Decizia nr. 4767/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2/2024 a Curții de Apel Ploiești

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Program Operațional Competitivitate și Ministerul Investițiilor și Fondurilor Europene, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență privind proiectul "Platforma inovativă de analiză a imaginilor bazată pe Inteligența Artificială pentru detectarea afecțiunilor pulmonare, inclusiv cele cauzate de COVID-19", cod SMIS 142764, beneficiar A. S.R.L. nr. 184349/31.10.2023 și obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea acestui litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2 din 8 ianuarie 2024 a Curții de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Program Operațional Competitivitate și Ministerul Investițiilor și Fondurilor Europene, s-a dispus suspendarea executării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare x/31.10.2023 până la pronunțarea instanței de fond și au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 10.050 RON cheltuieli de judecată cu onorariu avocat redus.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2 din 8 ianuarie 2024 a Curții de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că, în ceea ce privește admiterea de către instanța de fond a cererii de suspendare, atât soluția pronunțată, cât și considerentele dezvoltate, prin care s-a ajuns la această soluție se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Referitor la pretinsa incidență a cazului bine justificat, a arătat că intimatul-reclamant nu a prezentat argumente de natură a evidenția un potențial viciu, fie de drept procedural, fie de drept material, de o asemenea amploare încât, fără a antama fondul litigiului, instanța ar fi putut fi în măsură să pronunțe o soluție în sensul dorit de acesta, respectiv de suspendare a executării Procesului-verbal. Pe de altă parte, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța nu poate aprecia discreționar necesitatea unei asemenea măsuri, ci doar prin raportare la probele administrate în cauză, care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza, pe fond, conținutul actului administrativ, condiție care nu a fost îndeplinită în speța de față atât timp cât argumentele intimatului se identifică și se confundă cu cele pentru anularea actului, presupunând cercetarea temeinică și aprofundată a fondului dreptului, așa cum în mod viciat a și procedat prima instanță. Din contră chiar, toate susținerile intimatului au vizat aspecte referitoare la fondul dreptului său, argumente care converg spre o pretinsă inexistență a faptelor sancționate și a căror analiză ar face de prisos acțiunea în anulare atât timp cât toate aceste chestiuni au făcut obiectul analizei instanței învestite cu cererea de suspendare, lucru care, evident, este în contradicție cu sensul și scopul măsurii suspendării executării actului administrativ prevăzută de Legea nr. 554/2004. Astfel, deși instanța arată în hotărâre ce anume ar trebui să urmărească în analizarea condițiilor de admisibilitate (pag. 19 parag. 6 și 7), la momentul când efectiv trece la motivarea hotărârii o face cu încălcarea prevederilor legale. Cu alte cuvinte, analiza prin care instanța a ajuns la concluzia mai sus citată a depășit limitele legale impuse de lege, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ. În acest context, recurentul a arătat că reiterează criticile dezvoltate prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei la cererea de suspendare și solicită înlăturarea argumentelor reținute de instanța de fond cu privire la chestiunile de fond, pe considerentul că acestea, în primul rând, nu trebuiau să facă obiectul analizei instanței sesizata cu soluționarea cererii de suspendare, iar, în al doilea rând, acestea se dovedesc a fi oricum netemeinice prin prisma celor detaliate la fondul cauzei. Curtea de Apel Ploiești a intrat într-o veritabilă cercetare a fondului dreptului, analizând și expunând păreri cu privire la chestiuni care exced analizei formale specifice unei cereri de suspendare. În concluzie, în mod greșit prima instanță a apreciat că intimatul ar fi creat o îndoială serioasă în privința legalității procesului-verbal a cărei suspendare se solicită. În ceea ce privește paguba iminentă, a enunțat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 care definesc paguba iminentă, susținând că pentru a dispune suspendarea executării trebuie dovedită iminența producerii prejudiciului material. În acest sens, în practica judiciară, doctrina s-a pronunțat cu privire la paguba iminentă, în sensul că trebuie administrate probe cu privire la iminența producerii unei pagube în cauzele având ca obiect suspendarera executării unui act administrativ. în cauză, nu s-a făcut o asemenea dovadă. În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat să se constatate incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Astfel, în ultimul paragraf, și singurul din sentința pronunțată de instanța de fond, aceasta reține incidența art. 451 și 452 C. proc. civ., menționând faptul că având în vedere că Ministerul a căzut în pretenții, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 10.050 RON, redus (fără a menționa nici măcar suma de la care acesta a fost redus!) și taxa judiciară de timbru în sumă de 50 de RON. În opinia sa, Decizia nr. 3/2020 a Inaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, nu îi poate fi opusă, în condițiile în care ceea ce s-a stabilit prin această decizie că excede motivelor de casare, prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8, este stabilirea proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat cu complexitatea și valoarea cauzei. Or, în speță lipsește tocmai analizarea acestor cheltuieli raportat la complexitatea și valoarea cauzei. Criteriul "volumul de muncă" și "gradul de complexitate" nu sunt deloc dezvoltate în cuprinsul sentinței. Or simpla enumerare a unor criterii nu întrunește exigențele motivării cerute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Față de cele de mai sus, a apreciat că Decizia ICCJ nr. 3/2020 are în vedere hotărâri care respectă exigențele unei motivări, prin urmare stabilirea proporționalității cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat are la bază o motivare, nu și atunci când instanța se pronunță asupra cheltuielilor de judecată fără niciun fundament. Raportat la proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă necesar pentru pregătirea apărării, instanța trebuie să facă o reevaluare asupra acestor aspecte și să dispună reducerea onorariului de avocat, prin cenzurarea inclusiv a sumei reduse de 10.050 RON.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. În esență, a susținut că sentința este legală sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind existența cazului bine justificat și a pagubei iminente. Astfel, contrar susținerilor MIPE, societatea a invocat argumente pertinente care au evidențiat dubii privind legalitatea procesului-verbal și care au putut fi analizate de instanță fără a intra în cercetarea fondului. A mai susținut că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, criticile privind cheltuielile de judecată neîncadrându-se în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 24 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Program Operațional Competitivitate și Ministerul Investițiilor și Fondurilor Europene, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență privind proiectul "Platforma inovativă de analiză a imaginilor bazată pe Inteligența Artificială pentru detectarea afecțiunilor pulmonare, inclusiv cele cauzate de COVID-19", cod SMIS 142764, beneficiar A. S.R.L. nr. 184349/31.10.2023 și obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea acestui litigiu. Prin sentința recurată, cererea de suspendare a fost admisă, pârâtul Ministerul Investițiilor și Fondurilor Europene formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurentul-pârât care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la faptul că instanța de fond nu a motivate hotărârea sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată și la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, fiind motivată sub toate aspectele, inclusiv privind acordarea cheltuielilor de judecată. În concret, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtilor la plata cheltuielilor de judecată, prima instanță a reținut că, în baza art. 453 C. proc. civ., deoarece au căzut în pretenții, va dispune obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 10.050 RON cheltuieli de judecată cu onorariu avocat redus, constând în taxa de timbru în cuantum de 50 de RON și 10.000 de RON onorariu de avocat redus potrivit dispozițiilor 451 C. proc. civ., având în vedere complexitatea mai redusă a prezentei cauze care vizează suspendarea executării unui act administrativ și specificul procedurii de suspendare care nu antamează fondul cauzei. În concluzie, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată însă că sunt fondate susținerile formulate recurent circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Astfel, amintește instanța de recurs că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu. Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile prevederilor art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare sau în termen de maximum 30 de zile de la luarea la cunoștință a conținutului actului care nu mai poate fi revocat, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond." Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Este adevărat că tot în practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării. Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. În speță, Înalta Curte constată că, aspectele invocate de reclamantă în susținerea acțiunii nu puteau fi valorificate decât în cadrul unei acțiuni pe fond care ar fi permis o analiză exhaustivă a probatoriului. Un sistem software trebuie, întotdeauna, instalat pe echipamente hardware, dar acest lucru nu înseamnă că achiziționarea sistemului software implică achiziționarea, în cadrul aceluiași proiect, a echipamentului hardware. Din acest motiv, aspectul dacă cele două computere tomograf făceau obiectul proiectului nu putea fi dedus, nici măcar la nivel de aparență, din faputl că, în cadrul documentelor aferente finanțării, s-a făcut vorbire de necesitatea achiziționării respectivelor echipamente. Așadar, analiza prin care instanța a ajuns la concluzia admiterii cererii de suspendare a depășit limitele legale impuse de lege, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ, care stabilesc finalitatea și limitele verificărilor pe care instanța de judecată este îndrituită să le efectueze în cadrul procedurii speciale a suspendării executării, ajungându-se la pronunțarea unei soluții nelegale, astfel că se impune reformarea sentinței recurate 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârât, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.