ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4894/2024

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.05.2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta Biserica Evanghelică Română a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte, anularea în tot a adreselor nr. x/27.09.2018, nr. y/24.10.2018, nr. z/12.12.2018, nr. w/13.02.2019, emise de către Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte, obligarea pârâtului să ia act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanților privind Biroul executiv al Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G. nr. 44/2013.

Prin sentința civilă nr. 1266 din 4 decembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Biserica Evanghelică Română, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte, ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de Biserica Creștină Evanghelică Însurăței.

Împotriva sentinței de mai sus a declarat recurs reclamantul Cultul Creștin Biserica Evanghelică Română, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 5233 din data de 8 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurentul-reclamant Cultul Creștin Biserica Evanghelică Română împotriva sentinței civile nr. 1266 din 4 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că adresele nr. x/27.09.2018, nr. y/24.10.2018, nr. z/12.12.2018 și nr. 651/13.02.2019 nu constituie acte administrative individuale în sensul Legii contenciosului administrativ, deoarece, chiar dacă sunt emise de o autoritate publică, nu sunt acte administrative, prin acestea pârâtul prezentând punctul de vedere referitor la nerespectarea condițiilor prevăzute de Statutul Bisericii Evanghelice Române, aprobat prin H.G. nr. 629/2008 în ceea ce privește alegerile organelor de conducere ale reclamantei.

S-a mai reținut că, deși avea obligația să analizeze pretențiile deduse judecății în modalitatea în care acestea au fost formulate, prima instanța a respins acțiunea, reținând că "în mod corect a refuzat Secretariatul de Stat pentru Culte să ia act de Hotărârea Adunării Generale, întrucât aceasta nu a respectat condițiile de cvorum prevăzute de art. 72 alin. (1) și art. 73 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Române, aprobat prin H.G. nr. 629/2008", ceea ce excede celor cerute de reclamant, pronunțând o hotărâre nelegală, ce se impune a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Astfel, așa cum a precizat reclamanta atât prin acțiune, cât și prin cererea de recurs, modul de calcul al cvorumului nu făcea obiectul judecății, reclamanta neînvestind instanța cu asemenea verificări, ci reclamanta a solicitat explicit obligarea pârâtului să ia act de Hotărârea Adunării Generale, invocând o imposibilitate legală a pârâtului de a refuza acest lucru (practic se invocă de către reclamantă o obligație automată a pârâtului – decurgând din textele legale invocate de reclamantă – de a lua act de această Hotărâre). Or, ceea ce trebuia să verifice prima instanță era tocmai aspectul dacă există o asemenea obligație în cuprinsul legii și dacă pârâtul putea sau nu, conform prevederilor legale, să verifice aspectul cvorumului sau trebuia să procedeze automat la recunoașterea Hotărârii Adunării Generale, care i se impunea în mod formal.

Prin sentința nr. 917 din 26 mai 2023, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cultul Creștin Biserica Evanghelică Română, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte și intervenienta Biserica Creștină Evanghelică Însurăței;

A obligat pârâtul să ia act de Hotărârile Adunării Generale a Reprezentanților Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română din 28.07.2018 privind Biroul Executiv al Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română;

A respins cererea de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului formulată de Biserica Creștină Evanghelică Însurăței.

Împotriva sentinței nr. 917 din 26 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în integralitate a acțiunii formulate de reclamanta Biserica Evanghelică Română, ca fiind neîntemeiată.

În motivarea recursului arată că instanța de fond din primul ciclu procesual a stabilit în mod corect că adresele nr. x/27.09.2018, nr. y/24.10.2018, nr. z/12.12.2018 și nr. 651/13.02.2019 nu constituie acte administrative individuale în sensul Legii contenciosului administrativ și nici nu cuprind un act administrativ în conținutul lor.

Cu privire la al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, tot prima instanță din primul ciclu procesual a reținut, în mod corect, faptul că Secretariatul de Stat pentru Culte a refuzat să ia act de hotărârea Adunării Generale a Reprezentanților, întrucât aceasta nu a respectat condițiile de cvorum prevăzute de art. 72 alin. (1) și art. 73 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008, instanța concluzionând că în speță nu este vorba de un refuz nejustificat de a soluționa o cerere, deoarece Secretariatul a răspuns solicitării reclamantei prin adresele atacate.

În ceea ce privește sentința pronunțată în rejudecare, arată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamanta Biserica Evanghelică Română și nu de către Cultul Creștin Biserica Evanghelică Română (potrivit Anexei 1 privind Lista cultelor recunoscute în România din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, la poziția nr. 13 este înscrisă Biserica Evanghelică Română).

Mai arată că cererea de chemare în judecată are două capete de cerere, iar instanța de fond, admițând în parte acțiunea, s-a pronunțat numai cu privire la al doilea capăt de cerere, fără să dispună și cu privire la primul capăt de cerere, reținând în mod greșit că Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare doar în ceea ce privește petitul al doilea al acțiunii, deși sentința civilă nr. 1266 din 04.12.2020 pronunțată de către Curtea de Apel București în primul ciclu procesual a fost casată în integralitate prin Decizia nr. 5233 din data de 08.11.2022.

Consideră că instanța de fond, în rejudecare, a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (6) și ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, încălcând în acest mod prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, cu privire la obligația de a lua act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanților din data de 28.07.2018 privind Biroul Executiv al Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română, conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013 privind organizarea și funcționarea Secretariatului de Stat pentru Culte, arată că problema care s-a pus este aceea dacă Secretariatul de Stat pentru Culte are atribuții în sensul controlului legalității adoptării actelor prin care membrii cultelor recunoscute de lege procedează la alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere.

Precizează că acest aspect a mai făcut obiectul următoarelor dosare ale Curții de Apel București: dosarul nr. x/2022, secția a II-a penală, dosarul nr. x/2014, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și dosarul nr. x/2019, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În aceste dosare s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că, începând cu anul 2013, în cadrul Bisericii Evanghelice Române există în paralel două Birouri Executive și fiecare dintre acestea se consideră ca reprezentând interesele bisericii în relațiile cu statul sau cu terțe persoane, contestând legitimitatea celuilalt, iar această situație se menține și în prezent, existând în cadrul Bisericii Evanghelice Române în paralel două Birouri Executive.

De asemenea, tot cu autoritate de lucru judecat, aceste instanțe au mai reținut că în raport de existența celor două grupări din cadrul Bisericii Evanghelice Române, care, fiecare în parte, afirmă legitimitatea propriului Birou executiv și contestă procedura de alegere a membrilor care compun Biroul executiv al celeilalte facțiuni, Secretariatul de Stat pentru Culte s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a recunoaște conducerea reală a Cultului în momentul în care s-a solicitat ca, în temeiul art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013 privind organizarea și funcționarea Secretariatului de Stat pentru Culte să ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, potrivit legii.

Susține că din modul de redactare al pct. 14 al art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013, rezultă că Secretariatul de Stat pentru Culte nu ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere numai în scopul de a ține evidența acestora, ci și în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, potrivit legii.

Critică, astfel, considerentul instanței de fond în sensul că "Secretariatul de Stat pentru Culte ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere" spre a ține o evidență a acestora, fără a reține și scopul alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, potrivit legii.

Având în vedere prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor și ale Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Secretariatul de Stat pentru Culte, pe baza criteriilor stabilite de lege, verifică modul de utilizare a sprijinului financiar, verificare ce nu presupune și încălcarea autonomiei cultelor.

Susține că, întrucât în cadrul Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română nu există certitudine cu privire la persoanele alese în calitate de membri ai Biroului Executiv, Secretariatul de Stat pentru Culte, în calitatea sa de organ de specialitate al administrației publice centrale, gestionar al unor fonduri publice de la bugetul de stat destinate salarizării personalului cultelor, avea obligația de a verifica căror persoane cu funcții de conducere le va aloca sprijinul financiar reglementat de art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013.

Critică faptul că instanța de fond în al doilea ciclu procesual a apreciat că dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 44/2013 nu permit Secretariatului să realizeze un control de fond al legalității actelor Bisericii Evanghelice Române referitoare la alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere în cadrul acestui cult, ci doar de a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere, conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G. nr. 44/2013.

Precizează că documentele prin care se dovedesc alegerile persoanelor de conducere ale cultelor se depun la Secretariatul de Stat pentru Culte, în conformitate art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013, în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, și nu doar pentru a ține evidența persoanelor cu funcții de conducere.

Subliniază faptul că la nivelul anului 2018, în cadrul Bisericii Evanghelice Române, existau două Adunări Generale ale Reprezentanților și două Birouri Executive alese în paralel.

Susține că instanța de fond a observat că art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013 reprezintă corolarul normei enunțate în art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 care precizează că înființarea unității de cult trebuie să fie comunicată, spre evidență, Ministerului Culturii și Cultelor, iar potrivit Rectificării publicată în Monitorul Oficial nr. 387/26.05.2014, Secretariatului de Stat pentru Culte; însă, consideră că instanța face confuzie între înființarea unei unități de cult, care trebuie comunicată, spre evidență, Secretariatului de Stat pentru Culte, conform art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 și alocarea sprijinului financiar de la bugetul statului pentru salarizarea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere în cadrul unui cult, ca urmare a alegerilor acestora, conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013.

Astfel, al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, de a obliga Secretariatul de Stat pentru Culte să ia act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanților privind Biroul Executiv al Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română, este întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G. nr. 44/2013 și nu pe dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006.

Întrucât Secretariatul de Stat pentru Culte are competențe de a verifica modul de utilizare a fondurilor alocate de la bugetul de stat, consideră că acesta nu putea să procedeze automat la recunoașterea Hotărârii Adunării Generale, ci era obligat să verifice dacă s-au respectat prevederile Statutului Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008 cu privire la modul de convocare a delegațiilor la Adunarea Generală, luând în considerare și faptul că în cadrul Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română funcționează două Birouri Executive.

Menționează că, în aceste condiții, începând cu anul 2013 și până în prezent, personalului de conducere al acestor două birouri executive nu îi este alocat sprijinul financiar de la bugetul statului pentru salarizare.

De asemenea, Adunarea Generală a Reprezentanților prin care a fost ales Biroul Executiv al Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română din anul 2018 nu respectă condițiile de convocare și de cvorum prevăzute de art. 72 alin. (1) și art. 73 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008.

Arată că potrivit art. 72 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Române, Adunarea generală a reprezentanților este formată din reprezentanții bisericilor locale din țară și filiale, indicele de reprezentare al acestora fiind de un reprezentant la 50 de membri, iar bisericile cu un număr mai mic de 50 de membri pot trimite câte un reprezentant.

Însă, conform documentelor depuse la dosar (răspunsul la întâmpinare depus la fond), Biserica Evanghelică Română a arătat modul de calculare a cvorumului necesar Adunării Generale, astfel: s-a împărțit numărul de membri ai cultului la 50, rezultând cifra ce indică un reprezentant la 50 de oameni, conform statutului, astfel că nu a fost respectat art. 73 alin. (1) teza a II-a din Statutul Bisericii Evanghelice Române.

Mai mult, învederează că alegerile din anul 2018 au fost organizate de Biroul Executiv din anul 2013, despre care instanțele judecătorești investite cu judecarea cauzei în dosarul nr. x/2014, au constatat că nu este statutar, întrucât nu a fost ales cu respectarea prevederilor Statutului Bisericii Evanghelice Române. recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008.

Cu privire la recunoașterea domnului A. în funcția de Prim-delegat (președinte) al Bisericii Evanghelice Române, precizează că Decretul Președintelui României nr. 216/05.04.2004 privind recunoașterea în funcția de președinte al Bisericii Evanghelice Române a fost emis în baza art. 21 din Decretul-lege nr. 177/1948, având un mandat limitat de timp și, chiar dacă nu a fost abrogat în mod expres, Decretul respectiv a avut ca efect doar perioada 2004-2008, în care exercitarea funcției de președinte a fost asigurată de către domnul A., mandatul acestuia încheindu-se în anul 2008.

Astfel, potrivit dispozițiilor Statutului Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008, durata mandatului prim-delegatului se face potrivit dispozițiilor "art. 62 - Biroul executiv este compus din 3 delegați, dintre care unul este prim-delegat. Funcția de prim-delegat, echivalentă cu funcția de președinte" și ale "art. 63 - Membrii Biroului executiv sunt aleși pe funcții de către Sfatul de frați pe țară pentru o perioadă de 5 ani".

Pe de altă parte, arată că Decretul-lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase din România, în baza căruia a fost emis Decretul Prezidențial de confirmare în funcție, a fost abrogat potrivit art. 51 din Legea nr. 489/2006, iar după intrarea în vigoare a noului act normativ nu s-au mai emis decrete de recunoaștere a șefilor de cult sau ierarhilor cultelor, întrucât această procedură nu este prevăzută de legea mai sus menționată.

Față de susținerile domnului A., consemnate de către instanța învestită cu rejudecarea fondului, că prin adresele nr. x/20.01.2014 și nr. y/30.07.2014, Secretariatul de Stat pentru Culte îl recunoaște ca președinte al Bisericii Evanghelice Române, învederează că sintagma a fost folosită ca urmare a generării în format electronic a unor circulare către cele 18 culte recunoscute din România, potrivit Anexei 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, aspect ce a fost analizat de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, respectiv prin sentința nr. 1231/30.04.2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 561/14.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la aspectele reținute de către instanța de fond prin sentința recurată, referitoare la încălcarea, în raport cu anumite texte legale și hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, a drepturilor fundamentale ale reclamantei Biserica Evanghelică Română, invocă cele reținute de către instanța de fond din primul ciclu procesual în sensul că Secretariatul de Stat pentru Culte nu a făcut altceva decât să expună o opinie, un punct de vedere, fără a modifica ceva în ordinea juridică existentă sau să aducă la cunoștința destinatarilor un fapt sau o decizie administrativă. Astfel, consideră că cele patru adrese de răspuns nu pot fi calificate drept intervenții în organizarea internă a cultului și încălcări ale autonomiei, drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora, și nici ingerințe și control în ceea ce privește adoptarea hotărârilor ce țin de organizarea internă a cultului.

Dincolo de aceste aspecte, arată că, analizând încălcarea de către Secretariatul de Stat pentru Culte a art. 29 alin. (3) și (5) din Constituție, art. 8 și art. 14 din Legea cultelor, art. 2 și art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G. nr. 44/2013, art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin hotărârea recurată, instanța de fond a încălcat competențele și limitele investirii date atât de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, cât și de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis spre rejudecare sentința recurată pentru ca instanța să verifice dacă Secretariatul de Stat pentru Culte avea sau nu obligația de a verifica aspectul cvorumului sau dacă trebuia să procedeze automat la recunoașterea Hotărârea Adunării Generale, iar reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată ca Secretariatul de Stat pentru Culte să fie obligat să ia act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanților din anul 2018, și nu a solicitat să se constate că recurentul i-ar fi încălcat anumite drepturi și libertăți sau autonomia acesteia.

Susține că, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, nu se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a solicitărilor adresate de către reclamantă, în condițiile în care recurentul a răspuns cererilor primite, indicând motivele avute în vedere la soluționarea acestora.

Intimata-reclamantă Biserica Evanghelică Română a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului.

Susține că observația recurentului-pârât că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Biserica Evanghelică Română, și nu de Cultul Creștin Biserica Evanghelică Română, este irelevantă, Cultul Creștin fiind denumirea generică a acestor entități.

Intimata-reclam Biserica Evanghelică Română a formulat cerere de renunțare la judecată, prin care arată că la data de 02.09.2023, cu ocazia Adunării Generale a Reprezentanților au avu loc noi alegeri, având în vedere că a trecut perioada de 5 ani și că a expirat mandatul Biroului Executiv anterior, conform art. 63 din statut.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 30 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

8.1. În ceea ce privește cererea de renunțare la judecată, formulată de intimata-reclamantă Biserica Evanghelică Română, Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată de Cultul Creștin Biserica Evanghelică Română, reprezentată de Biroul executiv compus din B. – Prim-delegat, C. și D. – delegați, care au și semnat cererea de renunțare la judecată.

De asemenea, se constată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Biserica Evanghelică Română prin Biroul executiv compus din A. – Președinte, E. și F. – membri ai Sfatului de frați pe țară.

Înalta Curte constată că art. 406 C. proc. civ. reglementează condițiile în care poate opera renunțarea reclamantului la judecată, aceasta reprezentând un alt act procesual de dispoziție, acordat de către legiuitor inițiatorului demersului judiciar în vederea stingerii litigiului.

Cum reclamantul este cel care a inițiat demersul judiciar, este firesc ca acesta să aibă și dreptul de a renunța la judecată, în anumite condiții, fără vreo obligație de a justifica în vreun fel manifestarea sa de voință și fără vreo constrângere de ordin temporal în privința acesteia.

Soluția este aceeași, chiar dacă nu reclamantul este cel care a exercitat calea de atac, întrucât norma nu distinge, ceea ce înseamnă că este admisibilă renunțarea la judecată și în calea de atac exercitată de către pârât.

Cu toate acestea, în speță, se constată că cererea de renunțare la judecată a fost formulată de printr-un alt pretins reprezentat legal al reclamantei decât cel care a semnat cererea de chemare în judecată. Or, în contextul în care în care există multiple divergențe între membrii Cultului în privința alegerii organelor reprezentative de conducere și în care acțiunea vizează tocmai solicitarea reclamantei de a se lua act de alegerea organelor reprezentative de conducere din data de 28.07.2018, printre care și semnatarul cererii de chemare în judecată, se constată că manifestarea de voință în sensul renunțării la judecarea prezentului demers judiciar provine de la o altă entitate decât cea care a formulat acțiunea introductivă de instanță. Or, renunțarea la judecată este o prerogativă ce aparține doar persoanei care a inițiat demersul judiciar și nu altor părți sau participanți la proces.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea de renunțare la judecată, astfel cum a fost formulată.

8.2. Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăți a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare s-a invocat faptul că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (6) și ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, în condițiile în care cererea de chemare în judecată are două capete de cerere, iar instanța de fond, admițând în parte acțiunea, s-a pronunțat numai cu privire la al doilea capăt de cerere, fără să dispună și cu privire la primul capăt de cerere, reținând în mod greșit că Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare doar în ceea ce privește petitul al doilea al acțiunii, deși sentința civilă nr. 1266 din 04.12.2020 pronunțată de către Curtea de Apel București în primul ciclu procesual a fost casată în integralitate prin Decizia nr. 5233 din data de 08.11.2022.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de fond din al doilea ciclu procesual în mod corect nu a mai analizat aspectul referitor la adresele atacate, în condițiile în care prin decizia de casare nr. 5233 din data de 8 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat asupra caracterului de act administrativ a adreselor de răspuns emise de pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte, reținând că acestea nu sunt acte administrative în sensul Legii contenciosului administrativ.

În condițiile în care instanța de recurs din primul ciclu procesual, prin decizia de casare, a dezlegat aspectul privind lipsa caracterului de act administrativ al adreselor atacate, acesta nu mai putea face obiectul rejudecării de către instanța de fond din al doilea ciclu procesual, intrând în puterea de lucru judecat.

Astfel fiind, din considerentele deciziei de casare reiese în mod clar împrejurarea că trimiterea spre rejudecare s-a făcut doar în privința celui de-al doilea capăt de cerere.

De altfel, prin aceeași decizie de casare s-a stabilit în mod expres că, întrucât modul de calcul al cvorumului nu făcea obiectul judecății, reclamanta neînvestind instanța cu asemenea verificări, ci solicitând explicit obligarea pârâtului să ia act de Hotărârea Adunării Generale, se impunea casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., stabilindu-se în mod expres în sarcina instanței de fond ca în rejudecare să procedeze la verificarea împrejurării dacă există o asemenea obligație în cuprinsul legii și dacă pârâtul putea sau nu, conform prevederilor legale, să verifice aspectul cvorumului sau trebuia să procedeze automat la recunoașterea Hotărârii Adunării Generale.

În consecință, Înalta Curte constată că în cauză, prin sentința recurată, nu au fost depășite sau încălcate limitele învestirii, astfel cum au fost acestea stabilite prin decizia de casare.

Prin urmare, susținerile recurentului-pârât în sensul că instanța de fond în rejudecare ar fi nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (6) și ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ. prin aceea că nu s-ar fi pronunțat asupra tuturor cererilor deduse judecății, sunt nefondate, astfel că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-pârât a susținut că atribuția controlului efectuat de către Secretariatul de Stat pentru Culte cu privire la legalitatea adoptării actelor prin care membrii cultelor recunoscute de lege procedează la alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere a mai făcut obiectul unor dosare ale Curții de Apel București, respectiv: dosarul nr. x/2022, secția a II-a penală, dosarul nr. x/2014, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și dosarul nr. x/2019, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în care s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că, începând cu anul 2013, în cadrul Bisericii Evanghelice Române există în paralel două Birouri Executive și fiecare dintre acestea se consideră ca reprezentând interesele bisericii în relațiile cu statul sau cu terțe persoane, contestând legitimitatea celuilalt, iar această situație se menține și în prezent, existând în cadrul Bisericii Evanghelice Române în paralel două Birouri Executive.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat atrage, deci, exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză să nu mai fie cu putință.

Efectele autorității de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 C. proc. civ., republicat, sunt:

(1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicția între dispozitivele hotărârilor judecătorești;

(2) efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părți să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Excepția autorității de lucru judecat reprezintă o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorității de lucru judecat.

Elementele autorității de lucru judecat, atunci când se urmărește blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt: (a) părțile, (b) obiectul și (c) cauza, care trebuie să fie aceleași în ambele procese.

În privința efectului pozitiv, Înalta Curtea reține că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, astfel încât să nu se nesocotească ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuție în cadrul celor două procese. Astfel, autoritatea de lucru judecat la care se referă art. 431 alin. (2) C. proc. civ. poate fi opusă ca apărare de fond.

În speță, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută niciuna dintre formele autorității de lucru judecat.

Astfel, în ceea ce privește efectul negativ al autorității de lucru judecat, ce presupune tripla identitate de părți obiect și cauză, Înalta Curte constată că în dosarul nr. x/2019 s-a soluționat cererea de chemare în judecată formulată de reclamatul G., prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Biserica Evanghelică Română și Secretariatul de Stat pentru Culte, să fie recunoscut ca președintele al cultului și al Biroului executiv al Bisericii Evanghelice Române, d-nul A., și să se dispună obligarea pârâtului Secretariatul de Stat pentru Culte la acordarea sprijinului financiar anual ce i se cuvine în calitate de predicator al Bisericii Evanghelice Române.

În dosarul nr. x/2014 s-a soluționat cererea formulată de reclamantul Cultul Creștin Biserica Evanghelică Română, prin reprezentant A., în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte, prin care a solicitat obligarea pârâtului să ia act de alegerea persoanelor care ocupă funcții de conducere și reprezentare în cadrul Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română și a personalului laic în cadrul Adunării Generale a Reprezentanților din 31.08.2013 și confirmate prin Adunările din 07.12.2013, 15.03.2014, 28.06.2014; obligarea pârâtului la plata sprijinului financiar constând în indemnizațiile de conducere pentru membrii Biroului executiv al Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română, prin reluarea plăților; obligarea pârâtului la plata sumelor cu titlu de sprijin financiar pentru indemnizațiile de conducere pentru membrii Biroului executiv al Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română, aferent perioadei aprilie 2014 la zi.

De asemenea, în dosarul penal nr. x/2022 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a judecat plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanței nr. 499/P/2021, emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin urmare, în raport cu cele trei dosare invocate prin cererea de recurs, nu se relevă vreo încălcare a autorității de lucru judecat prin raportare la aspectele deduse judecății în cauza pendinte, nefiind întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză.

Cu privire la existența unui eventual efect pozitiv al autorității de lucru judecat, nici acesta nu poate fi reținut, în condițiile în care, în concret, aspectele deduse judecății atât în dosarul de față nu prezintă legătură suficientă cu cele din dosarele invocate deoarece vizează reprezentativitatea organelor alese ale Cultului la momente diferite.

Tot nefondat se constată a fi și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-pârât a susținut, în esență, că din modul de redactare al pct. 14 al art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013 nu rezultă că Secretariatul de Stat pentru Culte trebuie doar să ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere și că, întrucât este vorba și de alocarea unui sprijin financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, recurentul-pârât ar avea inclusiv competența de a verifica legalitatea procedurii de alegere a organelor de conducere ale Cultului, respectiv dacă aceasta corespunde Statutului Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008.

Recurentul-pârât a susținut în calea de atac a recursului că o asemenea atribuție îi revine cu atât mai mult cu cât în cadrul Cultului se contestă procedura de alegere a organului statutar de conducere al acestuia.

Potrivit art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea nr. 44/2013 privind organizarea și funcționarea Secretariatului de Stat pentru Culte: "Secretariatul de Stat pentru Culte are următoarele atribuții: (...)

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, din interpretarea textului de lege de mai sus reiese că atribuția Secretariatului de Stat pentru Culte constă doar în a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere, precum și a personalului clerical și laic din cadrul cultelor recunoscute de lege, fără efectuarea unei operațiuni suplimentare, cum ar fi aceea de verificare a procedurii de alegere sau numire a respectivelor persoane în structurile de conducere ale Cultului.

Cu alte cuvinte, în baza textului de lege de mai sus, Secretariatul de Stat pentru Culte nu este abilitat să procedeze la verificarea aspectelor privind legalitatea Adunării generale a reprezentanților Cultului, cum ar fi cele legate de convocarea adunării, cvorumul și reprezentativitatea participanților și nici să se prevaleze de aceste aspecte pentru respingerea cererii reclamantului.

Interpretarea recurentului-pârât în sensul că, întrucât această operațiune are drept consecință acordarea unor fonduri de la buget, i s-ar conferi și atribuția suplimentară de a verifica legalitatea alegerii sau numirii organelor de conducere ale Cultului, nu poate fi primită, câtă vreme textul de lege este clar, în sensul că această entitate ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere, precum și a personalului clerical și laic din cadrul cultelor recunoscute de lege, inclusiv din învățământul teologic neintegrat în învățământul public, tocmai în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat.

De asemenea, este nefondată și susținerea recurentului-pârât în sensul că instanța de fond ar fi făcut confuzie între atribuția prevăzută la art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea nr. 44/2013 și cea de la art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor: "(3) Înființarea unității de cult trebuie să fie comunicată, spre evidență, Secretariatului de Stat pentru Culte."

Astfel, atribuția Secretariatului de Stat pentru Culte prevăzută la art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea nr. 44/2013 se referă la obligația acestei entități de a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere în cadrul Cultului în scopul alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, în vreme ce art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 se referă la comunicarea către Secretariatul de Stat pentru Culte a înființării unității de cult, spre evidență.

Prin urmare, cele două aspecte vizează momente succesive, în sensul că anterior se comunică Secretariatului de Stat pentru Culte înființarea unității de cult, spre evidență, iar ulterior, Secretariatul de Stat pentru Culte ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere, în vederea alocării sprijinului financiar.

Din această perspectivă, instanța de fond a reținut în mod corect că dispozițiile H.G 44/2013 nu permit Secretariatului să realizeze un control "de fond" al legalității actelor Bisericii Evanghelice Române referitoare la alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere în cadrul acestui cult, atribuția Secretariatului rezumându-se la aceea de a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere, conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G 44/2013, respectiv că situația în care hotărârea adoptată în cadrul adunării generale nu ar fi reflectat voința majorității membrilor, ca și eventualele dezacorduri și contestații cu privire la deciziile luate cu ocazia adunării generale, evocate și de intervenienta Biserica Creștină Evanghelică Însurăței, ar fi putut și ar fi trebuit să fie soluționate în cadrul Bisericii Evanghelice Române, potrivit principiului autonomiei cultelor, eventual prin adoptarea ulterioară a unei hotărâri contrare, iar nu prin ingerința și controlul Secretariatului de Stat pentru Culte în ceea ce privește adoptarea hotărârilor ce țin de organizarea internă a cultului.

În acord cu aspectele jurisprudențiale reținute de către instanța de fond, Înalta Curte constată că, în spețe similare cu cea de față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a art. 9 din Convenție în următoarele cauze în care s-au reținut următoarele aspecte: intervenția Guvernului bulgar în alegerea liderilor comunității musulmane, prin recunoașterea, fără motiv sau explicație, a liderilor părții adverse reclamanților ca fiind singurii reprezentanți legitimi ai comunității în ansamblu (Hassan și Tchaouch împotriva Bulgariei); ingerința statului într-un conflict care a scindat Biserica Ortodoxă Bulgară, conflict la apariția căruia a contribuit guvernul însuși în mod direct în 1992, când a declarat nevalidă alegerea H. ca șef al bisericii și a numit în locul său o conducere temporară, în care Curtea a reținut intervenția statului în treburile interne ale unei comunități scindate între două conduceri, fiecare dintre acestea considerând-o pe cealaltă necanonică, situație în care statul bulgar nu și-a îndeplinit obligația de neutralitate [Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare (Mitropolitul Inokent) și alții împotriva Bulgariei].

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că eventuala nerespectare a regulilor statutare pentru adoptarea hotărârilor de către Adunarea generală a reprezentanților Cultului, poate fi dedusă judecății de către membrii cultului, interesați în acest sens. În lipsa unei hotărâri judecătorești definitive care să infirme legalitatea acestei hotărâri, ea este prezumată ca legală, iar recurentului îi revine obligația de a o recunoaște și, pe cale de consecință, de a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcții de conducere în cadrul Cultului.

Așadar, în mod judicios, curtea de apel a reținut refuzul nejustificat al recurentului-pârât de a lua act de hotărârea Adunării Generale a Reprezentanților Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română din data de 28.07.2018 prin intermediul căreia au fost aleși membrii Biroului Executiv al Cultului Creștin Biserica Evanghelică Română.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte împotriva sentinței nr. 917 din 26 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte împotriva sentinței nr. 917 din 26 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.