ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4137/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 01.07.2022 (ca efect al declinării de la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1207/14.06.2022), reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a formulat, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x/16.03.2022 întocmit de pârâtă, prin care a solicitat, în principal admiterea excepției nulității absolute a raportului de evaluare și anularea raportului sub acest motiv, iar, în subsidiar, anularea raportului de evaluare, ca netemeinic și nelegal.

Prin sentința nr. 48 din 30 martie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că judecătorul fondului nu a motivat sentința recurată, nu a prezentat argumentele pentru care a ajuns la soluția pronunțată, ci s-a mărginit să preia susținerile intimatei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a invocat mai multe critici de nelegalitate.

Astfel, în esență, a susținut că raportul de evaluare este lovit de nulitate absolută, întrucât a fost întocmit cu nerespectarea art. 21 raportat la dispozițiile la art. 20 alin. (5) și art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010.

Pe fondul cauzei, a solicitat să se constate nelegalitatea și netemeinicia raportului de evaluare, dezvoltând următoarele aspecte: potrivit fișei postului, atribuțiile exercitate ca funcționar public - director executiv în cadrul direcției economice a Primăriei Mizil nu sunt în legătura directă sau indirectă cu cele exercitate în mediul privat; în mod greșit se menționează în raportul de evaluare că a deținut funcția de director executiv în cadrul aparatului propriu al Consiliului Local, aceasta deținând funcția director executiv la Direcția economică din cadrul aparatului de specialitate al primarului; S.C. B. are ca acționar C., persoană juridică fără scop lucrativ, astfel că S.C. B. nu desfășura activitate în interes public, nefiind încheiat niciun contract sau alt act juridic între UAT Mizil și această societate.

Prin Decizia nr. 1857 din 2 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății recursului, ca nefondată; a fost respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 48 din 30 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Referitor la cererea de suspendare a judecății recursului, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 (cererea de sesizarea a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate menționată fiind admisă prin încheierea din 02.04.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022), Înalta Curte reținând dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a constatat că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, nu este obligatorie suspendarea judecății și a apreciat că nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. În plus, Înalta Curte a reținut că, dacă Curtea Constituțională va admite excepția de neconstituționalitate invocată, în această eventualitate, C. proc. civ. a instituit, la art. 509 alin. (1) pct. 11, cazul de revizuire pentru situațiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională dispoziția care a făcut obiectul excepției invocate.

Procedând la analiza motivului de casare invocat de recurenta-reclamantă de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut, în esență, că, în cauza dedusă judecății, sentința supusă controlului judiciar răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând în considerentele sale expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu arătarea argumentelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Analizând speța dedusă judecății prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., relativ la motivul prin care se invocă de către recurenta-reclamantă nelegalitatea raportului de evaluare ca urmare a încălcării de către inspectorul de integritate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, Înalta Curte a reținut că acesta este nefondat.

Astfel, reținând că, în procedura de evaluare a conflictelor de interese, reglementată în Secțiunea a 3-a din Legea nr. 176/2010, art. 13 și art. 15 se aplică "în mod corespunzător", adică în acord cu dispozițiile specifice pentru fiecare dintre proceduri, iar din interpretarea coroborată a textelor reiese că legiuitorul a permis inspectorilor de integritate să demareze activitatea de evaluare chiar anterior informării persoanei în cauză, această activitate implicând evaluarea declarațiilor de interese, dar și "a altor date și informații" cu caracter public, a concluzionat că, în acord celor reținute de judecătorul fondului, procedura de informare a fost îndeplinită de către inspectorul de integritate, fiind respectate toate etapele și procedurile de evaluare, așa cum sunt acestea prevăzute de Legea nr. 176/2010.

Referitor la susținerea că, în lipsa confirmării de primire a primei adrese de informare privind declanșarea procedurii de evaluare a averii și respectării regimului juridic al incompatibilităților, efectuarea unei noi proceduri era obligatorie, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, instanța de recurs a apreciat că, instanța de fond a reținut în mod corect că art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 prevede procedura aplicabilă întocmirii raportului de evaluare în lipsa confirmării de primire a informării privind exprimarea punctului de vedere de către persoana ce face obiectul evaluării. Ori, în speță, reclamanta și-a exprimat punctul de vedere, ca urmare a informării efectuate de pârâtă nr. x . Prin urmare, raportul de evaluare fiind întocmit la data de 16.03.2022, ulterior exprimării punctului de vedere din 27.10.2021, nu se poate reține încălcarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, susținerea recurentei fiind nefondată.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă privind situația de incompatibilitate reținută de către inspectorul de integritate, referitor la exercitarea funcției de contabil în cadrul S.C. B. S.R.L., Înalta Curte a constatat că judecătorul fondului a reținut și interpretat corect dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora "funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: lit. c) în cadrul regiilor autonome, societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public".

S-a reținut astfel, contrar susținerilor recurentei, că atâta vreme cât s-a stabilit existența unei legături indirecte între activitățile desfășurate în sectorul privat cu atribuțiile de funcționar public, este irelevantă susținerea recurentei în sensul că fișele postului nu sunt identice, fiind evident că modul de ținere a contabilității în sectorul public conform Planului de conturi aprobat prin Ordinul MFP nr. 1917/2005 este diferit de tinerea contabilității în sectorul privat conform OMFP nr. 1752/2005.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, solicitând schimbarea în tot a deciziei revizuite și, pe cale de consecință, admiterea recursului formulat de aceasta.

Revizuenta a arătat că, până la formularea cererii de revizuire decizia atacată nu a fost redactată, urmând ca motivele prezentei cereri de revizuire sa le depună după comunicarea hotărârii, în termen procedural, însă, a promovat prezenta cale de atac apreciind că soluția dată de Înalta Curte de Casație si Justiție nu poate fi decât rezultatul încălcării principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Astfel, a arătat că, în opinia sa, hotărârea pronunțată de instanța de recurs este dată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar sub următoarele aspecte:

Luând în considerare Decizia CJUE C-40/21, publicată la data de 13.11.2023, în acord cu care Persoana în cauză trebuie totuși să poată solicita controlarea unei asemenea sancțiuni de o instanță judecătorească, în special în ceea ce privește respectarea principiului proportionalitătii, acest principiu nu se opune acestei legislații naționale, cu condiția ca, având în vedere toate împrejurările relevante, aplicarea acestei legislații să conducă la aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională. Această situație nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepțional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situației personale, profesionale și economice a acestei persoane se dovedește deosebit de grav.

Dreptul la o cale de atac efectivă presupune printre altele ca titularul acestui drept să poată avea acces la o instanță competentă să asigure respectarea drepturilor care îi sunt garantate de dreptul Uniunii și, în acest scop, să examineze toate aspectele de drept și de fapt pertinente pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată.

In speță, acest drept presupune ca instanța de trimitere să poată controla legalitatea raportului de evaluare care o privește pe reclamanta din litigiul principal și, dacă este cazul, să anuleze raportul respectiv, precum și sancțiunile complementare aplicate în temeiul acestuia.

Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la principiul egalității armelor, revizuenta a susținut că, în ipoteza de față în care prezenta cauza este soluționată definitiv, prin neanalizarea legalității si temeiniciei sancțiunii interdicției ocupării unei funcții publice pentru o perioada de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită, în acord cu Decizia CJUE publicată la data soluționării recursului, dar nu și la data promovării acestuia, atunci va fi nevoita, în baza dreptului pozitiv să execute sancțiunea fapt ce ar duce la o îngrădire a drepturilor fundamentale dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă.

În fine, a învederat că, în ședința din data de 09.11.2023 Consiliul National de Integritate a pus în discuție decizia C-40/21 a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la nerespectarea principiului proporționalității referitoare la interdicții precum și implementarea acesteia în jurisprundeța Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția conexității față de dosarul nr. x/2024 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, susținând că are ca obiect aceeași cerere ca și cererea de revizuire.

De asemenea, a invocat excepția tardivității cererii de revizuire, în raport de prevederile art. 511 alin. (3) C. proc. civ., arătând că Decizia CJUE C-40/2021 a fost pronunțată la 04.05.2023, dată de la care, în opinia sa, începe să curgă termenul de revizuire, revizuenta având posibilitatea să invoce decizia CJUE în recurs.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii de revizuire, apreciind că dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în cauză.

Astfel, a susținut că chiar dacă este vorba despre faptul că Hotărârea CJUE în cauza C40/2021 a fost pronunțată după sentința de fond din dosarul nr. x/2022, acest demers judiciar întemeiat pe art. 21 din Legea nr. 554/2004 este nefondat, admiterea cererii de revizuire conducând la schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, respectiv la invocarea unor noi motive de fapt ce se constituie în motive noi de nelegalitate a actului administrativ atacat, argumentele fiind invocate pentru prima dată în cadrul cererii de revizuire.

A mai arătat că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 10 și 10

1

C. proc. civ. au fost invocate formal prin raportare la Decizia CJUE în cauza C-40/2021.

În concluzie, intimata a susținut că decizia a cărei revizuire se cere nu contravine și nu încalcă sub niciun aspect normele de drept european, aceasta referindu-se la regimul conflictului de interese, în speță fiind vorba despre o stare de incompatibilitate prin deținerea de două calități în mod simultan.

Prin răspunsul la întâmpinare, revizuenta a solicitat respingerea excepției conexității, arătând că dosarul nr. x/2024 are ca obiect contestatia în anulare exercitată împotriva deciziei nr. 1857/02.04.2024.

De asemenea, a solicitat respingerea excepției tardivității, susținând că decizia CJUE a fost publicată la 13.11.2023, iar hotărârea definitivă s-a pronunțat la 02.04.2024, neavând posibilitatea invocării deciziei CJUE în recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de revizuire și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de 513 C. proc. civ., coroborat cu art. 194-200 și art. 201 alin. (1), (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată la data de 12 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 30 mai 2024 a fost soluționată cererea de suspendare a deciziei împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire, în sensul respingerii cererii, ca inadmisibilă.

La termenul de judecată din data de 12 septembrie 2024, revizuenta a precizat că temeiul de drept al revizuirii îl constituie prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, iar intimata a arătat că înțelege să renunțe la excepția conexității față de dosarul nr. x/2024 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal invocată prin întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate de revizuentă în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, Înalta Curte constată că temeiul juridic al cererii de revizuire îl constituie dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 "Cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive (…)"

Din actele dosarului rezultă că cererea de revizuire a fost formulată la data de 16 aprilie 2024, conform dovezii aflate la dosarul de recurs, comunicarea deciziei fiind efectuată la data de 29 mai 2024, astfel cum rezultă din dovada de înmânare a hotărârii aflată la dosarul de recurs, astfel că termenul de o lună prevăzut de dispozițiile legale antereferite a fost respectat.

Înalta Curte reține că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004, text ce reprezintă temeiul juridic al prezentei cereri de revizuire, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

Înalta Curte amintește că revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004 poate avea ca obiect atât hotărârile definitive care evocă fondul, cât și cele care nu evocă fondul, aspect statuat prin Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 29 ianuarie 2013, prin care s-a arătat că: "prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei."

În ceea ce privește condițiile speciale ale cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004, Înalta Curte amintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asigure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În lumina acestor considerente, având în vedere temeiul de drept invocat de revizuentă, respectiv dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, precum și Hotărârea CJUE din data de 04.05.2023 pronunțată în cauza C-40/21 T.A.C. împotriva Agenției Naționale de Integritate, Înalta Curte reține că, principiul proporționalității trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale care prevede o măsură constând în interdicția de a ocupa orice funcție publică aleasă pentru o durată prestabilită de trei ani împotriva unei persoane față de care s-a constatat existența unui conflict de interese în exercitarea unei asemenea funcții, cu condiția ca, având în vedere toate împrejurările relevante, aplicarea acestei legislații să conducă la aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională.

Această situație nu s-ar regăsi, arată CJUE, atunci când, în mod excepțional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situației personale, profesionale și economice a acestei persoane se dovedește deosebit de grav.

De asemenea, Curtea a arătat că măsura este legală dacă persoana în cauză are efectiv posibilitatea de a contesta legalitatea raportului în care s-a efectuat această constatare și a sancțiunii aplicate în temeiul acesteia, inclusiv proporționalitatea acesteia.

Înalta Curte constată că hotărârea instanței europene poate fi aplicată și în situația de față, când interdicția de a ocupa orice funcție publică aleasă pentru o durată prestabilită de trei ani a survenit ca urmare a constatării unei stări de incompatibilitate și nu numai a constatării unui conflict de interese, situație permisă analizată de instanța europeană.

Dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 se referă atât la conflictul de interese, cât și la starea de incompatibilitate, prin urmare, argumentele și concluzia în privința posibilității ca persoana în cauză să constate legalitatea raportului de evaluare, sancțiunea aplicată, inclusiv proporționalitatea acesteia, sunt comune și identice.

În analizarea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, conform cărora constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, instanța de revizuire se supune normelor procedurale impuse de legislația și jurisprudența naționale.

Relevantă și obligatorie este Decizia nr. 45/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care s-au interpretat dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, din cuprinsul acesteia desprinzându-se concluzia conform căreia prin cererea de revizuire nu se poate urmări schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susțin obiectul cererii. În aceeași decizie s-a reținut și faptul că temei al revizuirii pot fi și hotărârile interpretative ale CJUE, care fac corp comun cu norma interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat, chiar și cele pronunțate după soluționarea definitivă a litigiului, acestea din urmă în limitele termenului de revizuire.

Astfel, în cadrul revizuirii nu este permisă invocarea unor fapte relevante noi ce se constituie în motive de nelegalitate noi, ce nu au fost invocate în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire s-a cerut și cu atât mai mult, în fața instanței de fond.

Printr-o hotărâre a CJUE din data de 16.03.2006, pronunțată în cauza C-234/04, Rosmarie Kapferer, Curtea a arătat că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză.

Verificând îndeplinirea condițiilor revizuirii prevăzute de art. 21 din Legea 554/2004 în raport de reperele obligatorii stabilite prin Decizia nr. 45/2016, Înalta Curte urmează să verifice dacă, în prezenta cauză, revizuenta a invocat, în fața instanțelor de fond și recurs dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, ca motiv de fapt, pe care îl susține prin cererea de revizuire prin prisma jurisprudenței CJUE.

În concret, se constată că în cauză se invocă faptul că decizia încalcă jurisprudența CJUE, în special, hotărârea din cauza C-40/21.

Revizuenta nu a contestat prin cererea de revizuire situația de fapt reținută de instanța de recurs și nici incidența dispozițiilor legale invocate, ci faptul că instanța de recurs nu a ținut cont, în soluția adoptată și în motivarea acesteia, de jurisprudența CJUE invocată de aceasta prin cererea de revizuire.

Astfel, Înalta Curte constată că revizuenta a invocat neanalizarea legalității si temeiniciei sancțiunii interdicției ocupării unei funcții publice pentru o perioada de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită, în acord cu Decizia CJUE publicată la data soluționării recursului, pentru prima dată, în fața instanței de revizuire.

Este adevărat că revizuenta se raportează la Hotărârea CJUE din data de 04.05.2023, pronunțată în cauza C-40/21, însă acest lucru este lipsit de relevanță.

Prin hotărârea menționată instanța europeană a reținut că "având în vedere gravitatea atingerii aduse interesului public care rezultă din actele de corupție și din conflictele de interese, chiar și din cele mai puțin semnificative, ale aleșilor într-un context național de risc ridicat de corupție, interdicția de a ocupa funcții publice alese pentru o durată prestabilită de trei ani, prevăzută de această legislație națională, nu este, în principiu, disproporționată în raport cu încălcarea pe care urmărește să o sancționeze." (par. 66). Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că în lipsa posibilității de individualizare a sancțiunii nu este exclus ca "în anumite cazuri excepționale, această sancțiune să se poată dovedi disproporționată în raport cu încălcarea pe care o sancționează" și că "această situație s-ar putea regăsi atunci când, în mod excepțional, având în vedere obiectivul urmărit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul sancțiunii menționate asupra situației personale, profesionale și economice a persoanei în cauză se dovedește deosebit de grav". (par. 67 și 68). În raport de aceste aspecte, instanța europeană a concluzionat că "revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, având în vedere toate împrejurările pertinente, dacă severitatea sancțiunii aplicate reclamantului din litigiul principal în temeiul articolului 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 rămâne adecvată gravității conflictului de interese constatat în acest raport, ținând seama de obiectivul urmărit de legea amintită" (par. 69)

După cum se poate observa, hotărârea pronunțată în cauza C-40/2021 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu statuează în sensul că instanța națională ar fi obligată să analizeze din oficiu proporționalitatea sancțiunii, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, și nici nu există o normă care să prevadă repunerea părților în termenul de invocare a unor motive de nulitate a raportului de evaluare, în situația pronunțării unei astfel de hotărâri.

În consecință, nu se poate reține că motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 21 din Lega nr. 554/2004 astfel cum a fost invocat de revizuentă este fondat, în condițiile în care reclamanta nu a invocat, în fața primei instanțe, lipsa de proporționalitate a sancțiunilor prevăzute de lege pentru fapta reținută în sarcina sa, acest aspect neconstituind nici motiv de recurs.

Prin însăși hotărârea CJUE invocată în cererea de revizuire se arată la paragraful 91 că nu este pusă la îndoială efectivitatea căii de atac prevăzute în dreptul român sau conformitatea legislației naționale în discuție în litigiul principal, iar instanța națională controlează toate aspectele de fapt și de drept invocate (par. 89).

Or, în dosarul de față, revizuenta a formulat o acțiune de anulare a unui act administrativ și a invocat motive de fapt și de drept asupra cărora judecătorul fondului și judecătorii din calea de atac a recursului s-au pronunțat, iar invocarea încălcării principiului proporționalității sancțiunii s-a făcut cu încălcarea normelor imperative ale procesului civil, stabilite de C. proc. civ., anterior arătate.

Așadar, prezentul demers judiciar întemeiat pe cazul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată nu este fondat, admiterea cererii de revizuire conducând la schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, respectiv la invocarea unor noi motive de fapt ce se constituie în motive noi de nelegalitate a actului administrativ atacat.

În concluzie, nefiind incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, revizuirea va fi respinsă ca nefondată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004 și art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția tardivității cererii de revizuire invocată de intimată și va respinge cererea de revizuire ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității cererii de revizuire invocată de intimata Agenția Națională de Integritate.

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1857 din 2 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2022, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.