temeinică și legală.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională Poșta Română S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă Compania Națională Poșta Română S.A. are ca obiect verificarea legalității Deciziei ANCOM nr. 438/21.05.2018, prin care a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Poșta Română pentru compensarea costului net aferent furnizării serviciilor poștale din sfera serviciului universal în anul 2016, constatându-se că nu constituie o sarcină injustă pentru CNPR costul net de 14.204.766 RON, aferent furnizării serviciilor poștale din sfera serviciului universal în anul 2016 .

La baza emiterii deciziei a stat Referatul de aprobare (parte integrantă a deciziei) prin care instituția pârâtă a stabilit că valoarea costului net înregistrat de CNPR în anul 2016 ca urmare a obligațiilor ce decurg din calitatea de furnizor de serviciu universal, inclusiv beneficiile intangibile, a fost de -6.815.295 RON, precum și faptul că acest cost net nu a reprezentat o sarcină injustă pentru CNPR în anul 2016 .

Atât decizia cât și referatul de aprobare au fost comunicate reclamantei prin adresa x/21.05.2018, înregistrată la CNPR cu nr. 3172/21.05.2018.

Reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A. a solicitat invalidarea raționamentului Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, iar prima instanță a confirmat soluția autorității administrative, reținând, printre altele că Deciziile ANCOM nr. 1658/10.12.2014 și nr. 327/19.04.2017, prin care au fost respinse cererile reclamantei de compensare pentru anul 2013, respectiv 2015 au fost menținute de instanțele de contencios administrativ prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015 (definitivă), respectiv dosarul nr. x/2017 (în primă instanță).

Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a înțeles să critice prin cererea de recurs considerentele avute în vedere de instanța de fond la soluționarea criticilor formulate de aceasta prin cererea de chemare în judecată referitoare la depășirea atribuțiilor de către ANCOM, urmare a comandării de studii de piață pentru scenariul alternativ și la emiterea de către pârâtă cu exces de putere a deciziei atacate în cauză, soluționarea acestor critici intrând astfel sub autoritatea lucrului judecat.

Pentru a răspunde criticilor ce fac obiectul recursului, Înalta Curte reține că, într-adevăr, instanța de fond a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (2)

1

din Decizia președintelui ANCOM nr. 541/2013 prin raportare la o situație de fapt care nu era pe deplin lămurită.

Potrivit prevederilor art. 14 alin. (2)

1

din Decizia președintelui ANCOM nr. 541/2013, cu modificările și completările ulterioare, costul net aferent furnizării serviciilor poștale din sfera serviciului universal constituie o sarcină injustă dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:

a) nivelul rentabilității capitalului mediu angajat înregistrat din furnizarea serviciilor din sfera serviciului universal ca urmare a îndeplinirii obligațiilor legale se află sub valoarea costului mediu ponderat al capitalului stabilit de ANCOM;

b) valoarea costului net stabilit de ANCOM depășește pragul de materialitate de 3% din valoarea veniturilor înregistrate de furnizorul desemnat de serviciu universal din furnizarea serviciilor din sfera serviciului universal.

Astfel, dacă prima condiție privind nivelul rentabilității capitalului mediu reprezintă un aspect necontestat de părți, în analiza îndeplinirii celei de a doua condiții, în mod greșit instanța de fond nu s-a raportat exclusiv la indicatorul economic din anul 2016, respectiv anul pentru care reclamanta a formulat cererea de compensare care face obiectul cauzei deduse judecății.

Fără a avea în vedere că situația de fapt variază de un an la altul și că rețeaua publică poștală și volumul acesteia de activitate care generează costul net aferent unui exercițiu financiar anual au un caracter dinamic, în mod greșit a reținut instanța de fond că reclamanta s-a folosit, pentru cererea de compensare formulată pentru anul 2016, de date prezentate și în cererea pentru anul 2015, date care făcuseră deja obiectul analizei instanței de judecată în dosarul nr. x/2017.

Astfel, în dezacord cu opinia primei instanțe, instanța de recurs reține că datele aferente fiecărui punct de acces deservit de personal sunt sau nu relevante pentru calcularea costului net, strict prin raportare la elementele de profitabilitate care rezultă din exercițiul financiar pentru care se solicită costul net.

Așadar, în mod greșit a apreciat instanța de fond că nu se impune analiza în detaliu a susținerilor reclamantei relative la ajustările făcute de ANCOM în privința punctelor de acces deservite de personal, a eligibilității costurilor invocate de CNPR, precum și a argumentelor reclamantei relative la neprofitabilitatea reproiectării rețelei de subunități poștale.

Totodată, în dezlegarea criticilor privind regimul de taxare aplicabil contractului încheiat de reclamantă cu Ministerul Muncii și Justiției Sociale, atunci când în cadrul scenariului alternativ ANCOM a identificat o pierdere de 8,5 milioane RON, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că doar începând cu anul 2017 distribuirea taloanelor mov este un serviciu în afara serviciului universal, deci purtător de TVA.

Relevant este și faptul că deși instanța de fond trebuia să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 14 alin. (2)

1

din Decizia președintelui ANCOM nr. 541/2013 prin raportare la situația specifică a reclamantei din anul 2016 și la cadrul legal aplicabil la nivelul acelui an, prima instanță face trimitere la dispoziții legale care au intrat în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2017, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor art. I pct. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 3/2013 privind serviciile poștale, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 238/2016.

Procedând de o asemenea manieră, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței recurate criticate prin cererea de recurs nu se regăsesc argumente care să dezlege problemele de drept cu care a fost învestită instanța de fond și, implicit, care să susțină soluția pronunțată.

Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanța la soluția pronunțată și care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc pe aspectele criticate.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligația motivării hotărârilor judecătorești într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanța de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Or, analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 14 alin. (2)

1

din Decizia președintelui ANCOM nr. 541/2013 pentru cererea formulată de reclamanta Poșta Română pentru compensarea costului net aferent furnizării serviciilor poștale din sfera serviciului universal în anul 2016, prin raportare la situația de fapt și la cadrul legal aplicabil pentru alți ani decât pentru cel care face obiectul cauzei, nu poate fi considerat că răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, în condițiile în care aceasta nu poate răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Constată instanța de control judiciar că o asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să răspundă criticilor subsumate chestiunii privind îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 14 alin. (2)

1

din Decizia președintelui ANCOM nr. 541/2013, cu modificările și completările ulterioare, respectiv să procedeze la analiza cadrului legal incident la nivelul anului 2016 raportat la situația de fapt de la acel moment, astfel încât să fie respectat dreptul la un proces echitabil al părților, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurării tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă acestora.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională Poșta Română S.A. împotriva sentinței civile nr. 176 din 11 mai 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal - veche.

Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 13 noiembrie 2024.