ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4766/2024

Ședința publică din data de 24 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat: anularea H.G. nr. 236/2023 pentru aprobarea metodologiei de derulare a procedurii de evaluare de mediu pentru amenajamentele silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226/20. III.2023; anularea Răspunsului nr. x/04.05.2023 formulat de Secretariatul General al Guvernului la plângerea prealabilă formulată de reclamantă.

În temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a formulat cerere de suspendare a efectelor H.G. nr. 236/2023 pentru aprobarea metodologiei de derulare a procedurii de evaluare de mediu pentru amenajamentele silvice, apreciind că sunt întrunite cerințele-premisă.

Prin sentința civilă nr. 202 din 20 noiembrie 2023 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2023, s-a respins cererea de suspendare a H.G. nr. 236/2023, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Împotriva sentinței civile nr. 202 din 20 noiembrie 2023 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond în mod eronat a transpus noțiunile teoretice reținute în considerente la situația factuală din cauza, aplicând greșit art. 15 alin. (1) si art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, prima instanță a respins cererea de suspendare a efectelor H.G. nr. 236/2023 motivând că o parte din motive nu sunt intrinseci H.G. nr. 236/2023, ci vizează neconstitutionalitatea O.U.G. nr. 177/2022.

Mai întâi, instanța de fond a omis faptul ca motivele de neconstitutionalitate ale O.U.G. nr. 177/2022 se suprapun peste cele de nelegalitate ale H.G. nr. 236/2023, reprezentând totodată motive ce tin strict de H.G. nr. 236/2023, trebuind sa fie avute in vedere ca atare.

In plus, chiar presupunând (deși nu este cazul) ca reclamanta ar fi invocat nelegalitatea H.G. nr. 236/2023 exclusiv prin raportare la motivele de neconstitutionalitate ale O.U.G. nr. 177/2022 (care oricum se răsfrâng si asupra H.G., din moment ce H.G. se grefează pe O.U.G.) acest fapt nu echivalează cu o respingere de plano a cererii de suspendare, fara o minimă analiză, din partea instanței de fond, a respectivelor motive.

Fără a se înțelege că susține ca instanța de contencios administrativ se putea substitui Curții Constituționale, recurenta a arătat ca prima instanță trebuia sa "pipăie" motivele de neconstituționalite din moment ce finalmente acestea se reflecta asupra legalității H.G.. A conchide contrariul, ar însemna a decide că, o dată ce fondul are în vedere și este în legătură cu motivele de neconstituționalitate ale O.U.G., care înca nu au fost analizate de Curtea Constituțională, suspendarea H.G. care se grefează pe O.U.G.-ul a cărui neconstitutionalitate se invocă, este exclusă de plano, ceea ce nu poate fi primit.

In realitate, deși nu se retine în hotărârea recurată, instanța de fond a făcut o analiza sumara a motivelor de neconstitutionalitate, în încheierea din 22.11.2023 prin care a dispus sesizarea Curții Constituționale, exprimandu-si poziția în sensul ca excepția de neconstitutionalitate nu este întemeiată, fiind respectate cerințele de accesibilitate, precizie si previzibilitate, precum si principiul neretroactivității.

Deci, practic instanța s-a antepronuntat asupra fondului din moment ce motivele de neconstitutionalitate ale O.U.G. nr. 177/2022, au fost invocate si prin raportare la H.G. nr. 236/2023, fiind finalmente vorba despre aceleași dispoziții legale, care se regăsesc atât în O.U.G., cat si în H.G.

Legat de nemotivarea actului, recurenta a susținut că instanța de fond nici măcar nu a analizat corect acest motiv în condițiile în care recurenta a invocat faptul că Nota de fundamentare a H.G. nr. 236/2023 nu respecta cerințele art. 30 și art. 31 din Legea nr. 24/2000, iar instanța de fond a motivat prin raportare la altceva și anume prin raportare la preambulul H.G. nr. 236/2023 în care "au fost detaliate prevederile legale ce au condus la adoptarea actului".

Art. 30 din Legea nr. 24/2000 stabilește ca H.G. trebuie însotit de Nota de fundamentare, cu trimitere la art. 31 din Legea nr. 24/2000.

Din moment ce instanța de fond nu a analizat aceste chestiuni, înseamnă ca în mod greșit s-a pronunțat în sensul ca motivul legat de nemotivare "nu este fondat" și, implicit, nici nu se poate susține că a procedat la o "pipaire" a acestui motiv, pe fondul său.

Preambulul H.G. nr. 236/2023 nu justifica necesitatea, oportunitatea și funcționalitatea, ci doar enumera o serie de prevederi în baza căruia se pretinde ca s-a emis. S-a făcut astfel confuzie între competenta de legiferare, ce aparent rezultă din seria de prevederi enumerate în Preambul și justificarea necesității, oportunității și funcționalității H.G. nr. 236/2023 (adică motivare).

Legat de faptul ca H.G. nr. 236/2023 retroactivează, a susținut că instanța de fond în mod greșit a retinut ca "nu identifica norme care sa retroactiveze" (cu precizarea ca încălcarea principiului neretroactivității a fost invocată și ca motiv distinct, intrinsec de nelegalitate a H.G. nr. 236/2023).

Noua procedură reglementată de H.G. nr. 236/2023 obliga inclusiv la refacerea acelor amenajamente deja aprobate prin Ordin de Ministru, care in virtutea Codului Silvic sunt în vigoare pentru 10 ani, care anterior aprobării prin Ordin au parcurs procedurile de mediu in conformitate cu legislația în vigoare la data adoptării lor.

Art. 22 din H.G. nr. 236/2023 este aproape identic cu pct. III din O.U.G. nr. 177/2022, cuprinzând în mod evident norme cu caracter retroactiv (acesta este și motivul pentru care pertinent reclamanta face trimitere și la neconstitutionalitatea pct. III din O.U.G. nr. 177/2022).

În opinia recurentei, rezultă indicii de nelegalitate și din hotărârile judecătorești pronunțate deja în privința celor 3 Ordine cu nr. 1945/2021, 1946/2021 si 1947/2021 abrogate și preluate ca atare de H.G. nr. 236/2023.

Instanța constată că situația premisa este existența unor amenajamente silvice, aprobate prin ordin de ministru, care se suprapuneau peste siturile Natura 2000 la data aprobării, astfel că trebuiau respectate prevederile O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice. Corect susține pârâtul că art. 27 alin. (3) Cod silvic prevede posibilitatea de modificare a amenajamentelor silvice, tot prin ordin de ministru, dar așa cum reiese din art. 20 alin. (6) Cod silvic modificarea trebuie să fie determinată de schimbări factuale, care au intervenit pe durata de derulare a amenajamentului silvic și care nu mai permit realizarea activităților silvice.

Instanța are în vedere că prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 constituie consacrarea legislativă a principiului revocabilității acteIor administrative, conținând norme de procedură ce institute calea prin intermediul căreia pot fi supuse controlului de legalitate, la cererea autorității emitente, actele administrative care nu mai pot fi revocate, întrucât au intrat în circuitul civil si au produs efecte juridice.

Potrivit acestui text legal, actele administrative care au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice nu mai pot fi revocate de autoritățile emitente, constatarea nulității sau anularea acestora putând, fi dispusă numai de instanța judecătorească competentă prin introducerea unei acțiuni în termen de un an de la data emiterii actului.

Așa fiind, introducerea în norme a unui nou caz de modificare a amenajamentului silvic, care impune modificarea amenajamentelor deja aprobate prin Ordin de Ministru, pentru o situație existentă la data aprobarii, încalcă principiul revocabilității actelor administrative.

Pe de altă parte, din motivarea instanței se observă ca aceasta a respins cererea de suspendare pe motiv că celelalte motive de nelegalitate presupun o antamare a fondului, existând un refuz la o "pipaire" a lor. Instanța de fond a refuzat sa acorde o minimă atenție acestor motive, deși finalmente nu este nevoie de probe suplimentare, ci la fel ca în cazul nemotivarii si retroactivității (motive asupra cărora s-a pronunțat), de o aplecare sumară asupra conținutului reglementarilor în discuție.

În condițiile în care instanțele anterioare au analizat si au anulat parțial Ordinul 1945/2021 si în întregime Ordinul 1947/2021 pe motive care au fost invocate și în dosarul de față (nu motive legate de forța juridica a Ordinului, comparativ cu forța juridica a H.G.) si în condițiile în care H.G. nr. 236/2023 preia axact conținutul Ordinelor anulate, exista "îndoiala puternică" asupra legalității.

In opoziție cu reținerile instanței de fond, inclusiv hotărârile judecătorești prin care s-au suspendat efectele celor 3 Ordine, atât în temeiul art. 14, cat si în temeiul art. 15, nu doar în fond, dar si în recurs de instanța supremă, care a menținut hotărârile instanțelor inferioare, sunt de natură să probeze o "îndoială puternică" asupra legalității H.G. nr. 236/2023 în condițiile în care suspendarea s-a dispus si pentru alte motive, nu doar pe motive legate de forța juridică, temeiul si competenta de legiferare a Ordinelor, comparativ cu H.G.

În concluzie, recurenta a apreciat că a invocat suficiente aspecte care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ solicitat a fi suspendat (H.G. nr. 236/2023), fiind sintetizate astfel:

- atitudinea și conduita legiuitorului român – față de care a arătat că a emis Ordinele nr. 1945/2021,1946/2021 si 1947/2021 în privința cărora a susținut în fața instanțelor de contencios perfecta lor legalitate, dar pe care le-a abrogat ulterior, după ce s-a obținut suspendarea efectelor lor, înainte de soluționarea definitivă a fondului, cu preluarea lor automantă, fără nicio nuanțare, într-un act normativ cu forța juridică superioară, tocmai pentru a forța aparența de legalitate si pentru a îngreuna posibilitatea de contestare persoanelor vătămate;

- hotărârile judecătorești prin care s-a anulat în parte Ordinul 1945/2021 și în întregime Ordinul 1947/2021 pentru motive precum cele expuse in dosarul de fata;

- hotărârile judecătorești prin care în unanimitate s-au suspendat efectele celor 3 Ordine de către instanțele de contencios;

- inclusiv "pipăirea" fondului prin simpla lecturare a reglementărilor contestate, din care rezultă încălcarea regulilor și principiilor ce ar trebui să caracterizeze legalitatea unui act normativ (enumerate în cererea de chemare în judecată) și faptul că prin art. 22 alin. (3) din H.G. nr. 236/2023 s-a intituit un termen de conformare - 9 luni de la intrarea în vigoare a H.G., ce deja s-a împlinit, ocoalele silvice fiind pasibile de sancțiuni.

- în discuție în prezentul dosar este cu deosebire situația acelor amenajamente care deja sunt aprobate, fie că aprobarea s-a făcut acum 9 ani si se apropie de expirarea termenului lor de valabilitate, fie că aprobarea lor s-a făcut acum 1 an, chiar inainte de intrarea in vigoare a H.G. nr. 236/2023.

Prin urmare, dacă efectele H.G. nr. 236/2023 nu sunt suspendate, ocoalele silvice de regim suporta consecințe pecuniare: fie sunt sancționați contravențional conform H.G. nr. 236/2023, fie se conformează și avansează toate costurile și cheltuielile aferente refacerii unui amenajament, care nu sunt nesemnificative.

Astfel, intervenția instanței de judecată se impune, doar așa putându-se asigura respectarea principiului proportionalității. Doar astfel, destinatarii H.G. nr. 236/2023 pot fi puși la adăpost si feriți de un prejudiciu care ulterior, chiar daca H.G. nr. 236/2023 ar fi anulata, nu ar mai putea fi recuperat.

În fine, recurenta a susținut că instanța de fond în mod eronat nu a analizat astfel si cerința pagubei iminente, care deopotrivă este respectată în cauză, făcând trimitere la argumentele expuse deja la fond prin cererea de chemare în judecată, precum si motivarea instanțelor care au suspendat efectele celor 3 Ordine, hotărâri în care s-a reținut într-o maniera explicită si detaliată în ce constă prejudiciul concret, de ordin material al ocoalelor de regim, membre ale recurentei.

Intimatul-intervenient Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În esență, a susținut că prima instanță nu a respins de plano cererea de suspendare, ci a analizat cu celeritate motivele de suspendare invocate, respingându-le pe fiecare în parte după o analiză temeinică. Teza privind faptul că instanța de fond nu a analizat care au fost rațiunile ce au dus la adoptarea actului contestat este falsă și urmăreste să inducă în eroare instanța de recurs, din considerentele sentintei rezultând că judecătorul fondului a analizat conținutul H.G. 236/15.03.2023 și Nota de fundamentare a acesteia. Astfel, instanța a analizat toate criticile privitoare la nemotivarea actului administrativ contestat.

De asemenea, în opinia sa, este nefondată și critica în sensul că hotărârea de guvern în discuție ar cuprinde dispoziții care retroactivează, acestea fiind demontate de curtea de apel.

În concluzie, instanța s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de nelegalitate ce nu antamează fondul, fiind analizată corespunzător și condiția privind existența pagubei iminente.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 24 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin H.G. nr. 236/15.03.2023 a fost aprobată metodologia de derulare a procedurii de evaluare de mediu pentru amenajamentele silvice.

În preambulul acestui act s-a arătat ca este adoptat în baza prevederilor art. 22 alin. (1

1

) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, precum și privind stabilirea unor măsuri în domeniul silviculturii, cu luarea în considerare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, ținând cont de prevederile art. 96 alin. (2) pct. 1 și alin. (3) pct. 1

1

- 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 265/2006, cu modificările și completările ulterioare; în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, precum și al art. IV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, precum și privind stabilirea unor măsuri în domeniul silviculturii.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat: anularea H.G. nr. 236/2023 pentru aprobarea metodologiei de derulare a procedurii de evaluare de mediu pentru amenajamentele silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226/20. III.2023; anularea Răspunsului nr. x/04.05.2023 formulat de Secretariatul General al Guvernului la plângerea prealabilă formulată de reclamantă.

În temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a formulat cerere de suspendare a efectelor H.G. nr. 236/2023 pentru aprobarea metodologiei de derulare a procedurii de evaluare de mediu pentru amenajamentele silvice, apreciind că sunt întrunite cerințele-premisă.

Prin sentința recurată, cererea de suspendare a fost respinsă, reclamanta formulând cerere de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență nu poate fi reținută în cauză.

Astfel, motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Instanța de recurs observă că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Potrivit dispozițiilor generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. (...)".

Din interpretarea acestor prevederi rezultă că executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat, condiții care sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În lumina acestor considerente, în ceea ce privește critica privind reținerea primei instanțe în sensul că o parte din motive nu sunt intrinseci H.G. nr. 236/2023, ci vizează neconstitutionalitatea O.U.G. nr. 177/2022, Înalta Curte reține că în mod corect a reținut prima instanță că nu se poate aprecia asupra neconstituționalității hotărârii de guvern mai ales în condițiile în care aceste aspecte privind neconstituționalitatea vizează și Ordonanța de guvern nr. 177/2022 pe care se grefează hotărârea de guvern în discuție.

Referitor la susținerile recurentei cu privire la antepronunțarea primei instanțe asupra fondului litigiului întrucât prin încheierea din data de 22.11.2023, în opinia sa, a făcut o analiză a sumară a motivelor de neconstituționalitate, Înalta Curte constată că prin această încheiere s-a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 4, art. III și art. IV din O.U.G. nr. 177/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 46/2008 – Codul silvic, precum și privind stabilirea unor măsuri în domeniul silviculturii.

Or, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 147/1992 "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. (...)".

Astfel, judecătorul fondului și-a exprimat opinia în condițiile și limitele reglementate ca atare de aceste prevederi, fără ca aceasta să reprezinte ori să echivaleze cu analiza chiar și sumară a constituționalității normelor legale, care este în competența exclusivă a Curții Constituționale a României.

Prin urmare, este lipsită de suport susținerea recurentei-reclamante cu privire la pretinsa contrarietate în motivarea acestui aspect de către instanța de fond.

Înalta Curte constată că nu se identifică vicii care să conducă la ideea că actul este aparent nelegal pentru că este nemotivat, fiind nefondate criticile privind acest aspect formulate de recurentă cu trimitere la nota de fundamentare a hotărârii de guvern.

În mod corect a reținut prima instanță că, în preambulul H.G. nr. 236/15.03.2023 au fost detaliate prevederile legale ce au condus la adoptarea actului, și anume: art. 22 alin. (1

1

) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare; art. III și IV din O.U.G. nr. 177/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, precum și privind stabilirea unor măsuri în domeniul silviculturii; al căror conținut este redat.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei privind greșita apreciere a instanței de fond referitor la susținerile reclamantei privind încălcarea principiului neretroactivității legii, Înalta Curte apreciind că raționamentul primei instanțe este corect, în sensul că la o sumară cercetare a legalității actului ale cărui efecte se solicită a fi suspendate nu s-au identificat norme care să retroactiveze și, din nou, reclamanta a făcut trimitere la neconstituționalitatea art. III din O.U.G. nr. 177/2022.

Astfel, se constată că nu este vorba despre o neretroactivitate, recurenta-reclamantă punând de fapt la îndoială efectele pentru viitor ale actului și problema securității raporturilor juridice, aspecte care nu ar putea fi evaluate decât în cadrul unei acțiuni pe fond.

De asemenea, astfel cum a apreciat judecătorul fondului, în ceea ce privește neclaritatea normelor, tratamentul discriminatoriu, nerezonabilitatea termenelor instituite, imposibilitatea de punere în aplicare a sancțiunilor, toate aceste aspecte presupun analizarea pe fond, în detaliu, a H.G. nr. 236/2023, excedând sferei de analiză specifice prezentei proceduri sumare.

Nu poate fi primită ca fiind validă nici susținerea recurentei-reclamante în sensul că nelegalitatea Ordinelor ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1945/2021, nr. 1946/2021 și nr. 1947/2021 se răsfrânge și afectează legalitatea H.G. nr. 236/2023, în mod corect prima instanță apreciind că motivele pentru care instanțele au dispus suspendarea în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 a executării acestor Ordine nu pot fi reținute în speță.

În fine, în ceea ce privește criticile privind analizarea pagubei iminente, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanțe, apreciază că în condițiile nedovedirii primei condiții cumulative, aceea a cazului bine justificat, acest aspect face inutilă cercetarea celei de-a doua condiții, a pagubei iminente.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 202 din 20 noiembrie 2023 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/2023, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.